Dante Alighieri- Divina comedie-Infernul

INFERNUL
CANTUL I
PROLOG LA DIVINA COMEDIE
Dante, rătăcind într-o pădure întunecoasă, ajunge la poalele
unui
deal. Cele trei fiare. Apariţia marelui poet latin Virgiliu.
Convorbirea
dintre cei doi poeţi. începutul călătoriei.
Spre-amiaza vieţii1
noastre muritoare ajuns, într-o pădure-
ntunecoasă2
mă rătăcii3
pierzând dreapta cărare4
.
Nu-i chip să spun, căci prea cumplit m-aj şi mă-nfioară gândul
ei, ce cruntă mă-mprejmuia, ce-adâncă şi stufoasă.
Nici moartea în durerea ei n-o-nfruntă; dar până-a spune ce mi-
a fost spre bine, de celelalte, amintire, cântă.
Intrai în codru fără-a şti de mine,
căci somnu5
-în vine mi-l simţeam cum cură,
când m-abătui din calea de lumine.
Ci-odată-ajuns întreg pe-o curmătură6
de deal, unde sfârşea
cumplita vale ce-nspăimântase biata mea făptură,
privii în sus şi coasta pân' la poale i-o-ntrezării-mbrăcată-n
blânda rază7
a celui ce ne-arată dreapta cale.
Pieri atunci fiorul mut de groază ce-n piept mi se-ncuibase cu-
nserarea şi noaptea-ntreagă8
mă ţinuse-n pază.
Şi ca şi cel9
ce,-ajuns la mal, suflarea şi-o trage greu şi simte-n
piept balsam când vede-n urmă cum se zbate marea,
aşa şi eu, ce încă-n gând fugeam,
privii-ndărăt pădurea de strigoi
din care-n veci ieşit-a viu vreun neam.
Şi stând o vreme,-am apucat apoi să urc pe coasta neumblată,-
arare, proptit în mers pe talpa dinapoi10
.
Şi iată dintr-o dată pe cărare văzui săltând o panteră1
' uşoară,

cu păr bălţat pe trup şi mădulare.
Nu se clintea, ci-n faţa mea sprinţară
sălta pe loc şi mă privea semeaţă,
că m-aş fi-ntors dac-ar fi fost spre seară.
Ci-albea pe cer12
o altă dimineaţă
şi soarele urca cu-aceleaşi stele
ce-l însoţeau când cel ce-mparte viaţă
îl zămisli pre dânsul şi pre ele; ai zilei zori13
şi dulcea primăvară
aripi dădură-ncredinţării mele
că voi scăpa de-mpestriţata fiară; dar nu-ntr-atât ca spaima să-
mi dezică un leu14
ivit, cu ascuţită gheară.
Părea că sare şi-ntr-adins ridică fiămându-i bot încercuit cu-
oţele, că şi văzduhul tremura de frică.
Şi o lupoaică15
numai os şi piele, muncită-n trup de mii de pofte
slute, ce multe neamuri a-ndemnat la rele,
sări şi ea uşoară-n pas şi iute, încât pierdui nădejdea mea cea
bună de-a-ajunge-n vârf pe culmile pierdute16
.
Şi ca şi cel ce bucuros adună,
şi-apoi, de-şi pierde-avutul, mult suspină
şi-amarul strâns în lacrimi şi-l răzbună,
la fel pe mine sluta-n trup jivină mă-ndurera, căci mă-mpingea
nevrut pe unde-n veci n-a răzbătut lumină17
.
Şi-n timp ce stăm şi mă credeam pierdut, îmi apăru un chip de
om 'nainte, părând că-i mut18
de lung ce-a fost tăcut.
Când îl văzui, strigai ca scos din minte:
„Oricine-ai fi, făptură-adevărată
ori umbră,-am zis, ajută-mă, părinte!"
„Nu-s om, răspunse, dar am fost odată; părinţi19
lombarzi m-au
zămislit din lut şi-s mantovan20
de mamă şi de tată.
Deşi târziu, sub Iuliu21
m-am născut şi-o viaţă-n Roma sub
August am stat, dar numai zei ce mint22
am cunoscut.
Poet am fost23
şi-n lume l-am cântat
pe cel purces24
din Troia-n drum pe mare,
când mândrul Ilion s-a fost surpat.
Ci tu pe-aici de ce te-mbii-n pierzare? De ce nu urci pe piscu-n
zări durat, ce-i pururi vechi izvor de desfătare?"
„Virgil eşti oare?25
Şipot nesecat,

Din care-n val cuvântul tău se-mparte?"
cu sfiiciune mă rostii-ncurcat.
„Poet divin, lumină fără moarte, m-ajute-n grai iubirea-n veci
fierbinte cu care pururi ţi-am citit din carte.
Tu mi-eşti maestru şi tot tu părinte, şi de-s vestit, tu m-ai
deprins, cu-a tale, să-ncheg în vers măiestrele cuvinte.
Priveşte fiara26
ce m-a-ntors din cale, slăvite domn, şi-alung-o
de la mine, căci mă-nfior din creştet până-n poale."
„Pe alte căi să mergi ţi se cuvine, grăi văzând că mă îneacă
plânsul, de vrei să scapi de-a codrului desime.
Căci astă fiară, adăugă tot dânsul,
când vede-un ins, cum stă mereu la pândă,
de-i taie calea,-nfige colţii într-însul.
E rea din fire şi mereu crescândă o mistuie o foame grea,
străbună, şi-abia mănâncă, e din nou flămândă27
.
Cu multe fiare28
-n lume se-mpreună şi multe-or fi, până va fi să
vie copoiu29
-ales ce-n chin va s-o răpună.
El nu din glii va strânge avuţie, ci va răzbi cu dragostea şi mila,
iar ţara sa-ntre Feltre-are să fie.
Doar el va izbăvi de rău umila Italie30
, pentru care, cum se
spune, murit-au Turnus, Niso şi Cammilla.
Doar el pe goană fiara rea va pune, zvârlind-o-n iad pe văi
pustii şi seci, de unde pizma-a-azmuţit-o-n lume.
10
Pe urma mea, spre-a ta scăpare deci, alungă-ţi paşii şi la drum
porneşte, iar eu te-oi duce către loc de veci31
.
Acolo jos vei auzi cum creşte suspinul gloatei ce-n tumult pestriţ
a doua moarte32
hohotind cerşeşte.
Şi-ai să mai vezi pe cei ce-s mulţumiţi33
să ardă-n foc, căci şi
de-au fost mişei, nădejde trag s-ajungă fericiţi.
Iar de vei vrea să urci şi tu la ei, mai demnă fiinţă34
paşii tăi vor
duce şi-am să te las plecând în grija ei;
căci Domnul nostru ce-a murit pe cruce, fiind eu potrivnic la
preasfânta-i lege, nu vrea prin mine drumul tău s-apuce.
El pretutindeni pe pământ e rege, dar sfântul scaun în ceruri
sus şi-l are; ferice-s cei ce-n preajmă şi-i alege!"
I-am spus atunci: „Pe Dumnezeul care n-a fost al tău, dar îl

râvneşti delung, m-ajută tu să scap de la strâmtoare
şi du-mă-astfel încât curând s-ajung
la sfântul Petru35
şi pe unde spui
că-i plin de duhuri36
care pururi plâng."
Pornii atunci şi eu pe urma lui.
11
CANTUL II
Invocaţia către muze. Şovăirea lui Dante, dojana şi îndemnurile
lui Virgiliu. Rugămintea Beatricei. înspre poarta Infernului
Era-n amurg1
; ziua murea cu greu şi faptul serii dăruia cu pace
a lumii trudă; singur eu, doar eu,
mă pregăteam cărare lungă-a face şi-a-nfrânge mila, şi-a răzbi
durerea pe care acum din minte2
le-oi desface.
O, Muze3
,-o geniu, ajutaţi-mi vrerea şi tu, o minte , care-ai scris
şi crezi câte-ai văzut5
, aici să-ţi văd puterea!
„Poete,-am spus, să nu mă-ncredinţezi preaînaltei căi6
, până
ce-ntâi nu-ncerci puterea mea, ca-n mine să te-ncrezi.
Tu povesteai cum cel urât de greci, părintele lui Silv7
, cu
dinadinsul ajuns-a viu în lumea cea de veci.
Dar dacă cel ce-a zămislit8
cuprinsul
l-a-ngăduit, s-a dovedit cuminte,
de stai să judeci ce-a purces9
dintr-însul;
căci el fu pus să şadă ca părinte al Romei şi-al imperiului
lumesc în Empireu10
cu duhurile sfinte;
iar Roma şi imperiul strămoşesc au fost alese drept lăcaş din
care urmaşii lui sân Petru" păstoresc.
12
l
Şi cum spuneai, în lăudata-i cale văzu minuni ce dobândiră sorţi
victoriei lui12
şi mantiei papale.
A fost şi sfântul Pavel13
printre morţi spre-a strânge-ndemn
credinţei ce-ntăreşte şi ne deschide a mântuirii porţi.
Dar eu14
la ce? Şi cine mă-nvoieşte? eu nu-s Enea şi nici Pavel;
demn nici eu, nici nimeni nu mă socoteşte.

Iar de mă-ncumet totuşi, mă cam tem că-i nebunească fapta
mea; pierdut, pe tine, tată'5
,-n ajutor te chem."
Şi ca şi cel ce nu mai vrea ce-a vrut
şi prins în mreji de gânduri noi, obscure,
deoparte dă ce-a vrut mai la-nceput,
aşa şi eu sub poala coastei sure16
tot cumpănind, îmi mistuii
pornirea17
ce dintru-ntâi lăsasem să mă fure.
„De nu mă-nşel18
şi de ţi-am prins gândirea, măreaţa umbră
începu să zică, o teamă laşă ţi-a cuprins simţirea.
Fiorul ei pe oameni nu-i ridică
spre fapte mari, ci curmă îndrăzneala,
ca fiarei când de umbra ei i-e frică.
Dar am să-ţi spun, ca să-ţi alungi sfiala, de ce-am venit şi cum
am plâns atunci când prima dată ţi-am aflat greşeala'9
.
Eu stăm în Limb20
printre bătrâni şi prunci, când mă chemă o
doamnă21
blândă-n fapte, frumoasă-atare22
, că-i cerui porunci.
13
Ochii-i sclipeau ca două stele-n noapte şi prinse-a zice cu
cerescu-i glas, amestec pur de cântec şi de şoapte:
«O, mantovane, suflet demn23
, ce-ai mas vestit în lume, deşi
plângi cu morţii, şi-a cărui faimă creşte pas cu pas,
cel ce-mi fu prieten mie doar, nu sorţii,
se zbate singur în pustiu, sleit
şi dă-napoi învins de spaima morţii.
De aceea zic, mă tem24
c-a rătăcit şi că-ndeajuns nu m-am vădit
grăbită la câte-n cer de dânsu-am auzit.
Te du dar tu; cu vorba-ţi măiestrită25
şi tot ce crezi că de-al său
bine-i demn, ajută-l tu, să nu mai fiu mâhnită.
Surit Beatrice26
eu, care te-ndemn; cobor de unde-a mă
reîntoarce vreu şi m-am pornit la al iubirii semn.
Când voi ajunge la stăpânul meu nu voi uita să laud a ta
purtare27
.» Tăcu apoi şi-am prins a zice eu:
«Domniţă a virtuţii28
, tu, prin care se-nalţă omul mai presus şi-i
smult din cerul lunii ce se-nvârte arare29
,
mi-e atât de drag porunca30
ta s-ascult, că şi cu alta de pe-
acuma mă-nvoi: vorbeşte doar; nu-i lipsă de mai mult.
Ci cum nu pregeţi să cobori la noi din locul sfânt ' din care spui

că vii şi-unde tânjeşti să te întorci 'napoi?»
14
«De vrei să ştii cu de-amănunt, grăi,
am să-ţi răspund de ce m-am rupt din soare
şi fără frică mă pogor aci.
Te teme doar de-acele lucruri care îl pierd pe om şi-şi fac din
rău un ţel; de alte nu, căci nu-s vătămătoare.
Pe mine Domnul m-a făcut astfel
c-al vostru iad32
să nu mă poată-nfrânge
şi nici văpaia ce ţâşneşte-n el.
Prea bună-n cer o doamnă33
-amarnic plânge de pasul greu spre
care drum îţi cei; doar ruga ei judeţul aspru-l34
frânge.
Ea pe Lucia35
o chemă, şi ei
îi spuse blând: Cel ce se-nchină ţie
te cheamă-n gând. în paza ta să-l iei.
Vrăjmaşă-a suferinţei pururi vie,
veni Lucia pogorând pe dată
pe unde stăm cu ninsa-n păr Rahie36
.
Şi: Beatrice, laudă-n cer, curată, de ce n-ajuţi, grăi, pe cel ce-n
lume de dragul tău s-a dezlipit de gloată37
?
N-auzi cum plânge38
şi te cheamă-anume,
luptând cu moartea39
într-adins ivită
pe-un râu40
mai aprig decât marea-n spume?
N-a fost atunci făptură mai grăbită folos să-şi cate, de ce-i rău
să fugă, ca mine când, din lumea mea-nsorită
m-am pogorât, la-a ei preasfântă rugă, încrezătoare în vorba ta,
ce jos ţi-adună fală41
şi pe mulţi subjugă.»
15
Şi-astfel zicând42
, obrazul ei frumos, scăldat în lacrimi, şi-l feri
de mine şi plânsul ei mă-mpinse mai vârtos.
Urmându-i vrerea, am venit la tine şi te-am scăpat de-
nverşunata fiară, ce nu-ţi da pas să urci pe culmi senine.
Ce ai acum? De ce te-mpiedici iară? Ce griji aduni în pieptul tău
mocnite şi nu cutezi, şi teama te-mpresoară,
când ştii că-n cer trei doamne fericite te ocrotesc la curţi de
slăvi43
şi soare şi vorba mea doar bine îţi promite?"

