Sfântul Polieuct a fost ostaș în armata romana și a trăit în secolul al III- lea, în vremea împăraților Deciu și Valerian. Nerah, prietenul cel mai bun al lui Polieuct, era creștin și ajunge să fie cuprins de întristare pentru că își știa prietenul o persoană straină de credința în Hristos. Auzind de persecuția împotriva creștinilor, îi spune lui Polieut: «Prea iubite Polieuct, porunca împărătească, care pretutindeni se citește, ne va aduce despărțirea unuia de altul; pentru că eu mă țin de credința creștinească, iar tu de păgântatea elinească; și când mă vor lua la moarte, tu te vei lepăda de mine și mă vei lăsa».
Auzind aceasta Polieuct, cel cu buna înțelegere, îndată a cunoscut ce voiește Nearh și, cu darul lui Dumnezeu luminându-se, a început a gândi la cele dumnezeiești; apoi și-a adus aminte de o vedenie, ce i se făcuse mai înainte cu câteva zile, și a zis: «Nu te teme, iubitul meu prieten Nearh, nicio despărțire nu ne va fi, pentru că am văzut în vedenie pe Hristos, Căruia tu slujești, apropiindu-se de mine și, luându-mi haina, m-a îmbrăcat cu altă haină nouaă, al cărei preț și frumusețe nu este cu putința a o spune, iar nasturii de la haina aceea erau de aur, apoi și cal înaripat mi-a dat».
Nearh, tâlcuind vedenia, i-a spus: «Se cade ție să lași păgânătatea elinească și să te îmbraci întru Hristos, prin credința cea dreaptă; iar calul cel înaripat, să știi că însemnează alergarea cea grabnică spre cer». Atât de mult s-a apropiat Polieuct de Hristos încât a purces la distrugerea idolilor. Felix, socrul lui Polieuct, care avea împuternicire de la împărat să prigonească pe creștini, a încercat să-l convingă să renunțe la credința creștină. Pentru că a refuzat, Felix a poruncit să i se taie capul.
