Încet, încet, ne acoperă primăvara. O aşteptam şi noi, şi pământul. Prin gospodării, lucrurile încep a o lua de la capăt. Gălăgia primăvăratică începe să se audă prin comună. Dacă colinzi potecile satului, îi iei pulsul. Şi da, trăieşte! Treceam pe o stradă. O curte „aerisită” m-a făcut să o privesc de două ori. O întinsoare de verde părea a chema primăvara. Era culoarea frunzelor de ceapă şi usturoi. În rest, nimic. Pe partea dreaptă, în linie, o anexă. După, destul de departe de bătătura curţii, o casă. Dar nu una ca celelalte, ci una din alte vremuri. Ca ea mai sunt câteva lăsate singure, dacă le cauţi. Dar casa aceasta, odihnea pe prispă un bătrân. Stătea în linişte, mângâiat de soare. Nu se uita spre poartă, spre drumul ce cunoaşte oamenii grăbiţi ai timpului nostru. El privea în grădină, spre marginea cerului.
Prin împrejur, s-au ridicat case de ciment, cu etaj. Aşa caută oamenii acum frumuseţea. Din păcate multe dintre ele, stau goale, aşteptând fericiri viitoare. Acest om pare a nu avea nevoie de lucrurile pentru care noi alergăm. A rămas înrădăcinat în acel timp al răbdării şi al mulţumirii. Acest bărbat devenit acum om bătrân, însufleţeşte poate ultima casă ce se apropie de suta de ani. Această imagine a lui, ruptă de realitatea zilelor noastre, nu are cum să nu te mişte. Singurătatea în care acum trăieşte, ascunde poate, gălăgia primăverilor îndepărtate. Soarele pătrunde şi acum la fel în prispa din lemn, unde parcă mai ieri, femeia îi alăpta pruncii…
Geanina Rizea 