Ca florile44
ce-atinse de răcoare tânjesc, ci-n zori, sub ploaia de
Iumine, se-nalţă drept pe lujere uşoare,
la fel curajul se trezi în mine, şi-atare râvnă mă-ntări şi-ardoare,
că vorbele-mi ţâşniră tari şi pline:
„O, negrăit de bună-i doamna care45
m-ajută-n cer şi tu, ce te
supui poruncii ei, fără s-aştepţi rugare.
Tu mi-ai sădit în suflet dor să sui şi-atare vorbe-ai revărsat
şuvoi, că m-ai întors la vrerea mea dintâi46
.
Un singur dor ne mână pe-amândoi, tu călăuz47
, stăpâne şi
maestre. Porneşte!"-am zis şi-n urma lui apoi
mă-ncredinţai cărărilor silvestre48
16
CANTUL III
Poarta Infernului. Pedeapsa celor şovăielnici. Luntraşul
Infernului, Caron. Trecerea fluviului infernal Aheronul.
„Prin mine1
treci spre locul de durere, prin mine treci spre
veşnica jelire, prin mine treci spre gloata care piere.
Mi-a fost dreptatea-ndemn spre făurire: puterea2
sfântă m-a
zidit, instanţă în cer, suprema minte şi iubire.
Etern trăiesc3
şi câte sunt substanţă 'naintea mea etern au fost
create. Voi, ce intraţi4
, lăsaţi orice speranţă."
Aceste versuri le-am văzut săpate
în dâre-ntunecate5
sus, pe-o poartă,
şi „Doamne,-am zis, ce vorbe-nfricoşate".
Ci el, ce-a toate fu-nvăţat de soartă,
„Alungă, zise, îndoieli amare
şi orice spaimă să tânjască moartă.
Noi am ajuns lăcaşul trist în care vedea-vei umbre ce-n canon
se-adună, căci şi-au pierdut lumina minţii6
-aoare."
Zâmbind apoi mă prinse blând de mână7
şi, dăruindu-mi noi
puteri să mâi, mă duse-n lumea tainelor stăpână.
Acolo8
lacrimi şi oftat văzui cutremurând văzduhul stins de
stele, încât şi eu am lăcrămat dintâi.
17

De-a valma graiuri, bocet surd, scrâşnele, sudălmi şi vaier
împletindu-şi cântul, plesnite palme, tânguiri de jele
fierbeau în zvon de clocotea pământul şi se roteau prin pâcla
grea şi groasă, precum nisipul când îl umflă vântul.
Cu fruntea-ncinsă de orori şi roasă: „Maestre,-am zis, cu cine-s
cei ce-ncoace durerii pradă într-atât se lasă?"
„Se zbate astfel şi-n neputinţă zace mulţimea9
celor, zise el, ce-
n viaţă nici rău, nici bine n-au cătat a face.
Cu ei deolaltă să tânjească-nvaţă spurcaţii îngeri10
ce-n
credinţă-obştească nu s-au unit, nici n-au trădat pe faţă.
I-alungă cerul" ca să nu-şi ştirbească sclipirea lui, dar nici în iad
nu-i ţine, ca nu cumva cei răi să se mândrească."
„Maestre,-am zis, ce chin şi ce suspine le scurmă pieptul de
tânjesc a moarte?" „Am să-ţi răspund, grăi Virgil spre mine.
Nădejdea morţii12
nu-i alină-n parte şi traiul mort pe care-l duc i-
apasă, încât pizmaşi sunt de-orice altă soarte.
De ei pe lume nimănui nu-i pasă: nici milă n-au şi nici dreptate
scut; de-ajuns13
ne-au fost: te uită doar şi-i lasă."
Şi eu privind o flamurăl4
-am văzut
ce-atât de iute se rotea purtată,
de parc-odihna-n veci n-a cunoscut.
18
Şi-atât amar de lume-nfrigurată venea pe urma ei, cât n-am
crezut că poate moartea secera vreodată.
Pe mulţi din ei, privind, i-am cunoscut şi mai la urmă şi pe cel15
ce-n căi greşite-umblând, de Sfântul Scaun s-a rupt.
Şi-am priceput16
atunci c-am dat de răi, de răii a căror ceată s-a
certat şi cu Hristos, şi cu vrăjmaşii săi.
Ei, care-n veci n-au fost cu-adevărat,
se ţâră goi şi hărţuiţi din dos
de muşte mari şi viespi cu trup vărgat.
Şi pe obraji li se scurgea vâscos, cu lacrimi dres, un sânge
gros, fierbinte, ce mişunau pe jos.
sorbit de vermi17
L
Văzui apoi privind tot înainte
mulţime deasă lângă-un râu18
, pe-o clină

şi-am spus atunci: „îndură-te, părinte,
şi spune-mi cine sunt cei ce suspină şi ard de zor să treacă
grabnic valea, precum zăresc prin geana de lumină19
".
„Vei şti-n curând, răspunse el, când calea o vom răzbi şi afla-
vom şezământ la Aheron, cel înfrăţit cu jalea."
Atunci, tăcut, cu ochii la pământ,
spre-a nu-l mâhni cu vorba mea20
curioasă,
pornii spre râu, fară-a grăi cuvânt.
Şi iată-n zări, pe-o luntre pântecoasă, venea spre noi un moş21
cărunt la pleată, strigând: „Vai ţie22
, tagmă păcătoasă!
19
Tu n-ai s-ajungi la ceruri niciodată; pe cel'lalt ţărm am să te duc,
să ştii, în pururi noapte,-n foc23
şi ger deodată.
Iar tu24
, ce viu te-ai adunat aci
cu morţii, lasă-i cu-a lor strâmbă soarte."
Iar când văzu că-s neclintit, grăi:
„Pe alte căi25
vei trece peste moarte, pe alt liman de ape vei
umbla şi lină luntre26
fi-va să te poarte."
Şi-atunci Virgiliu: „Caron, nu striga, căci cele vreri ce fură în
ceruri scoase sunt legi aici27
. Mai multe nu-ntreba."
Tăcu arunci din fălcile-i bărboase luntraşul sur al mlaştinii
fierbinţi cu ochii-ncinşi2
de flăcări sclipicioase.
Când l-auziră29
, ca ieşiţi din minţi, trudiţi şi goi, toţi cei sortiţi
nefiinţii, schimbară feţe clănţănind din dinţi.
Pe Dumnezeu deolaltă cu părinţii îl blestemau, şi neam, şi
veac, şi ţară, şi ceasul rău, şi locul suferinţii.
Plângând apoi amarnic, se-adunară pe malul silnic care-adună
gloata acelor morţi întru blestem şi-ocară.
Iar Caron, cel cu jar în ochi, stă gata, le face semn şi-i strânge
în pâlc, flămând, plesnindu-i pe cei leneşi cu lopata.
Precum când30
toamna, prin copaci suflând, despoaie crengi, şi
frunza ruginită la poala lor se-adună rând pe rând,
20
aşijderi şi sămânţa urgisită31
a lui Adam în luntrea grea se-adună,
la câte-un semn, ca pasărea momită.
Pornesc apoi plutind pe unda brună32
şi nici n-ajung pe celălalt

ponor, că malu-i plin şi alte voci răsună.
„Cei învrăjbiţi cu Dumnezeu, când mor, grăi Virgil, s-adună aci-n
nefiinţă, de orişiunde ar fi neamul lor.
Ei se grăbesc pe cât le stă-n putinţă să treacă râul, căci Cel
drept i-alungă şi teama33
lor o schimbă în dorinţă.
N-a fost pe-aicea suflet drept s-ajungă; bătrânul Caron34
, află
dar şi-nvaţă, dreptate avu de tine să se plângă."
Abia sfârşi, că valea prinsă-n ceaţă se scutură cu-atâta zdrob şi
avânt, că simt şi-acum35
sudorile pe faţă.
Stârni apoi ţărâna plânsă vânt36
şi fulgeră văpaie37
ca de sânge,
încât pierdui simţirea mea şi frânt
căzui, cum cel pe care somnu-l frânge.
21
CANTUL IV
Primul cerc: Limbul. Poeţii antici şi Dante. Castelul înţelepţilor.
Din somnu-adânc mă smulse1
fără milă un tunet2
greu ce-mi
bubuia în ţeastă, şi ca şi cel trezit din somn în silă,
sării-n picioare şi-mprejur, pe creastă, rotii privirea ca să ştiu ce
hat şi loc anume pe sub noi adastă.
Eram pe-un mal, pe malul blestemat al văii-adânci ce-adună,
pântecoasă, ecouri lungi de vaier necurmat.
Atât era de neagră şi ceţoasă, încât zadarnic scormoneam
afund, căci nu zăream nimic prin pâcla groasă
„Să coborâm, grăi Virgil, spre fund",
şi alb ca ceara3
adăugă: „învaţă
să-mi calci pe urme4
şi să-mi fii secund".
Ci eu, citindu-i grija-nscrisă-n faţă: „Au cum să vin, când însuţi
tu te temi, tu ce la greu mi-ai fost mereu povaţă?"
„Durerea lor, a umbrelor ce gem, pe chip, grăi, nu teamă-mi
zugrăveşte, ci milă doar5
, pe care spaimă-o chemi.
Să mergem6
dar; drum lung ne îmboldeşte." Şi ne pornirăm pe
cărări cumplite spre primul brâu7
ce-abisul îngrădeşte.
22
Aici, cum pricepui din auzite, vuia văzduhul nu de plâns hain, ci
doar de tânguiri neostoite,

iscate din durerea fără chin8
,
ce osândeşte prunci, bărbaţi, femei,
de care pururi locu-acela-i plin.
Grăi Virgil: „De ce nu-ntrebi de ei?9
Mi-e drag să ştii de ce
plătesc tribut şi-am să ţi-o spun, căci sunt ortaci de-ai mei.
Ei n-au păcat; dar binele făcut e gol, căci n-au botezul priincios
ce-i poarta legii-n care-ai fost născut.
Trăind deci înaintea lui Hristos,
nu l-au slăvit pe cel ce sus dezmiardă;
şi eu mă număr10
printre cei de jos.
Atât a fost de-ajuns ca să ne piardă şi-osânda vrea ca dorul de
iertare fără nădejde pururi să ne ardă."
Când l-auzii, cuprins fui de-ntristare", căci mulţi aleşi pe-al
Limbului cuprins văzui şezând ca piatra-ntre hotare12
.
„Maestre drag, să-mi spui cu dinadins, grăit-am eu, râvnind să
prind putere13
întru credinţa ce greşeala-a-nvins,
prin forţa lui sau prin a altui vrere ieşit-a duh din Limb
descătuşat?" Iar el, ghicind ce-ascunsa-mi vorbă cere:
„Pe-aici, răspunse, eram nou intrat14
, când coborî un sol15
pe
unde stăm, cu semnul biruinţii-ncununat.
23
El luă cu sine umbra lui Adam16
, pe Moise-l luă, cu legea lui
cinstită, îl luă pe Abel, Noe şi-Abraham,
pe David17
cel cu lira iscusită,
pe Israel cu cei de-un neam şi-un nume,
şi cu Rahira18
îndelung râvnită
şi pe-alţii mulţi; dar vreau să ştii anume că n-au fost duhuri
până-atunci sortite s-ajungă-n cer, venind din acea lume."
Deşi vorbea, noi nu stăm pe tânjite, ci străbăteam pădurea
deasă19
foarte, pădurea zic, de umbre îndesite.
N-am mers prea mult şi nici eram departe de Aheron, când foc
văzui20
în zare, ce lumina din noapte-o bună parte.
Şi fără-a fi aproape, prin lucoare zării un pâlc de înţelepţi,
regeşte şezând la sfat cu toţii pe-o cărare.
„O, tu, cu care ştiinţa se mândreşte21
, au cine-s cei a căror
glorie, spune, de starea celorlalţi îi osebeşte?"
Şi dânsul către mine: „-A1 lor renume ce şi-azi răsună pe

pământ, la voi, le dobândeşte har22
şi-n astă lume".
Şi-ntre-acestea-un glas23
rosti spre noi: „Slăviţi poetul veşnic24
;
duhul lui plecat de-aici se-ntoarce înapoi".
Şi când tăcu, patru-nţelepţi văzui, şi nu părea că pe-al lor chip
domneşte nici bucuria, nici tristeţea25
. Vrui
24
să-ntreb de ei, dar domnul meu: „Priveşte spre cel ce poartă
spadă26
de oştean şi ca un rege-n fruntea lor păşeşte.
El e Homer, poetul suveran, Horatiu27
cel'lalt, cântăreţ vestit,
Ovid 8
al treilea şi-ultimul Lucan29
.
Şi chiar dacă cu lauda30
ce-au grăit
mă proslăvesc, cu cinstea, mare-ori mică,
cu ei o-mpart; deci bine s-au rostit."
Atare dar, văzut-am şcoala-antică31
a bardului32
cu vers
scânteietor, ce peste ei ca şoimul se ridică.
Şi-apoi, după ce-n cerc, mânaţi de dor, vorbiră-un timp, spre
mine-n semn clipiră şi domnul meu zâmbi la semnul lor.
Sporită cinste-apoi îmi dovediră primindu-mă33
al şaselea-ntre
ei ce lumii-nţelepciune făuriră.
Am mers aşa spre zarea de scântei şi mândre vorbe-n drum am
înşirat, ce nu se cad 4
rostite din condei.
Şi-ajunşi apoi din jos de un palat35
de şapte ziduri strâns cuprins
în braţă, şi primprejur de-o apă ferecat,
trecurăm apa cum păşeşti pe gheaţă; prin şapte porţi, în poala-
unei dumbrave ajuns-am loc de umbră şi verdeaţă36
.
Pe valea-aceea duhuri blânde, grave, cu leneşi ochi37
şi demnă-
nfaţişare vorbeau arar şi-ncet cu voci suave.
25
Şi spre-a cuprinde-ntreaga ceată-n zare, ne-am tras pe-o
creastă, sus, despădurită ce străjuia umbritele răzoare.
Acolo, în poiana zmălţuită,
mi se vădiră preamăriţii-acei
de care şi-azi mi-e inima-nsorită38
.
„39 .
Pe-Electra ' o văzui cu toţi ai ei şi printre dânşii Hector şi Enea,
.40
pe Cezar , ochi de vultur, lângă ei.

