SFATURI UTILE… Izvorul Tãmãduirii este o mare sãrbãtoare închinatã Maicii Domnului. Nu are datã fixã, fiind trecutã în calendar în vinerea din Sãptãmâna Luminatã. În aceastã zi, în toate bisericile se oficiazã slujbe de sfintire a apei, Aghiasmã Micã. Din bãtrâni se spune cã de Izvorul Tãmãduirii este bine cã oamenii sã se spele cu rouã si sã bea agheasmã, pentru a se feri de boli sau chiar pentru a se vindeca.
Sãrbãtoarea aminteste de o minune petrecutã în apropierea Constantinopolului. Conform traditiei, Maica Domnului i-a descoperit împãratului Leon cel Mare (457-474), înainte de urcarea sã pe tron, un izvor cu apã vindecãtoare. Împãratul Leon, mergând printr-o pãdure, a întâlnit un orb rãnit care îsi cãuta drumul. Leon l-a luat de mânã cã sã-l conducã, dar, la cererea orbului de a-i da apã, a plecat sã caute. Negãsind, a auzit glasul Maicii Domnului care i-a indicat locul unde va gãsi apã pentru a potoli setea orbului si pentru a-i unge ochii lipsiti de vedere. Urmând cele auzite, Leon a gãsit izvorul, care s-a dovedit a fi tãmãduitor. Orbul si-a astâmpãrat nu numai setea, dar si-a recãpãtat si vederea. Dupã ce a ajuns împãrat, Leon a ridicat în acel loc o bisericã, iar cu apã acelui izvor s-au vindecat multi bolnavi de-a lungul timpului. Mai târziu, împãratul Justinian (527-565), care suferea de o boalã grea, s-ar fi vindecat dupã ce ar fi bãut apã din acest izvor. Ca semn de multumire, el a construit o bisericã si mai mare. Aceastã bisericã a fost distrusã de turci în 1453, la cãderea Constantinopului. De-a lungul timpului, apa acestui izvor ar fi vindecat multe boli si ar fi tãmãduit diferite rãni si suferinte.
Traditii si obiceiuri de Izvorul Tãmãduirii
De Izvorul Tãmãduirii se curãțau si se sfințeau fântânile si se gãseau izvoare noi. Credinta spune cã fântânile sfintite de Izvorul Tãmãduirii nu vor seca în perioadele fãrã ploi. Pe vremuri, se credea cã cine lucra în aceastã zi era lovit de o boalã din care nu îsi mai revenea pânã la moarte. Se spunea cã femeile care lãsau în bisericã, peste noapte, în joia din Sãptãmâna Luminatã, un vas cu apã, si îl recuperau dupã slujba de vineri, aveau norocul de a se spãla cu acea apã de numeroase necazuri.
Acesta se fãcea, cu sau fãrã martori, în casã, în grãdini sau în jurul unui copac înflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care fãceau jurãmântul respectiv: pronuntarea cu voce tare a jurãmântului, schimbul colacului si al altor obiecte cu valoare simbolicã, de obicei o oalã sau o strachinã din lut, însotite întotdeauna de o lumânare aprinsã, îmbrãtisarea frãteascã, ospãtarea cu alimente rituale si dansul. Etnograful Ion Ghinoiu mentioneazã cã în unele zone etnografice, ceremonia se repetã anual, la aceeasi datã, pânã la intrarea în joc a fetelor însurãtîte si bãietilor înfârtãtiti. Persoanele legate, veri, vãrute, surate, frati de cruce etc., se întâlneau anual sau, dupã cãsãtorie, la Rusalii. Dupã încheierea solemnã a legãmântului, copii si apoi oameni maturi îsi spuneau pânã la moarte suratã, vere, fârtate, verisoarã si se comportau unul fațã de altul ca adevãrati frati si surori. Se sfãtuiau în cele mai intime si grele probleme ivite în viatã, îsi împãrtaseau tainele, nu se cãsãtoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fârtatului, se ajutau si se apãrau reciproc chiar si pânã la moarte.
Mai frumoase sunt ziarele cu femei goale decât cele cu icoane sau cu Ignatie