A trebuit să ajung în Germania, Balingen, ca să pot scrie despre un lucru care m-a mâhnit de multă vreme încoace şi despre care mereu am amânat a scrie, dar uite că m-a stârnit o realitate nu neapărat crudă prin adevărul ei, ci mişelească prin lipsa crasă a românului de auto-apreciere.
Ce vă spune fotografia de mai jos?
E cam urâtă, nu-i aşa? Boring, că tot mă exprim de două zile în engleză şi e mai cool decât vreo exprimare neaoşă, românească. Ei bine, în poza de mai sus e o prispă şi o tindă (nu folosesc neaparat termenii din dex, ci aceia de la ţară din Gorj unde străbunii mei şi-au însuşit cuvintele după ureche şi folosinţă şi nu după carte).
Prispă îi spuneam la partea de lemn pe care puteai şede, dar cu grijă să n-o rupi, care era făcută de un meşter şi care ţinea şi câte 50 de ani la casa omului. Am avut şi eu ce-i drept până acum câţiva ani când ai mei au refăcut partea aceea de casă şi au înlocuit o parte a prispei cu beton 🙁 Mai e doar o parte din ea, dar aspectul casei de ţară ar putea fi cu greu reîntregit.
Încă suspin după amintirea lemnului şi mă doare sufletul când văd că renovarea înseamnă beton… Prispa era un simbol de care ne-am descotorosit cum am putut de repede, ne-am lepădat de tot ce ne-ar fi trădat urmele strămoşilor. Am căzut pradă betonului şi termopanelor şi descopăr că oameni mult mai civilizaţi şi mai avuţi ca noi nu au făcut-o şi credeţi-mă, Balingen nu e un orăşel turistic, ci unul micuţ, de provincie, unde lumea se mira grozav la noi că făceam poze.
Dar să revin. Tinda e spaţiul dintre prispă şi peretele casei, e locul unde usuci plante medicinale sau păstăile de fasole abia culese, unde arunci porumbul dacă stă să plouă şi câte şi mai câte din cele trebuincioase omului gospodar. Câteodată vara se doarme dacă e prea cald în casă (lucru rar căci omul de la ţară stă ziua prin curte sau prin grădină cu treburi, casa e închisă, iar zidurile păstrează înăuntru o răcoare tare plăcută). Tinda e unde stai deseori cu musafirii, pe unde îi pofteşti în antreu, dar şi pe unde se scoate mortul pentru ultima dată din casa lui.
Ei bine, noi am închis tindele cu geamuri, le-am redenumit în terase sau balcoane, am făcut zid din prispă sau gard de picioruşe turnate care mai de care mai fără gust, i-am ridicat coloane în locul stâlpilor de lemn cu decoraţii a căror însemnătate s-a pierdut în neguri demodate. Asta am făcut şi asta continuăm să facem, şi dacă vreodată am avut gust, tradiţie şi pricepere, acum suntem doar o societate de consum fără identitate.
Şi ca să închei în acelaşi ton, ferestrele îngrijite, de lemn, cu perdele clasice de nailon şi păpuşi în pervaz mă fac să crăp de ciudă că noi am dat-o pe stor-uri, pe jaluzele şi voaluri şi mai ştiu eu ce. Dar aşa-s eu, mă aprind repede…
Poze mult mai reuşite şi poate mai interesante, dar şi care să ilustreze ce lume paşnică şi elegantă vine din păstrarea identităţii, Trei zile în Balingen, Germania.
Vino putin inainte de Pasti sau de Craciun, o sa fi si mai uimita …
Nu ştiu motivul însă casele bătrîneşti gorjene m-au atras dintotdeauna. Visul meu e să-mi construiesc aşa ceva şi să-mi petrec liniştit bătrîneţile.
Te inteleg, Claudia. Stiu si eu ce inseamna cerdac, si prispa, si tinda, si perdele calcate si apretate care sa miroasa a flori, a camp, a lemn si a voie buna. Cu atat mai mult cu cat se pare ca pornim de prin aceleasi locuri, dar sa stii ca si in celelalte zone ale tarii povestile vechi au aceleasi forme dantelate de lemn vopsit.
Iar nemtii stiu sa-si pastreze toate acestea, si inca foarte frumos. In fiecare anotimp, isi gatesc casele cu tot felul de chitibusuri copilaresti, dar de mare bun gust.
Asta e, uneori evolutie inseamna si involutie.
Acum trebuie sa fii mai intelegatoare si tu! Lemnul este un material care ii convine omului harnic, nu omului modern si grabit.
Lemnul trebuie ingrijit, tratat, termopanul doar sters din cand in cand.
Ti-as ura o sedere placuta, dar stiu puterea de seductie a oraselelor nemtesti, asa ca iti urez doar vreme buna, aici ai nevoie de noroc.
eu sunt convinsa ca daca voi sta vreodata la casa, o sa-i fac prispa. ma imaginez facand o gramada de lucruri placute in locul ala… si sa vedem cum e sa daramam betonul ca sa il inlocuim cu lemn…
Ratza, cred ca in toata tara casele taranesti au farmec, insa sunt tot mai putine si transformate in ruine sau lemne de foc.
Mihai, Nami: in Germania provincia are cu adevarat aer de provincie si oamenii sunt mandri de oraselele lor si de faptul ca e liniste si ‘nu se inatampla nimic’. Sunt convinsa ca evolutia nu inseamna negarea propriilor valori.
Dunia, Simona: vremea si lemnul s-au facut remarcate in Germania 😀 Vremea pt ca era un frig acolo de vreo 18 grade si eu plecasem de la 40… Lemnul pt ca ‘tradeaza’ respectul pentru natural si dispretul pentru irosire. Noi schimbam, aruncam chiar daca potentialul si calitatea inca exista. Suntem avizi, cred, de dorinta de a nu fi considerati demodati, lasati in urma. O ‘competitie’ prosteasca in care toti pierdem…
In momentul cind am citit articolul tau mi-am adus aminte cand jucam carti pe porunci si eu eram cea care luam bataie si trebuia sa ma urc pe prispa sa cint ca un cocos sau alte animale. Mai stii surioara ce frumos era si ce copilarie frumoasa am avut. Mi-ar placea sa mai avem casa noastra asa cu prispa pe care o saream cind fugeam de acasa seara sa iesim pe drum cu copiii… Multumesc pt. amintiri. Pupici dulci.