Mai la o parte pe Pantasilea41
, Cammilla42
-apoi, pe regele
latin43
, cu-a lui copilă44
, soaţă lui Enea,
pe Brutus45
ce-alungat-a pe Tarquin, Lucrezia, Iulia, Marzia46
şi,
deoparte, stând singur într-un colţ, pe Saladin47
.
Cătând apoi mereu tot mai departe, văzui pe-al cărturarilor
părinte48
şezând c-un pâlc de înţelepţi deoparte.
Toţi îl cinstesc şi iau la el aminte,
dar Platon şi Socrate49
cel vestit
în preajmă-i stau şi-s dintre toţi 'nainte.
Văzui pe cel cu-atomii50
înfrăţit, pe Diogen, Anaxagoras, Tale,51
pe Empedocle, Zenon, Heraclit ;52
pe cel ce-a stors licoare din petale, Dioscorid, pe Tuliu şi
Orfeu53
, pe Lin şi pe Seneca54
mai devale;
pe Hipocrat, Galien şi Ptolemeu55
, Pe Avicenna, Euclid56
, şi-
aparte pe-Averroes57
ce-a scris de corifeu.
26
Nu pot să spun58
de fiecare-n parte, căci fapta-i iute, scrisu-n
schimb greoi şi-amarnic mă-mboldeşte lunga carte.
Din şase câţi eram ne-am rupt noi doi şi, părăsind poiana cea
senină, la loc de vaier am ajuns apoi,
pe unde-n veci n-a strălucit lumină59
.
27
CANTUL V
Cercul al doilea. Judecătorul Infernului: Minos. Păcătoşii din
dragoste. Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta.
Povestea lor de dragoste şi de moarte.
Din primul brâu1
am coborât astfel
în cel de-al doilea, ce mai strâmt roteşte,
dar chin mai mare2
adăposteşte-n el.
Acolo-n prag stă Minos3
şi rânjeşte, greşeala cată, iar apoi,
turbat, . precum 'şi-nvârte coada4
lui, meneşte.
Ajuns în faţă-i, duhul blestemat5
de-a fir-a-păr greşeala-n văz şi-
aruncă, iar el6
, ce-i priceput întru păcat,
i-alege loc în iad şi-i dă poruncă de câte ori cu coada-ncinge laţ,

atâtea brâuri să scoboare-n stâncă;
în faţă-i veşnic mulţi sunt adunaţi şi rând pe rând ajung la
sorocire, grăiesc, aud7
şi-n fund sunt aruncaţi.
„O, tu, ce calci lăcaşul de mâhnire, strigă spre mine gros, când
mă zări, curmându-şi8
silnic crunta lui menire,
au cui te-ncrezi9
? Fereşte-ţi paşii aci! Să nu te-nşele pragul
larg10
. Păzea!" şi-atunci maestrul: „Minos, nu răcni!
Nu pune-oprelişti tu în calea sa; aceasta-i vrerea-n ceruri" sus;
s-o-ndure se cade omul. Alta nu-ntreba."
28
Simţeam acum vuind ca o pădure scrâşniri şi geamăt strânse
dimpreună, ce se roteau prin tainiţele sure,
pe unde-n veci nici soare nu-i, nici lună şi-ntreg văzduhu-
ntărâtat tresare şi muge surd ca marea pe furtună.
Drăcescul iureş12
care-n veci nu moare pe morţi îi poartă-n voia
lui, orbeşte, şi crunt îi zbate-n apriga vâltoare.
Iar când vântoasa-i smulge şi-o porneşte, ţâşnesc strigări şi
vaier lung pe vale şi blesteme spre cel ce zămisleşte.
Văzui atunci că pe-astă cruntă cale sunt osândiţi cei ce-au robit
în gând puterea minţii poftelor carnale.
Şi cum pe-aripi13
se lasă rând pe rând fugind de toamnă păsări
călătoare, la fel şi ei se lasă duşi de vânt,
în sus, în jos14
, de-a valma, fără stare, şi-n veci sunt puşi să se-
nfăşoare-n caier, şi-n veci sortiţi să geamă şi să zboare.
Şi cum cocorii-şi cântă jalea15
-n vaier
şi stolul lor o dâră lungă-nscrie,
la fel văzui venind plângând prin aer
un şir prelung purtat de vijelie şi-am întrebat: „Maestre, cine-s
oare cei osândiţi de noaptea plumburie?"
„Cea pusă-n fruntea celorlalţi să zboare pe lume-a fost
împărăteasă-odată, răspunse el, şi-a stăpânit popoare;
29
dar într-atât de pofte subjugată, încât desfrâu-îl consfinţi pe
lume ca nu cumva să fie defăimată.
Semiramida-i ea16
şi-n cărţi se spune17
că-i fu lui Nin femeie şi c-
a stat pe unde azi sultanul18
ţări supune.
Din dragostea cealaltă19
şi-a curmat al vieţii fir şi şi-a-nşelat

bărbatul; cu ele stă şi Cleopatra20
-n sfat,
şi stă Elena21
, ce-a iscat turbatul război purtat atâta vreme22
-n
van, şi-n luptă mort, Ahile23
, neînfricatul.
Priveşte către Paris şi Tristan24
." Şi rând pe rând îmi arătă
jelirea acelor frânţi de-al dragostei elan.
Ci, ascultând cum deapănă-amintirea de cavaleri şi doamne de-
altădată, mă-nvinse mila mai să-mi pierd simţirea
şi-am zis: „Poete,-aş agrăi din ceată pe-aceia doi25
ce strânşi la
zbor se-mbie şi ca şi fulgul26
de uşori se-arată."
„Aproape, spuse, când vor fi să fie, pe dragostea27
ce le-a săpat
mormântul îi roagă să se-apropie şi-au să vie."
Abia-i împinse-n preajma noastră vântul şi-am zis : "Grăiţi, de
nu vă-mpinge zorul, o, inimi frânte, şi vi-e dat cuvântul29
."
Precum hulubii30
, când îi mână dorul de cuibul dulce,-ntind aripi
uşoare şi-aceeaşi vrere le grăbeşte zborul,
30
aşa şi ei spre noi, din ceata3
'-n care Didona stă, prin iureşu-
nvrăjbit, atât foc pusesem în strigare.
„O suflet bun şi nobil ce-ai trudit s-ajungi aici, noi, ce pământu-
odată cu-al nostru sânge-n lume-am înroşit,
de nu ne-ar fi vrăjmaş32
cerescul tată, noi l-am ruga să-ţi deie
moarte-uşoară, căci milă ai de soarta ce ni-e dată.
De vrei s-asculţi povestea noastră-amară ori să ne-ntrebi, te-om
asculta şi-om spune, până ce vântul33
nu se-ndeamnă iară.
Cetatea34
-n care m-am născut pe lume pe ţărm35
adastă unde
Padul moare cu-ai săi36
, şi apa şi-o revarsă-n spume.
Iubirea care-n cei aleşi tresare
îl prinse-n mreji cu-a mea făptură, moartă
în chip ce şi-azi, când mi-amintesc, mă doare.
Iubirea care37
pe iubiţi nu-i iartă de chipu-i drag pe veci m-a-
nlănţuit, încât, cum vezi, nu-i chin să ne despartă.
Iubirea38
-aceeaşi moarte ne-a sortit: străfund de iad39
pe ucigaş
l-aşteaptă." Astfel grăi. Şi cum şedeam mâhnit
de-a lor osândă tălmăcită-n faptă, lăsai obrazu-n jos, către
pământ40
, pân' ce Virgil: "Ce ai?" rosti în şoaptă.
Târziu4
', când glasu-mi se rosti-n cuvânt: „O, câte vise şi ce dor
de viaţă i-a-mpins, grăii, pe aceştia spre mormânt!"

31
Şi-ntors spre ei: „Francesca42
-am spus, pe faţă îmi aştern
lacrimi dorul tău şi chinul; ci spune-mi tu, pe când eraţi în viaţă
şi încă dulce vă era suspinul,
cum de v-aţi prins în mreaja de ispite43
şi dragostei i-aţi cunoscut veninul?"
„Nu-i chin mai mare-n vremi nenorocite decât - răspunse-n
lacrimi şi păli -să-ţi aminteşti de clipe fericite44
.
Şi-o ştie domnul tău45
. Dar de mă-mbii să-ţi spun dorinţa cum
ne-a-nvins treptat, suspin şi grai rostind voi împleti.
Citeam odată cum l-a subjugat pe cavalerul Lancelot46
iubirea;
singuri eram şi fără de păcat.
•Adesea-n taină ne-am surprins privirea şi-acelaşi gând obrajii
ne-a pălit; ci-un singur vers ne-a biruit simţirea.
Când am citit cum zâmbetul râvnit i-l sărută pe gură Lancelot,
acesta ce mi-e veci nedespărţit
mă sărută şi-un freamăt47
era tot; de-atunci nicicând n-am mai
citit 'nainte căci pentru noi fu cartea Galeot48
."
Şi-n timp ce unul se rostea în cuvinte, cel'lalt plângea, astfel
încât, dovadă că-mi frânse mila grai şi simţăminte,
căzui49
cum numai morţii pot să cadă.
CANTUL VI
Cercul al treilea: Lacomii. Cerber. Ciacco vorbeşte despre
Florenţa şi îi prezice lui Dante exilul.
într-un târziu, când mintea rătăcită de mila ce-o simţisem pentru
ei1
îşi reveni din jalea pătimită,
oriunde-n jur m-aş fi uitat prin schei şi m-aş-fi-ntors, vedeam pe
văi afunde tot alte cazne şi-alţi căzniţi2
mişei.
în brâu-al treilea mă aflam, pe unde eternă,-acerbă, rece,
blestemată mereu aceeaşi, ploaia3
te pătrunde.
Zăpadă, grindini, apă întinată prin hăuri negre se revarsă-n ploi
şi pute4
greu ţărâna pe sub zloată.
Iar Cerber5
, fiara hâdă, sub puhoi, din trei gâtlejuri latră cu
mânie pe cei ce zac în ploaie şi noroi.

Un pântec larg6
, o barbă cenuşie şi ochi aprinşi el are, ca
tăciunii, şi gheare lungi cu care morţi sfâşie.
Toţi urlă-n ploaie precum urlă cânii7
şi se sucesc de parc-ar fi-n
frigare, ferind o rână8
la-adăpostul rânii.
Când Cerber, râma9
, ne zări-n ninsoare căscă trei guri şi colţi
de fiară scoase, cutremurat10
din cap până-n picioare.
32
33
Atunci Virgil, cu mâini sârguincioase scurmă ţărâna1
' şi, cum
zvârli pită, zvârli cu ea în gurile băloase.
Ca fiara12
care latră hămesită
şi tace-apoi, de-i dai, ca mâncăcioşii
zorindu-se să-mbuce şi să-nghită,
la fel cu scârnav bot şi ochii roşii
tăcu şi Cerber care latră pus,
că surzi13
s-ar vrea pe-acolo păcătoşii.
Pornirăm dar, călcând în mers, de sus, sub ploaia care li-e din
veci stăpână, deşertăciuni14
ce trupuri par, dar nu-s.
Zăceau întinşi cu toţii în ţărână şi unul doar, când ne zări-n
pomost prin faţa lui, se ridică-ntr-o rână.
„O, tuce-ajuns-ai pe tărâmul nost, cunoaşte-mă, grăi, de poţi15
,
din ceată, căci mai trăiam când zămislit ai fost."
Şi i-am răspuns: „Durerea ce ţi-e dată alungă, poate, chipul tău
din mine, încât nu-mi pare a-l fi văzut vreodată.
Dar cine eşti de-atare chin te ţine? Că şi de-ar fi vreo caznă mai
haină, nu-i alta mai scârbavnică16
, văd bine."
Şi mi-a răspuns: „Cetatea ta17
cea plină de pizmă-astfel că se
revarsă-n lume, m-a ocrotit în viaţa cea senină.
Drept Ciacco'8
-ai tăi mă cunoşteau pe nume; de lacom, fără saţ
m-am îmbuibat şi drept aceea zac sub ploi şi brume.
34
Dar singur nu-s: acelaşi greu păcat îl ispăşesc şi-aceeaşi
caznă-i strânge pe toţi din jur." Mai mult n-a cuvântat.
„O, Ciacco,-am zis, durerea ta mă frânge şi-amare lacrimi dă
din ochi să-mi scoată; dar spune, dacă ştii, unde-or ajunge
urmaşii noştri-n urbea dezbinată19
şi cum de s-a-ncuibat
zâzania-n ţară? Mai naşte-n ea vreun om dintr-o bucată?"

Răspunse-atunci: „De sfada nu-i doboară20
,
se vor ciocni şi-ncăieraţi orbeşte2
'
cei Albi pe Negrii-i vor goni22
cu-ocară.
Dar şi puterea celorlalţi va creşte şi-n nici trei ani pe dânşii23
-i
vor călca, prin forţa cui24
azi încă şovăieşte.
Mult timp25
semeţi, cu fruntea sus vor sta, ţinându-i pe învinşi în
împilare, oricât s-or plânge ei şi-or blestema.
Cinstiţi mai sunt vreo doi26
, dar n-au cătare: trufia, pizma şi
zgârcenia toată27
scântei au fost ce-au dus la-ncăierare."
Sfârşi cu-acestea vorba-nlăcrămată şi-am spus atunci: „îndură-
te de mine şi dăruie-mi cuvântu-ţi înc-o dată.
De-Ârrigo, Mosca28
, demni de neam şi sine, de Rusticucci şi
Farinata-mi cântă, Tegghiai şi toţi ce-au osârdit spre bine29
.
Ei unde sunt? Te-ndură şi cuvântă, căci ard să ştiu de-i
îndulceşte raiul sau iadu-n fund cu cazne de-i frământă."
35
„De cei mai răi ei se lipesc ca scaiul şi alte vini îi trag din greu la
fund; de-ai să cobori, le vei cunoaşte traiul.
Dar când vei fi pe-al lumii dulce prund, mai cântă şi de mine30
câteodată. Atâta-ţi spun şi alta nu-ţi răspund."
Şi-astfel zicând mă mai privi o dată pieziş31
, şi-n tina dimprejur,
porcească, pe brânci căzu cu ceilalţi orbi32
din ceată.
Grăi Virgil: „Nu-i scris să se trezească până ce trâmbiţi îngereşti
cuvântul puterii ce-i urăşte33
-au să-l vestească.
Ei toţi atunci îşi vor găsi mormântul şi, reîntrupaţi în cărni şi-n
mădulare, de-osânda lor va bubui pământul34
."
Astfel vorbind de viaţa viitoare, păşeam arar pe scârnave
podele35
de umbre, tină, ploaie şi ninsoare.
„Maestre,-am zis, aceste chinuri grele
după judeţ36
îşi vor spori tăria?
Vor fi mai blânde-ori tot atât de rele?"
„Adu-ţi în gând, grăi, Filosofia37
:
tot ce-i plinit mai greu şi aprig se simte
dureri ori chin, mai dulce bucuria.
Şi chiar de-aicea38
blestematei ginte desăvârşirea nu-i e dat s-o
ştie, de judecată leagă dor fierbinte."
Astfel, vorbind mai mult decât pot scrie, băturăm roată39
brâul

lui Satan şi-ajunşi pe unde scoborâşu-mbie,
am dat de Pluto40
, vajnicul duşman. 36
CANTUL VII
Cercul al patrulea: Zgârciţii şi risipitorii. Pluto. Despre soartă.
Pătrunderea în cel de-al cincilea cerc. Mânioşii.
„Pape Satan1
, pape Satan aleppe!"
cu voce aspră2
Pluto cuvânta,
iar blândul înţelept3
ce-a tot pricepe
mă-mbărbătă zicând: „Nu te speria, căci drumu-n jos nu el ni-l
va aţine, oricât de mare-ar fi puterea sa."
Şi-ntors spre chipul spurcatei jivine: „Tu taci, grăi, lup
blestemat4
de fire, şi mistuie-ţi tu singur fîerea-n tine.
Nu ne-am pornit spre-adâncuri în neştire; aceasta-i vrerea-n
cer, unde Mihai5
a răzbunat trufaşa răzvrătire."
Cum cad grămadă pânzele6
când, vai, se prăbuşe catargul pe
furtună, la fel căzu şi Pluto fără grai.
Pornirăm, dar, spre-a patra văgăună7
, tot mai afund în apriga
căldare ce-ntreaga lumii mârşăvie-adună8
.
O, dreaptă judecată! Cine oare atare chin şi cazne-
ngrămădeşte? De ce păcatu-atât de greu ne doare?
Precum se frânge9
valul când izbeşte . potrivnic val pe la
Caribde-n mare, la fel şi-aici norodul se-nvârteşte.
37
Din două părţi, rotind fară-ncetare
poveri'0
cu pieptul, păcătoşii ţipă
şi vin puhoi, cum n-am văzut mai mare".
Deodată se ciocnesc şi-apoi în pripă: „De ce-adunat-aţi, se
răstesc12
, în viaţă?" şi ceilalţi: „Voi, de ce-aţi făcut risipă?"
Astfel în cerc se perinda prin ceaţă din două părţi potrivnica
oştire, zvârlindu-şi vorbe de ocară-n faţă
şi-ajunsă apoi la locul de-ntâlnire se răsucea spre-a doua
curbătură, Pătruns atunci de milă şi uimire,
grăii: „Maestre, spune-mi tu, te-ndură, de-a stânga-aici, pe

brâna ce se cască, să fie clerici ăştia cu tonsură?"
■ „Ei toţi, răspunse, 'n viaţa pământească13
nu s-au grijit să
pună bani deoparte, nici n-au ştiut cu cap să cheltuiască.
Chiar ei o spun, lătrând cu glasuri sparte, când se ciocnesc, de
unde-apoi, trudiţi, păcat potrivnic ceata lor desparte.
Iar cei ce-n creştet14
sunt de păr lipsiţi ori papi ori cardinali s-au
fost aflat, ce n-au pereche-n lume de zgârciţi."
„Maestre,-am zis, de bună seamă-n sfat voi da de unii din aceia
care cu-atari păcate-n lume s-au spurcat."
„Amar te-nşeli, răspunse cu-ntristare; smintita viaţă-n ei lasă
pecete15
şi nu-i cu putinţă să-i cunoşti atare.
38
în veci se vor ciocni în două cete:
cu pumnii strânşi16
aceştia, din mormânt
se vor scula, iar ceilalţi, fără plete17
.
Din lipsă de măsură cerul sfânt schimbat-au pe-acest loc de-
ncăierare ce-l vezi şi singur, fără-al meu cuvânt.
Şi-aşijderi poţi vedea ce-nşelătoare sunt cele Sorţii-ncredinţate-
anume, ce sfadă-aduc şi-mping la dezbinare.
N-ar fi de-ajuns tot aurul din lume
nici cel ce e, nici cel ce-a fost spre-a ţine
o clipă-n loc din mers aceste turme."
„Spune-mi, maestre,-ndură-te de mine, ce-i Soarta18
despre
care mai-nainte spuneai că-n mâini a lumii bunuri ţine?"
l-am întrebat. „Nătângi sunteţi la minte şi-amar vă-neacă
neştiinţa-n tină! Ascultă ce-am să-ţi spun şi ia aminte.
Acel ce-n sine19
tot ce-i ştiinţă-mbină făcut-a ceruri şi cârmaci
deodată şi deopotrivă împărţi lumină,
astfel ca-n orice parte20
să răzbată; aşijderi şi splendorilor
lumeşti le rândui stăpână21
ne-nfricată,
ce-mparte-averi şi bunuri pământeşti din neam în neam, din tată
în fecior, în ciuda vrerii minţii omeneşti;
de-aceea-n timp ce urcă un popor, tânjeşte altul, după-al sorţii
dat ce-ascuns ne e, ca şarpele-n răzor.
39
23
Nu-i poate sta-mpotrivă-al vostru sfat. Ea judecă, aşază şi-

mplineşte, ca îngerii pe-al lor, al ei regat.
Din a schimba în veci nu se opreşte:
gonită-i de nevoie şi-i firesc
că-n goana ei tot pe-alţii noroceşte.
Aceasta-i Soarta contra cui cârtesc cei cari s-o laude s-ar
cădea; dar vamă ei nu-i plătesc şi-n veci o ponegresc.
Ci ea n-aude şi nu-i ia în seamă; învârte roata-n rând cu cei ce-
s primi22
, ferice pururi, fără griji sau teamă.
Ci-acum spre chin mai mare s-o pornim căci rând pe rând cad
stelele24
ce-n deal mijeau când am purces. Să ne grăbim.
Tăiarăm brâul pân' la cel'lalt mal, peste-un izvor ce clocotind
înscrie un jgheab în mers, săpat cu propriu-i val.
Era o apă roşie25
cenuşie şi scoborârăm calea ei cotită, cu unda
sură drept tovărăşie.
în fundul unei mlaştini Stix numită se varsă râul când se lasă-n
jos la poala râpei26
aspru povârnită.
Şi-n smârc văzui, privind nesăţios, făpturi mânjite27
de noroi, ce
stau cu trupul gol şi chip aprins, ciudos.
Mânate de turbare se loveau28
cu mâini, cu cap, cu piept şi cu picioare
şi carnea toată flenduri şi-o rupeau.
40
„Se zbat aici, în apa stătătoare, mânioşii-n care furia-nvinse
firea, grăi Virgil. Ci-n fund, pe sub vâltoare,
mai sunt şi alţii ce-şi bocesc pieirea şi mână-n sus băşici29
din
mâlul gros, cum însuţi vezi, oriunde-ntorci privirea.
înfipţi în glod ei strigă: «Răi am fost sub blânda, dulce-a
soarelui lumină şi-am huzurit la-al lenei adăpost,
de-aceea-acuma pătimim în tină». Acesta-i imnul30
ce-n frânturi
ieşind le gâlgâie din guşa pururi plină."
Făcurăm astfel un ocol, privind la cei ce-şi fac din tină dumicat,
şi printre smârc şi râpe hoinărind,
până la urmă peste-un turn3
'am dat.
41

CANTUL VIII
Cercul al cincilea: Mânioşii. Trecerea fluviului Stix in barca lui
Flegias. Filippo Argenti. Cetatea Di te.
Spun dar, urmând1
, că până-a nu ajunge la turnu-nalt, privirăm
sus spre el şi vârful lui ce zările străpunge,
căci două facle2
-nfipte în crenel
şi-o-a treia-n zări, ce-i răspundea în noapte,
zărirăm sus. Drept care,-ntors spre-acel
■ ce-i plin de-nţelepciune3
-n gând şi-n fapte, l-am întrebat:
„Cine-a aprins lucoare şi ce-şi grăiesc văpăile4
în şoapte?"
„Priveşte-n sus, pe undele murdare şi ce-aşteptăm5
ai să pricepi
de-ndată, de poţi vedea prin ceaţa bălţii-n zare."
Nicicând din coardă n-a ţâşnit săgeată6
mai iute decât luntrea
ce vioi tăia văzduhul, zveltă, neînfricată
şi scobora pe ape către noi,
c-un singur om la cârma ei ce-amarnic
striga: „Te-am prins! Să nu dai înapoi!"
Şi-atunci Virgil: „O, Flegias7
, strigi zadarnic.
Nu vei avea, dacă te-mbii la trudă,
doar cât vom trece pe-acest loc scârbavnic."
Cum cel prostit, când îi e dat s-audă că-i înşelat şi remuşcări
încearcă, la fel şi Flegias spumega de ciudă.
42
Maestrul meu păşi dintâi în barcă, trăgându-mă cu mâna lui pe
punte şi-abia atunci simţii că se încarcă8
.
De-ndată ce urcarăm, vechea luntre, mai grea pe valuri, se
porni mai iute ca-n alte daţi, întinsul să-l înfrunte.
Şi cum pluteam pe apele stătute, un duh9
glodos se sumeţi să-
ngâne: „Tu cine eşti10
, de-ncalci cele ştiute?"
„De moartea-ncalc, grăii, nu voi rămâne. Dar tu, ce-n tină îţi
cufunzi durerea?" „Sunt duh ce plâng"", grăi cu-amărăciune.
Şi-atuncea eu: „Cu plânsul şi cu fierea rămâi, căci te cunosc din
câte-ngâni, chiar dacă tina12
îţi mânjeşte pielea."
întinse-atunci13
spre luntre-a sale mâni, dar domnul meu îl
îmbrânci scârbit, strigând la el: „în smârc14
, cu ceilalţi câni!"
Mă prinse-n braţe-apoi şi, mulţumit, mă sărută zicându-mi:
„Suflet mare, ferice maica15
ce te-a zămislit.

Ăst duh de trufaş n-avu soţ sub soare; nimic pe urme-i n-a lăsat
de preţ, de-aceea-acum cuprins e de turbare.
Şi câţi din cei ce se cred regi în jeţ s-or tăvăli ca porcii 16
-aici,
prevăd, lăsând pe urme silă şi dispreţ!"
„Maestre,-am spus, mult mi-aş dori să-l văd17
scufuns până la creştet în leşie18
,
cât timp mai suntem într-acest prăpăd."
43
Grăi Virgil: „Dorinţa 19
-are să-ţi fie, 'nainte să vezi malul,
împlinită, căci ţi se cade-atare bucurie."
Nu mult trecu şi ceata-mpotmolită atare-n spate îi sări ciorchine,
că şi-azi înalţ la ceruri mulţumită.
„Săriţi, răcneau, pe el! Ţineţi-l bine!" şi arţăgoasa umbră
florentină se sfârteca ea singură pe sine.
Nu-i vrednică20
povestea-n loc să-mi ţină: de-aceea spun c-un
geamăt surd mă puse să cat cu ochii geana de lumină.
„Se-apropie-acum cetatea Dite21
,-mi spuse maestrul meu, ce-
ascunde sub obroc mulţimi de umbre şi dureri nespuse."
„Văd bine,-am spus, maestre, la mijloc ca nişte turle de
moschee22
,-egale, de-un roşu-aprins, parc-ar ieşi din foc."
Şi dânsu-atunci: „în flăcările sale un foc etern le-ncinge şi le-
nghite, pre câte vezi în fund de iad , pe vale."
Ajuns-am dar la gropile-adâncite24
ce roată strâng cetatea-n
brăcinare, cu ziduri groase, ca din fier clădite.
Şi dând ocol pe apele murdare, sosiţi pe mal, luntraşul iscusit:
„Ieşiţi 5
, răcni; ajuns-aţi la intrare!"
Mai mult de-o mie-n poartă am zărit
de draci ciudoşi26
urlând cu glasuri sparte:
„Au cine-i cel ce fară-a fi murit
44
pătrunde-n lumea duhurilor moarte?" Făcu Virgil un semn ca
să-i împece, poftind cu ei să sfatuiască-aparte.
Şi potoliţi atunci, ca să mă-ncerce, către Virgil strigară: „Dintre
voi să vii tu singur27
. Celălalt să plece.
încerce-şi singur drumul înapoi,
de-o vrea şi-o şti prin noapte a străpunge;
tu ce l-ai adus, tu-ai să rămâi la noi."

La vorba lor simţii că mă împunge până-n rărunchi o teamă cu
păcat: gândeam că-n veci pe lume n-oi ajunge.
„Maestre scump, ce-ntr-ajutor mi-ai stat de-atâtea ori la
cumpene şi care de rele şi primejdii m-ai scăpat,
nu mă lasă, strigai cu-nfrigurare,
şi dacă-n cale ni se pun stihii,
să ne grăbim pe vechea-ne cărare."
Ci domnul meu ne-nfricoşat grăi:
„Să nu te temi28
, căci Domnul m-a-nvoit
şi nimeni paşii nu ni-i poate-opri.
Aşteaptă-aici, şi sufletul trudit să-ţi fie pururi de nădejdi
sorginte; n-am să te las pustiu şi rătăcit."
Aşa plecă preabunul meu părinte
şi eu rămas-am îndoielii pradă,
cu „vine-ori nu29
" luptându-mi-se-n minte.
N-aş şti să spun dacă s-au luat la sfadă ori ce le-a spus
maestrul înţelept, dar după ziduri toţi s-au tras grămadă.
45
Cu lacăt poarta-i zăvorâră-n piept şi el porni tăcut şi-adus de
spate unde ştia că stăm ca să-l aştept.
Păşea mâhnit, cu pleoapele lăsate30
şi „Cine oare31
, l-auzeam
că spune, nu mă-nvoieşte-n jalnica cetate?"
Şi mie-apoi: „De vin cu-amărăciune, nu te speria; voi frânge-
acest popor, oricine-i cel ce-n calea mea se pune.
Din vremi străveche-i cutezanţa lor, vădită-n prag de poartă mai
cu vază, care-a rămas de-atunci fără zăvor32
.
Pe ea citit-ai buchiile33
de groază:
dar dând-o-n urmă34
, către noi se-abate,
din brâu în brâu şi fără soli de pază
■acel35
prin care vom intra-n cetate.
CANTUL IX
Cercul al şaselea: Ereticii. Lângă poarta cetăţii Dite. Cele trei
Furii.
Trimisul ceresc. Cei doi poeţi pătrund în cetate. Ereticii

îngropaţi în
morminte de foc.
Culoarea stinsă ce-mi pălise-obrazul când îl văzui1
venind-napoi
molcum, mai grabnic şterse de pe-al lui2
necazul.
Cum cel ce-ascultă3
se opri din drum, căci ochii-n zări, prin
noaptea plumburie nu străbăteau de ceaţă şi de fum.
„Tot noi vom birui în bătălie,
grăi, de nu4
... Prea sfântă-i rugăciune:
Oh, cum aştept5
a cerului solie!"
Văzui atunci că încerca să-mbune vorba dintâi6
cu cealaltă care
altminteri gândul se-ncerca a-l spune.
Dar totuşi teama mă cuprinse-n gheare, căci eu dădeam
cuvintelor trunchiate un tâlc mai negru decât el, se pare.
„într-acest fund de scoică7
mai răzbate vreun duh din Limb, pe
care Dumnezeu numai cu neagra deznădejde-l bate?"
Aşa întrebai8
. Iar el: „Arar şi greu porneşte vreunul din a noastră
ceată să bată calea ce-am pornit-o eu.
Şi nu dintâi; căci am mai fost o dată9
, de Eritona!0
-nduplecat, de
cruda ce-nvie morţi i-n trupul de-altădată.
46
47
De-abia murisem când m-ajunse truda
de-a cerceta cetatea în străfund
şi-a scoate-un duh din brâul unde-i Iuda.
Nu-i loc pe-aicea mai străin şi-afund" de cerul care-nvârte tot
sub soare, dar nu te teme; şti-voi să-l pătrund.
Spurcatul smârc12
ce-mprăştie-n jur duhoare cetatea-ncinge şi
nu-i chip la răi s-ajungem fără sfadă şi turbare."
Rosti mai mult; dar eu pe alte căi umblam pribeag, cu ochii în
căutare spre turla-naltă-ncinsă-n vâlvătăi,
unde văzui13
ivindu-se-n lucoare trei Furii sângerând şi
câteşitrei cu hidre verzi în loc de cingătoare
şi chip cu-nfăţişare de femei;
şerpi groşi drept plete, grei precum ciorchinii
şi drept şuviţe, şerpi mai mărunţei.
Virgiliu, ştiind că-s slujnice reginii14
ce-n iad domneşte peste
morţi, grăi: „Priveşte-acum mânioasele Erinii.

Megera-i cea din stânga ta, să ştii; Alecto-n dreapta plânge-
amar şi drept la mijloc Tesifona." - Atât rosti.
Ci ele carnea-şi sfâşiau pe piept şi se plesneau urlând15
astfel,
că eu mă apropiai cu teamă de-nţelept.
Cu ochii ţintă către locul meu
se tânguiau: „Meduzo16
, fa-l de piatră,
căci nu l-am frânt la vreme pe Teseu17
!"
48
„Ascunde-ţi faţa când le-auzi cum latră,
căci de Gorgona ţi se-arată-n trei,
în veci de veci nu mai ajungi la vatră."
Astfel grăi Virgil, şi ochii mei i-acoperi18
cu mâna lui fierbinte,
căci nu punea pe-a mele mâini temei.
O, voi, ce teferi v-aţi născut la minte, cătaţi cu sârg ce tâlc
ascund de gloată, sub tainic văl19
, ciudatele-mi cuvinte.
Iscat din zări, pe unda tulburată,
de spaime plin, venea un zvon năprasnic20
,
de apa-n maluri se zbătea turbată,
precum un vânt ce bântuie prădalnic când îl stârnesc potrivnice
ardori21
şi scurmă codrii-n mersul lui năvalnic,
şi smulge crengi, şi urcă prafu-n nori, şi-şi poartă falnic fruntea
lui, semeaţă, punând pe fugă turme şi păstori.
Maestru-atunci, descoperindu-mi faţa, grăi: „Priveşte colo sus,
pe ape, spre locul unde se-nteţeşte ceaţa."
Ca broaştele22
ce-aleargă ca să scape şi-n mâl se-ascund, la
fundul apei toate când simt năpârca undeva pe-aproape,
la fel văzui şi umbrele-nfricate gonind din faţa unui sol23
ce-a
una trecea pe Stix24
cu tălpile uscate.
Cu mâna stângă alunga întruna miasma grea25
ce-l îneca,
scârbit, far-altă grijă decât asta una.
49
Şi pricepând că cerul l-a ivit, >■ >
privii către poet şi c-o sclipire
din ochi mă-mpinse să mă-nchin smerit.
Ah, cât dispreţ îi scânteia-n privire! C-o vargă-atinse-al porţii
vechi mâner şi-o-mpinse-n lături fără-mpotrivire.
„O, voi, netrebnici26
, izgoniţi din cer, ce cutezanţă v-a făcut

străjeri? grăi din pragul porţilor de fier.
De ce vă-mpotriviţi acelei vreri27
''M> ce-n ţelul ei n-a cunoscut
zăgaz, şi vă sporeşte chinuri şi dureri?
Să-i ţineţi piept v-ajută la necaz? Uitat-aţi28
că pe Cerber se
cunoaşte , răritul păr pe ceafa şi grumaz?"
Se-ntoarse-apoi, pornind-o către mlaşte
, şi-aşijderi celui care dă-napoi
a altui grijă când a lui îl paşte,
aşa şi el, nici nu grăi spre noi;
dar vorba-i sfântă ne-ntări-n simţire
şi către porţi pornirăm amândoi.
Trecurăm pragul fară-mpotrivire, > şi eu râvnind să ştiu, din
mers, de-ndată ce cazne-ascunde jalnica zidire,
cât ce-am pătruns întorsei ochii roată şi-un şes văzui şi pe
cuprins năpastă, şi chin nespus, şi jale necurmată.
Precum la Arles30
unde Ronu-adastă, precum la Pola unde-i
brâu Carnarul şi-n unde spală a Italiei coastă,
.29
50
mii de morminte împânzesc hotarul,
aşa şi-aici se-nalţă din belşug,
dar mult mai jalnic îşi vădesc amarul;
căci printre ele flăcări ca de rug
le-ncing atare-n vâlvătăi pe toate,
cum n-a fost fier încins31
de-un meşteşug.
Nici unul n-avea lespedea32
pe spate şi-atari suspine slobozeau
în vânt, cum numai chinul şi durerea scoate.
Şi-am zis atunci: „Maestre, cine sunt toţi cei ce zac în racle şi
dau glas33
durerii lor de-a dreptul din mormânt?"
„Se zbat în gropi, grăi, întru impas
ereticii cu-ai lor, şi până sus
de ei sunt pline; nici un loc n-a mas
Cu tagma lui34
fieştecare-i pus
să zacă-n raclă felurit35
fierbinte."
Şi astfel zicând de-a dreapta36
ne-am tot dus,
pe drumul dintre ziduri37
şi morminte.
51

CANTUL X
Cercul al şaselea: Ereticii. Farinata degli Uberti şi Cavalcante
dei Cavalcanti. Prevestirea exilului lui Dante.
Pe-un tainic drum1
şi-ngust, ce şerpuia de-a dreapta printre
ziduri şi morminte, Virgil o luă, şi eu pe urma sa.
„Maestre bun şi preaînţelept părinte, ce paşii-mi porţi prin aste
văi, cuvântă şi stampară dorinţa2
mea fierbinte.
Pe cei ce zac în gropi şi se frământă
nu-i chip să-i vadă? Căci nu stau străji3
pe hat
şi-n fice raclă lespedea-i răsfrântă4
."
„S-or cetlui, făcu, din Iosafat5
când s-or întoarce morţii, fiecare
în trupul veşted pe pământ lăsat.
Acesta-i ţintirimul6
celor care
cu Epicur7
credeau că-n muribunzi
şi sufletul cu trupu-odată moare.
Şi chiar aici în brâu8
-unde te-afunzi răspuns afla-vei întrebării-n
gând şi-aşijderi şi dorinţei ce-mi ascunzi."
„Părinte,-am spus, nu ţi-am ascuns nicicând ce-mi zace în
piept, dar calea de mijloc :
tu m-ai deprins9
s-o ţiu, şi nu-ntr-un rând."
„Toscane, tu10
, care-ai purces prin foc, de viu călcând într-acest
trist lăcaş, şi-ales grăieşti, opreşte-o clipă-n loc:
52
mi te vădeşte graiul băştinaş
al patriei" pe unde-n lume-am mas
şi-am ponegrit-o, şi i-am fost vrăjmaş12
."
Astfel ţâşni fără de veste-un glas dintr-un mormânt, părând că
mi-l despică şi temător lângă poet m-am tras.
„Ce faci, grăi Virgil, de ce ţi-e frică? Priveşte, Farinata13
, ca un
munte
din brâu în sus întreg cum se ridică."
Eu îl priveam setos şi ţintă-n frunte, iar el cu pieptul15
împungea-nainte, Infernu-ntreg părând că vrea să-nfrunte.
Mă-mpinse atunci Virgil printre morminte spre el, zicându-mi:
„Vezi să nu te mânii şi să te pierzi în de prisos cuvinte16
!"
Şi-ajuns la groapa roşie ca tăciunii,

el mă scrută din cap până-n picioare
şi mă-ntrebă: „Cine ţi-au fost străbunii17
?"
Şi cum eram prea dornic de-ascultare, rostii făţiş18
ce-aveam de
spus, să ştie,
iar el creţi sprâncenele -a mirare,
şi zise-apoi: „în cruntă vrăjmăşie cu-ai mei au fost şi drept
aceea noi
de două ori i-am pus pe pribegie."
„De-au fost goniţi21
, ei s-au întors-napoi, am zis atunci, şi-ntâi şi-
a doua oară; dar astă artă n-aţi deprins-o voi."
Văzui atunci ieşind din raclă-afară pân' la bărbie-o umbră22
dintre-ai lor, pesemne-ngenuncheată23
-n foc şi pară.
53
în jurul meu privea iscoditor, părând că pe-altul24
cată lângă
mine, iar când văzu că nu-i, răzbit de dor
grăi plângând: „De-aici, printre suspine s-ajungi ai izbutit cu-al
minţii sfat, fecioru-mi unde-i? Cum de nu-i cu tine?"
„Nu singur vin, i-am spus, ci îndrumat de domnul meu, pe care
sus, cândva, poate că Guido-al tău25
l-a defăimat."
Cuvântul lui şi-osânda ce răbda mi-au desluşit25
pe cine-aveam
în faţă şi drept aceea i-am răspuns aşa.
Ci ei sărind strigă: „Cum, nu-i în viaţă? Cu tâlc anume-ai spus
«l-a defăimat27
»? Lumina dulce sus nu-l mai răsfaţă?"
Iar când Văzu că stau îngândurat şi nu răspund pe dată vrerii
sale, căzu la loc28
. Mai mult n-a cuvântat.
Dar cel'lalt29
duh măreţ, ce pasu-n cale mi-l aţinuse, când m-a
fost chemat, nici nu clinti, nici se plecă din şale.
Ci-urmându-şi gândul, zise-nverşunat: „Să ştiu c-ai mei30
nu s-
au ştiut reîntoarce mă arde mai cumplit decât ăst pat.
Dar ţine minte: raze nu va toarce
de cinci ori zece31
luna-n cer stăpână32
şi-ai să pricepi ce greu e a te-ntoarce.
Ci spune-mi tu, pe vrerea ce te mână, de ce prin legi şi prin
judeţ pripit33
pururi pe-ai mei poporul se răzbună?"
54
„Măcelu'34
, am spus, ce Arbia a-nroşit, încât şi azi cu sânge
scurs se-nfruptă, poporul împotrivă v-a asmuţit."

Clăti din cap şi-apoi cu vocea ruptă: „Nu singur35
m-am bătut,
rosti-nciudat, şi n-am purces fără temei la luptă.
Dar singur fost-am, când ceilalţi la sfat Florenţa se-nvoiră s-o
distrugă, cel ce făţiş cetatea-am apărat."
„Găsească ai tăi de-a pururi pace-n rugă, am cuvântat, ci
spulberă-mi aceste nedumeriri ce mintea mi-o subjugă:
voi, cei de-aici36
, din câte-am prins de veste, vedeţi ce-aduce
viitoru-n braţă, dar nu vedeţi nicicând ceea ce este."
„Vedem, e-adevărat, dar ca prin ceaţă, răspunse el, tot ce-i de
noi departe; cu-atât ne-a hărăzit cereasca faţă.
Dar câte sunt sau ni-s aproape37
foarte nu desluşim38
, căci n-
avem precăderea, de nu vin alţii veşti de voi să poarte.
De-aceea poţi pricepe că vederea pieri-va-n noi când timpul va
dispare şi pretutindeni va domni tăcerea."
Străpuns atunci de griji şi remuşcare, grăii pripit: „Să-i spui celui
căzut c-al său fecior se bucură sub soare.
Iar dac-am fost la întrebarea-i mut39
, să-i desluşeşti că mă
zbăteam ca-n fiare în tot ce-n gând prin tine-am cunoscut."
55
Maestrul mă chema de pe cărare
şi l-am rugat să-mi facă-atunci pe plac
şi scurt să-mi spună ce tovarăşi are.
„Cu peste-o mie dimpreună zac,
dar Frederic40
cu mine-n fund se-mbie
şi Cardinalul41
: despre ceilalţi tac."
Pieri apoi, iar eu spre-a mea făclie întorsei paşii, frământând în
minte ce-mi prevestea amara profeţie42
.
Porni Virgil şi tot mergând 'nainte: „Ce gânduri te frământă?"
zise blând. Iar când răspunsu-i desluşii-n cuvinte,
îmi porunci: „Păstrează bine-n gând tot ce-ţi vesti potrivnic
prorocirea. Ci-ascultă acum: - şi-un deget ridicând -
Când vei ajunge, zise, în sclipirea43
privirii dulci, senină şi
profundă, vei şti ce ţi-a urzit dumnezeirea."
Lăsarăm zidu-apoi să ni se-ascundă şi apucând la stânga pe
cărare, ajuns-am teferi într-o vale afundă,
ce până sus duhnea cu-a ei putoare.
56

CANTUL XI
Cercul al şaselea: Ereticii. Mormântul papei Anastasiu.
Topografia Infernului.
Pe-o margine de surpătură-afundă proptită roată-n stânci,
printre ponoare, ajuns-am loc de şi mai grea osândă1
;
şi spre-a scăpa de straşnica duhoare2
ce până sus se-aburcă
din abis, ne-am tras în dosul unei lespezi care
păzeşte-o raclă unde sade scris: „Pe papa Anastasiu3
să-l jelim,
căci rele căi lui Fotin i-a deschis!"
„La coborâş pe-ncetul să păşim, spre-a ne-nvăfa4
cu scârnavul
miros pânâ-ntr-atât încât să nu-l simţim."
Astfel grăi, la care eu, voios, îl îndemnai: „Găseşte-o cale, tată,
ca timpul să-l petrecem cu folos."
„La asta cuget. Află dar că, roată aci-ntre stânci, trei brâuri
povârnite şi tot mai mici se-afundă5
ca-n covată.
Tustrele-adună duhuri osândite;
dar spre-a-ţi ajunge-a le privi, primeşte
să-ţi desluşesc cum stau şi-s rânduite.
Tot ce e rău şi ură-n cer stârneşte nedrept e-n ţel şi ca atare
lumea cu silnicii şi-nşelăciuni loveşte.
57
Or, cum în om e proprie6
-nşelăciunea, de cei ce-nşală-i mai
vârtos scârbit Hristos, şi-i strânge mai afund genunea.
Cei silnici stau în primul brâu7
rotit; dar silnicia-n trei tulpini8
se
ţine şi deci şi brâu-n trei e împărţit.
Cu Dumnezeu, cu altul ori cu tine
poţi silnici; cu tot ce e al lor
sau chiar cu ei, cum vei pricepe bine:
căci poţi prin silă săvârşi omor în cel de-aproape; ori avutul său
prin jaf să-i pierzi sau foc mistuitor.
De-aceea cei ce-s silnici cu gând rău, tâlhari la drum şi ucigaşi,
vor sta ceată de ceată-n primu-ocol9
din hău.
Dar omul poate şi potrivnic da în el şi-a sale10
, silnicind cu ciudă
şi-ocolu-al doilea adună, vei vedea,

pe cei ce-avutul să şi-l toace-asudă ori viaţa-şi curmă'' şi la
plâns se-mbie, când sus în lume s-ar cădea să râdă.
Şi cerului'2
poţi face silnicie,
fie că-l blestemi ori îl negi prosteşte
fie că-l mânii dând în sodomie.
Ocolu-al treilea, deci, pecetluieşte Sodoma'3
şi Caorsa14
cu-ale
lor şi ceata ce-mpotrivă-i15
cleveteşte.
Mustrat de cuget, omu-nşelător loveşte-n cel ce-ncrederea nu-şi
curmă sau dimpotrivă-n cel ce-i temător.
58
înşelăciunea către cei din urmă
iubirea-ncalcă, legiuit fior,
şi-al doilea brâu16
amestecă-ntr-o turmă
linguşitori, făţarnici, vrăjitori, codoşi'7
, zarafi, simoniaci şi-n fine
alţi păcătoşi şi răi de teapa lor.
Dar când înşeli pe cel ce crede-n tine, nu pângăreşti doar
dragostea ce-mbie, ci însuşi legământul18
ce te ţine
ca-n lanţuri ferecat de prietenie;
deci brâul ultim19
, unde-i miez pământul,
pe trădători îi arde-ntru vecie."
„Maestre,-am zis, ţi-e luminos cuvântul şi clar împarte brâna-n
fund mai joasă şi cetele ce-şi află-n ea mormântul.
Dar cum de cei din mlaştina mâloasă,
cei duşi de vânt , bătuţi de ploi în spate, cei ce se-nfruntă sub
poveri23
ce-apasă,
nu-s osândiţi să zacă în cetate,
dacă-i urăşte judecata sfântă?
Ori dacă nu, atunci de ce-i mai bate?"
„De ce te-abaţi din calea-n veci neînfrântă,
grăi Virgil, a judecăţii clare?
Ori alte gânduri, poate, te frământă?
Nu-ţi aminteşti de vorbele prin care sunt înşirate-n Etică24
cu
ştiinţa pornirile ce-s cerului amare?
Bestialitatea-adică, rea-credinţa şi-n urmă-a treia, mai puţin
amară şi osândită-n iad, nesocotinţa25
?
59
Şi de pricepi ce tâlc se desfăşoară din cele spuse şi-ai să iei

aminte cine sunt cei ce poartă sus povară,
n-ai să te miri de ce sunt puşi-nainte de cei de-aici şi de ce-
anume vrerea' mai blând îi bate şi-i urăşte-n minte.1
26
„O, soare27
, tu, ce-mi limpezeşti vederea şi-mi stâmperi doru-
ncât în slăbiciune28
mi-e drag a sta ca să-ţi cunosc puterea,
întoarce-ţi gândul înapoi şi-mi spune cum necinsteşte-n cer
cămătăria29
pe Dumnezeu. îndură-te, preabune!"
„De repetate ori Filozofia30
le-arată celor ce-o cunosc din plin
cum Natura-şi trage obârşia
din fapta şi din cugetul divin
iar Fizicii3
', de-i vei pătrunde ţelul,
dintru-nceput afla-vei şi deplin
că-ntocmai ca pe mâistru-nvăţăcelul, şi-arta voastră, sus, imită
firea şi că-ntr-un fel nepoată e cu cerul.
Din ele dar32
, urmându-le-omenirea, precum Geneza-n cartea ei
dictează, se cade-a-şi trage viaţa propăşirea.
Dar cum zarafii altei căi33
urmează, ei firea şi-arta le urăsc
nespus, căci doar în bani nădejdile-şi aşază.
Ci-i vremea s-o pornim, căci Peştii34
deasupra zării scânteiază-n
noapte şi Ursa Mare lunecă spre-apus,
iar cale către râpă-i hăt-departe." 60
CANTUL XII
Cercul al şaptelea: Brăul întâi. Violenţii. Minotaurul. Centaurii.
Violenţii împotriva aproapelui.
Cumplitul loc1
greu ne-ncerca puterea şi văzu-nfrânt, căci eu
priveam atent, dar orice om şi-ar fi ferit vederea.
Ca malul râpei ce din jos de Trent2
, ori prin cutremur ori că
sprijin n-are, izbită fu de-al Adigei torent
atât de crunt încât, printre ponoare, din munte sus, de unde fu
desprins, nu-i chip la vale să-ţi croieşti cărare,
la fel era şi-al râpei larg cuprins
şi pe-a ei culme, tocmai sus, pe-o cioacă,

ruşinea Cretei3
, monstrul sta întins,
cel zămislit din închipuita vacă;
ci când văzu că petreceam strâmtoarea,
tot trupu-o rană începu să-şi facă.
Maestrul meu îi potoli turbarea: şi „Crezi, strigă, că-i ducele
Atenei4
, cel care-n lume ţi-a curmat suflarea?
Fereşte-n lături, fiară, căci viclenei ce soră-ţi fu el nu-i cunoaşte
gura, ci vrea să vadă caznele Gheenei5
."
Ca taurul ce rupe legătura
când îl pocneşte în creştet c-un topor
şi-şi saltă-n labe-orbecăind făptura,
61
aşa şi el; dar bunul meu senior:
„Tu treci, strigă. Să n-aştepţi altă rugă.
Cât e-n turbare-i vremea să cobori."
Pornirăm astfel cale spre văiugă, prin grohotiş, şi-a trupului
povară punea sub mine pietrele pe fugă .
Păşeam gândit când domnul zise iară: „Au te gândeşti la malul
blestemat, păzit de fiara-nfrântă7
adineaoră?
Aş vrea să ştii că-n cel'lalt rând când dat mi-a fost s-ajung
străfundurile-amare nu era încă malu-n hău surpat.
Dar nu cu mult-nainte să pogoare cel care8
-aduse atâtor morţi
iertarea, din iad răpindu-i ca să-i ducă-n soare,
atât de crunt se zgudui9
strâmtoarea, încât şi eu crezui c-o să
se-mpace întregul univers şi că-mpăcarea
e-n stare lumea-n haos a preface; în clipa-aceea malu-n stânci
durat, şi-n ceea parte se surpă, şi-ncoace.
Ci cată jos şi vei zări-nspumat
un râu de sânge1
'-n care fierb şi-o mie
din cei ce silnic rele-au căşunat."
O, poftă oarbă şi-ntr-adins mânie, cum ne mai joci şi ne
struneşti pe lume şi cum ne-afunzi aici în scârnăvie!
Văzui un şanţ ce-mprejmuia anume precum Virgil îmi arătase-n
zare, tot şesul roată, clăbucind de spume.
62
Iar între el şi-a râpei largi picioare fugeau centauri12
cu săgeţi pe
spată, precum de vii umblau la vânătoare.

Când ne văzură se opriră-ndată şi trei din ei, lăsând în urmă
ceata, ţintiră arcul drept spre noi să bată
şi ,,-n care brâu13
vă veţi primi răsplata?
răcni o fiară ridicându-şi laba.
Vorbiţi din deal; de nu, slobod săgeata!"
Şi-atunci maestrul: „Te pripeşti degeaba: răspuns vom da prin
Chiro 4
, nu prin tine; de când te ştiu, rău sfetnic ţi-a fost graba.
Acesta-i Nes15
, grăi apoi spre mine, răpus de dragul mândrei
Deianire, prin care crunt s-a răzbunat pre sine.
Cu capu-n piept stă Chiro ce-n strunire l-avu pe-Ahil şi-al
treilea, cum zăresc, e Fol16
cel iute şi mânios din fire.
Pe mal se-nvârt şi fără greş ţintesc în cei ce faţa mai vârtos şi-
arată din râu-n care vina lor spăşesc."
Pornirăm dar, spre-a taurilor ceată
şi Chiro-atunci, săltându-şi greu făptura,
împinse barba'7
-n lături c-o săgeată,
şi-apoi, răzbind să-şi descâlcească gura: „Vedeţi18
, grăi, că-n
calea lui pripită ce-atinge-n mers codaşul dă de-a dura?
Nu-i legea asta morţii rânduită." Când l-auzi, Virgil, ce sta-
ncordat la pieptul lui19
ce-mbină om cu vită:
63
„E viu, îi zise, viu cu-adevărat şi-l duc să vadă morţii din
genune; nu bunul plac, nevoia20
l-a-ndemnat.
Din cer s-a rupt cine-a venit21
anume
ca-n grija mea să-l lase şi, fireşte,
nici el, nici eu n-am fost tâlhari22
pe lume.
Pe vrerea23
deci ce paşii ni-i struneşte pe-atare căi de chin şi-
nfricoşare, cu unul dintr-ai tăi ne însoţeşte,
ca peste râu prin vad să ne coboare şi pe-al meu soţ să-l ducă
el în spate, căci nu e duh ca prin văzduh să zboare."
Chiron se-ntoarse către Nes şi: „Frate, rosti, să-i duci şi de-ai să
dai în cale de alte cete, să le-alungi pe toate."
De-a lungul undei roş-clocotitoare pornirăm dar şi-ntreg
cuprinsul Lunii24
se-nfiora de-a fierţilor strigare.
Până la ochi şedeau în sânge unii şi Nes grăi: „Aceştia sunt
tiranii care-au ucis şi-au tâlhărit ca hunii
şi-a lor cruzime-şi tânguie-n jelanii. Cu Alexandru25
-i Dionis26

vecin, cel ce Sicilia a-mpilat cu anii
şi lângă el, mai oacheş, e-Azzolin27
, iar cel bălai Obizzo28
-i după
nume, Obizzo d'Esti, care-n chip hain
de propriu-i fiu ucis muri pe lume." Privii spre duce când văzui
că tace, dar el grăi: „De Nes29
s-asculţi ce spune."
64
Centaurul cătând printre băltoace curând apoi se poticni-ntr-o
ceată30
ce pân'la gât se bălăcea-n bulboace.
O umbră-mi arătă, însingurată, şi-„Acela31
, zise,-o inimă-a
străpuns ce şi-astăzi pe Tamisa-i venerată."
Văzui apoi până la brâu ascuns
alt pâlc ce-n sânge-şi ispăşea desfrâul
şi dintre ei am cunoscut de-ajuns.
Astfel scădea treptat-treptat pârâul şi când ajuns-am unde-n
tălpi32
ardea, aflarăm pasul şi trecurăm brâul.
„Aşa cum poţi, grăit-a Nes, vedea că-n piatra asta apa-n vad
descreşte33
, aşijderea să-mi dai crezare-aş vrea
că de cealaltă tot mai tare creşte, până ce-ajunge-n locul unde
ceata tiranilor se-neacă şi scrâşneşte.
Acolo-n sânge îşi primesc răsplata Atila34
, cnut şi bici peste
popoare, cu Pir şi Sext35
; iar mlaştina, spurcata,
de lacrimi grele-i mulge la strâmtoare pe Rin Corneto şi pe Rin
tâlharul36
ce-au jefuit din greu la drumul mare."
Pieri apoi, trecând dincolo malul.
65
CANTUL XIII
Cercul al şaptelea: Brâul al doilea. Violenţii. Pădurea
sinucigaşilor. Pier della Vigna. Risipitorii.
Nes1
n-apucase să se piardă-n zare, când am pătruns (şi-acum
mă trec fiori) într-un desiş ce n-avea-n el cărare.
Nu frunze verzi2
, ci-n veştede culori, nu drepte crengi, ci
noduroase foarte, nu roade-n pomi, ci spini otrăvitori.
De-atari hăţişuri în păduri n-au parte între Cornet şi Cecina3
,-
ncuibate, nici fiarele ce fug de om departe.

Prin pomi se-alungă Harpiile4
spurcate ce-au izgonit troienii fără
somn şi-amar5
le-au prevestit cele-ntâmplate.
Au aripi late, gât şi chip de om, cumplite gheare, pântec larg, cu
pene, şi-n chip ciudat se tânguie prin pomi.
,JDe-abia-am intrat, dar vreau să ştii din vreme că brâu-al
doilea6
-ţi sade dinainte, grăi Virgil, şi-ai să-l auzi cum geme
până-ai s-ajungi la prundul roş fierbinte; priveşte dar7
, căci vei
vedea, umblând, minuni ce basne par a fi-n cuvinte."
o
Mulţimi de glasuri auzeam gemând , fără-a vedea din ce gâtlej
purced şi-n loc şezui, cu groază, aşteptând.
66
Credeam c-ar crede9
c-aş putea să cred că plâng prin codru-n
tânguiri prelungi mulţimi ce-ascunse printre ramuri şed.
Dar el grăi: „Ar fi de-ajuns să frângi
cu mâna ta o mladă10
fără rod
şi-a tale gânduri s-ar vădi nătângi"."
Am smuls atunci o creangă12
dintr-un nod
de prun sălbatic ce creştea stufos,
dar trunchiu-urlă13
: „De ce mă laşi schilod?"
Şi plin de sânge,-un sânge negricios, strigă din nou: „De ce-mi
faci strâmbătate? N-ai pic de milă, duh nesăţios?
Noi oameni fost-am14
şi-astăzi suntem cioate, dar şerpi de-am fi
şi-oricât de noi te-ai teme, tot s-ar cădea să-ţi fie milă, frate."
Ca din butucul15
ce deoparte geme şi sfârâie mustind, când de
cealaltă, cuprins de flăcări, arde fără vreme,
la fel din trunchi se prelingeau deolaltă
cuvinte-n şir şi sânge năclăit,
încât din mâini scăpat-am creanga-naltă.
Şi-atunci Virgil: „O, suflet urgisit, de-ar fi văzut16
aceasta-n
gândul său aievea câte-n carte17
mi-a citit,
n-ar fi-ndrăznit s-atingă trunchiul tău; dar fiindcă fapta prea-i
părea ciudată18
, chiar eu19
l-am îndemnat, şi-mi pare rău.
Ci spune-i cine-ai fost, ca, drept răsplată20
, să ducă lumii despre
tine veşti, căci dat îi e s-o mai revadă o dată."
67
„Atât de dulce-n grai21
mi te rosteşti, că nu pot pune gurii mele

frână; iertare deci de-oi întârzia-n poveşti.
Eu sunt acela ce-am avut pe mână
a inimii lui Federico chei22
şi le-am sucit astfel ca să rămână
departe toţi de tainiţile ei:
slujit-am tronul cu credinţă-orbească23
şi m-am spetit muncind în anii grei.
Dar târfa24
care-n veci stă să pândească la curţi de regi, şi slugi,
şi căpetenii, ea, scârnav hoit şi pacoste obştească,
îmi asmuţi25
-mpotrivă toţi curtenii şi Domnul meu, şi el, ca
fiecine, mă surghiuni în caznele Gheenii.
Căci vrând să scap prin moarte de ruşine, din drept ce-am fost,
scârbit, cu bună-ştiinţă, nedrept26
eu însumi m-am vădit cu
mine.
Dar jur pe trunchiul27
ce-mi fu dat drept fiinţă, că-n lume sus nu
mi-am trădat nicicând stăpânul demn de cinste şi credinţă.
Şi de-ţi ieşi de-aicea din mormânt, spălaţi-mi amintirea28
ce-ntre
vii, de pizmă-nfrântă, zace la pământ."
Tăcu Virgil29
un timp şi-apoi rosti: „înşiră-ţi iute gândul în
cuvinte, de vrei mai multe despre el să ştii."
„întreabă-l tu ce crezi c-aş vrea, părinte, căci nu-s în stare, i-am
răspuns. Prea crudă30
e-osânda lui şi mila-mi prea fierbinte."
68
Drept care el: „Dea Domnul să-ţi audă acesta-aici dorinţa
lăcrimată, ci spune, suflet zăvorât în trudă,
cum intră duhu-n trunchi la judecată şi dacă-a fost din crunta-
mperechere să scape teafăr careva vreodată?"
Suflă31
atuncea trunchiul cu putere şi-n glas suflarea se
schimbă treptat, zicând: „Plini-voi ce-aţi râvnit a-mi cere.
Când viaţa-şi curmă-un suflet înciudat şi zboru-şi ia din trup şi
mădulare, în groapa-a şaptea-i fără greş mânat.
Zvârlit în codru32
, cade la-ntâmplare şi unde-apucă, după-al
sorţii plac, se-ntinde ca neghina pe răzoare.
Mlădiţă creşte, şi din ea copac33
, iar Harpiile-l desfrunzesc de
foi şi-n răni ce dor durerii34
loc îi fac.
Ca toţi ceilalţi35
, ne vom căta şi noi pierdutul trup, dar nu spre-a
fi-mbrăcat, căci ce ţi-ai luat nu poţi avea-napoi.

Ci-aici îl vQm-.târî şi spânzurat
va atârna cu chipul lui de om,
de trunchiul ce-n mormânt l-a ferecat."
Noi stăm cu ochii aţintiţi la pom şi-al său cuvânt îl aşteptam cu
jind, când fără veste ne surprinse36
-un zvon,
aşijderi celor care simt venind mistreţu-n goană şi hăitaşii roi şi-
aud lătrând şi crengile foşnind.
69
Şi iată-n stânga se iviră doi, (şi goana lor tot codru-l sfârteca) cu
limba scoasă,-nsâgeraţi şi goi.
Intâiu-n rând de moarte se ruga, iar celălalt38
zorind să ţină
pasul: „De ce la Toppo-n luptă, îi striga,
nu te-ai pripit, când fu să-ţi bată ceasul?" Şi-abia trăgându-şi
ostenit suflarea c-o tufa una se făcu, şi glasul
tăcu; ci-n urmă39
,-ntunecând cărarea, vedeam căţele-n goană
cum se-nşiră, precum copoii când îşi pierd răbdarea.
Pe cel căzut cumplit îl încolţiră, rupându-l în bucăţi şi bucăţele
şi, luându-i leşul sfârtecat, fugiră.
Iar când cei doi scăpară de căţele, Virgil mă trase40
-n mers pe
urma sa, către tufişul ce plângea41
cu jele.
„O, Giacomo, la ce folos, striga, din mine scut ţi-ai faurit-nainte?
ce vină-am eu, de ţi-a fost viaţa rea?"
„Au cine-ai fost, îi zise-al meu părinte, tu, cel ce-n grai cu
sânge-amestecat slobozi prin ramuri jalnice cuvinte?"
Şi-atuncea el: „O, voi, ce-aţi apucat să fiţi de faţă la-nvrăjbirea
care sărmanu-mi trunchi de frunze-a despuiat,
mi le-adunaţi grămadă la picioare. Eu fost-am din cetatea43
ce-
a chemat pe sfântul Ioan să-i şadă-n apărare
70
şi drept aceea Marte ne-a încălcat: căci urma lui în râu de-ar fi
pierit, când podul de pe Arno s-a surpat,
urmaşii care urbea-au reclădit pe-a ei cenuşă, de la huni
rămasă, zadarnic s-o clădească-ar fi trudit.
Lăcaş de chinuri mi-am făcut din casă."
71

CANTUL XIV
Cercul al şaptelea: Brăul al treilea. Violenţii împotriva lui
Dumnezeu. Capaneu. Originea fluviilor din Infern.
Mânat de jalea patriei iubite', la poala tufei ce tăcea trudită am
strâns morman de frunze risipite2
.
Şi-ajuns apoi la marginea-nrudită
cu-al treilea brâu, văzui alt chip3
prin care
şi-arată cerul vrerea lui cumplită.
Spun dar, ca să-nţeleagă fiecare,
că tot mergând ajuns-am într-o landă4
pe-al cărei şes nici spinul nu răsare.
Pădurea-n jur îi făurea ghirlandă, precum pădurii5
şanţu-
nsângerat6
şi-acolo-am stat pe marginea de landă.
Bătut e şesul de-un nisip uscat cum cel pe care7
Cato, către
oază, fugind cu-ai săi, sub tălpi l-a frământat.
O, sfântă răzbunare8
, câtă groază s-ar cere-a naşte când vor fi
citite cele ce dat privirii-mi fu să vază!
Mulţimi de duhuri goale9
, pârjolite, pe şesu-ntins plângeau
amarnic toate, deşi păreau că nu-s la fel căznite.
Unii zăceau cu faţa-n sus, pe spate10
, alţii-nchirciţi pe-a
prundului coptură, iar alţii-n jur goneau pe nesuflate.
72
Erau mai mulţi cei ce fugeau de-arsură şi mai puţini cei ce-n
nisip se coc, dar mai vârtos se tânguiau din gură.
Iar din înalt ningea cu fulgi de foc
domol şi lin pe umbrele culcate,
cum ninge-n munţi" când vântul şade-n loc.
Şi-aşa precum la Ind, prin părţi uscate văzut-a Alexandru12
, ca
din grindă, căzând din cer văpăi nevătămate
şi-oştirii lui îi porunci să prindă a bate-n tălpi ţărâna vechii ginţi,
ca nu cumva pojarul să se-ntindă,
la fel şi-aici cădeau văpăi fierbinţi şi-ntreg cuprinsu-l încingeau
pe loc, sporind dureri13
şi scrâşnete de dinţi.
Şi prinse parcă-ntr-un sălbatic joc, bietele mâini nu pridideau s-
alunge când ici, când colo scamele de foc.
Şi-am zis: „Maestre,-a cărui vrere14
frânge tot ce-i stă-n drum,

afară doar de ceata ce-n pragul porţii m-a-ndemnat a plânge,
au cine-i umbra care-nfruntă gloata şi zace-n coate sumbră şi
măreaţă'5
, de parcă ploaia nu-i pârleşte spata?"
Iar duhu-atunci, văzând că-i stau în faţă
şi-ntreb de el, dorind să-i ştiu amarul,
„Şi mort, strigă, sunt cum am fost în viaţă16
.
Spetească-şi Zeus cât o vrea fierarul17
din mâna cui smuci
răzbunător săgeata care doborî stejarul,
73
spetească-i şi pe ceilalţi18
să dea zor la Mongibellol9
-n neagra
ferărie răcnind: «Vulcane, sări într-ajutor»,
precum făcu la Flegra-n bătălie,
şi trasă-apoi, cum şi-altă dată-a tras
în pieptul meu, căci haznă n-o să-i fie20
."
Virgil atunci tună spre el c-un glas
cum veci de-atunci nu-i mai scăpă din gură:
„O, Capaneu, trufîa-n tot ţi-a mas
şi ea-ţi sporeşte2
'-a focului arsură: însăşi turbarea care-ţi curge-
n vine îţi dă canon cu furia pe-o măsură."
Şi potolit, grăi apoi spre mine: „El vrut-a Teba s-o prefacă-n
scrum şi ca ş-atunci, şi azi de rău el ţine
pe Zeus şi pe-ai lui; dar, după cum i-am spus şi lui, trufia ce-l
orbeşte îi e podoabă-ndreptăţită-acum.
Să mergem dar. Pe urma mea păşeşte,
ferind nisipu-nfierbântat de pară,
pe lângă zada22
ce-mprejuru-i creşte."
Tăcuţi ajuns-am loc unde scoboară un râu subţire23
străbătând
tot brâul, şi roşia-i undă şi-astăzi mă-nfioară.
Cum curge-n vad din Bulicame24
râul
în apa cui doar târfele25
se spală,
la fel şi-aici curgea prin prund pârâul.
Pietriş avea la fund drept pardoseală şi malul tot din piatră
înjghebat, încât puteai să-l treci26
cu talpa goală.
74
„Din tot ce drumeţind ţi-am arătat de când trecut-am pragul de
durere27
ce-n veci de veci n-a cunoscut lăcat,
nimic n-a fost mai vrednic de vedere decât pârâul ce-l zăreşti şi-

n care se stinge focul şi văpaia piere."
Maestrul meu grăise-n mers atare
şi drept aceea l-am rugat din hrană
să-mi dea şi restul ce-l pofteam28
cu-ardoare.
„Pustie zace-n mare, ca o stană, o ţară zisă Creta29
,-al cărei
neam de mult de tot trăia fără prihană.
Şi-un munte, Ida, care-i fu balsam cu codrii verzi şi iezere-
argintii pustiu e azi şi zace de haram.
Dintr-însul Rea leagăn făuri copilului, iar când plângea, poruncă
dădea la slugi alămuri a lovi30
.
Şi-n munte sus, ca bradu-nfipt în stâncă, şade-un bătrân31
cu
spata-n răsărit, şi către Roma32
ochii lui şi-aruncă.
Din aur fin33
e capul lui cioplit şi piept şi braţe din argint, ocale,
iar pântecul de-aramă-i făurit.
Piciorul stâng34
e din oţel de zale, iar dreptul e din lut şi rezemat
stă-n el pe stei, smuţindu-se din şale.
Afar' de cap, tot trupu-i e brăzdat de crăpături35
din care curg
agale de lacrimi stropi şi muntele-l străbat,
75
până ce-ajung în iad să se prăvale, şi-aici sunt Flegeton şi Stix,
precum şi Aheron; se scurg apoi la vale,
de unde-n jos36
nu-i chip să-şi facă drum;
Cocito37
-i zice-acelui jalnic râu
şi-l vei vedea; deci alta nu-ţi mai spun."
Am zis atunci: „De spui c-acest pârâu
din lume-ajunge-aicea jos pe prund,
cum de-l vedem de-abia-n al treilea brâu?"
„Tu ştii că iadul, zise, e rotund şi-oricât de mult am pogorât tot
roată, mereu de-a stânga, scoborând spre fiind,
tot n-ai ajuns să-nconjuri brâna toată38
; deci dacă vezi şi lucruri
noi umblând, nu da prilej mirărilor de-ndată."
„Dar Flegeton39
şi Lete unde sunt? căci taci de-a doua, iar de
prima ştii că s-a născut din lacrimi40
pe pământ."
„Mi-e drag s-ascult tot ce mă-ntrebi, grăi: dar râul care prundu-n
mers despică putea şi singur41
gându-a-ţi desluşi.
Cât despre Lete42
-o vei vedea, n-ai frică,
acolo unde apa ei desprinde

de duh greşeala şi spre cer ridică.
Ci-i vremea-acum s-o luăm din loc: întinde pe urme-mi paşii-n
mers, pe lângă scoc, şi calcă malul ce nicicând se-aprinde,
căci piatra stinge limbile de foc."
CANTUL XV
Cercul al şaptelea: Violenţii împotriva firii. Sodomiţii. Brunetto
Latini. Noua prevestire a exilului lui Dante.
Păşeam pe unul dintre maluri1
şi aburii pluteau pe râu atare,
încât de foc2
scăpau şi mal şi valuri.
Precum flamanzii3
într-a lor hotare de teama mării-îi stăvilesc
elanul, ferind potopu-n dig şi stăvilare,
sau cum ai noştri întăresc limanul, ferind de Brenta case şi
palate, când prinde a se-ncinge Carentanul,
aşa şi-aici, dar nu la fel de late, puterea apei două maluri
curmă, oricine-i cel de care-au fost durate.
De mult pierdusem a pădurii4
urmă şi-n spate-n van prin pânza
groasă-a cetii aş fi cătat-o, când văzui o turmă
venind spre noi şi-n zorii dimineţii
văzui că toţi, cu ochii ca tăciunii,
ne scormoneau, cum fac în mers drumeţii5
când se-ntâlnesc sub raza slabă-a lunii sau cum privesc clipind
de slăbiciune când bagă, bieţii, aţa-n ac bătrânii6
.
Şi-astfel privit, văzui un duh că pune pe mine mâna, grabnic
precum furii, strigând uimit: „O, Doamne, ce minune7
!"
76
77
Drept care eu, când glas dădu făpturii, spre faţa lui încinsă de
dogoare8
privii setos; şi-atunci, în ciuda-arsurii,
îl cunoscui şi mâna cu-ntristare plecai spre el şi-l întrebai mirat:
„O, ser Brunetto9
, dumneata eşti oare?"
„Nu-ţi fie, zise, frate, cu bănat, dacă Brunetto-a sta cu tinel0
-ţi
cere, lăsându-şi ceata-n drumul ce-i fu dat."
Şi-am zis atunci: „Te rog frumos11
, messere, şi-oi sta şi eu cât
îmi vei da soroc, dacă nu-ncalc a călăuzei vrere."
„Din turma noastră cel ce şade-n loc o clipă doar pe-aceste

maluri terne se zbate'2
-un veac, grăi, apoi sub foc.
Deci mergi'3
-nainte;-n urmă-ţi m-oi aşterne şi zor voi da s-ajung
din urmă-n cale pe cei ce-şi cântă caznele eterne."
Eu nu-ndrăzneam să mă cobor devale spre-a-i merge alături;
dar păşeam smerit, cu capu-n jos şi pasul14
mi-era moale.
„Prin ce-ntâmplare-ori vrere ai poposit, prinse-a grăi,-naintea
morţii-n tină15
şi cine-i cel ce calea ţi-a vădit?"
„Pe culme sus, în viaţa cea senină, m-am rătăcit pe-o cale de
păcate, 'naintea vârstei, i-am răspuns, ce-nclină16
.
De-abia de ieri lăsat-am17
lumea-n spate şi mă-ntorceam când
umbra lui18
, mărita, veni ca-n sus cărarea să mi-o arate."
78
Iar el atunci: „De-ţi vei urma ursita19
, nu vei muri nicicând cu-
adevărat, din câte-n viaţă-am priceput, grăit-a.
Şi dacă ceru-n timp m-ar fi cruţat, văzând cât te-a-ndrăgit, şi
mai vârtos la zel şi râvnă-n scris te-aş fi-ndemnat.
Dar neamu-acela mârşav20
şi câinos ce-i fiesolan de viţă, şi
hain, neam de mocani, sălbatic şi ciudos,
va răsplăti osârda ta21
prin chin
şi-i drept aşa, căci printre spini, fireşte,
nicicând rodit-a dulce vreun smochin22
.
O tristă faimă «orbi»23
îi porecleşte; şi-s trufaşi, răi, pizmareţi,
neam de lotru; de-a lor năravuri vezi de te păzeşte.
Ursita ţie-ţi va sluji-ntru totul şi drept aceea te-or vâna24
de zor,
dar n-o s-ajungă-a da de fân25
cu botul.
Facă-şi nutreţ din sine dacă vor, dar cruţe mlada-n care,-n veci
slăvită, (de creşte vr'una prin gunoiul lor)
trăieşte viţa26
de romani sădită, de ei, ce-au mas când mârşăvia
rost şi cuib îşi fauri nestânjenită."
„De ruga mea27
, răspunsei, ar fi fost plăcută-n cer, ai fi trăit şi-
acum pe lume sus, la-al vieţii adăpost;
căci chipul tău28
mi-e călăuză-n drum şi-l port în gând, icoană
pururi vie, ce mă-nvăţa odinioară cum
79
pătrunde-un muritor în veşnicie; şi cât temei pe vorba ta am
pus, până ce-s viu se cade să se ştie.
însemn cu grijă-n minte ce mi-ai spus29
şi toate-n ceruri

doamnei ce mi-e sfântă i le voi spune, de-oi ajunge sus.
Dar câtă vreme-mi voi simţi neînfrântă conştiinţa-n piept,
râvnesc să ştii că-s gata30
cu soarta însăşi a mă lua la trântă.
De mult cunosc3
' care-mi va fi răsplata: de-aceea zic: ţie-şi
năravu-n braţă şi joace-şi Soarta cât pofteşte roata."
Maestru-atunci32
, privindu-mă în faţă, şezu din mers şi-ntors
grăi arare: „Culege rod cel ce-ascultând învaţă!"
Nu m-am oprit, ci umbrei călătoare eu îi cerui să-mi spună când
m-ajunse ce soţi33
mai vrednici printre ceilalţi are.
„De vreo câţiva e bine-a şti, răspunse,
dar despre alţii voi tăcea anume,
căci şiru-i lung şi ceasuri nu-s de-ajunse.
Toţi ăştia-au fost ori clerici34
cu renume, ori cărturari vestiţi, dar
laolaltă de-aceeaşi vină35
s-au mânjit pe lume.
Priscian36
în gloată, printre ceilalţi saltă, şi Franc d'Accors37
; dar
de-ai fi vrut otreapă şi scârna38
lumii să le vezi deolaltă,
le-ai fi văzut în cel pe care papa pe râul Bacchiglione l-a-
alungat, unde-i ascunde pofta strâmbă groapa.
80
Şi altele ţi-aş spune, dar lăcat
voi pune gurii-acum, căci e târziu
şi prundu-n zare39
-n trâmbe-l văd umflat.
Cu cei ce vin n-am dreptul să m-aţiu: ci-ţi leg de suflet, şi cu
asta-nchei, «Comoara» mea, prin care încă-s viu41
."
Se-ntoarse apoi părând că-i dintre-acei care zoresc după
stindardul verde42
pe câmpul veronez; dar printre ei
părea că-nvinge, nicidecum c-ar pierde.
81
CANTUL XVI
Cercul al şaptelea: Violenţii împotriva firii. Convorbirea lui Dante
cu trei damnaţi florentini. Corupţia Florenţei. Gerion.
Eram1
pe-un loc pe unde, din bulboacă, în cel'lalt brâu, apa
cădea vuind, c-un zgomot surd, ca roiul în prisacă;
şi dintr-o dată către noi gonind văzui trei umbre smulse dintr-o

ceată2
ce se zbătea sub foc mărşăluind.
Veneau grăbiţi şi toţi strigau deodată: „Opreşte, tu, ce după
strai3
se pare că vii din urbea noastră dezmăţată4
."
O, Doamne.-atâtea răni pe mădulare
aveau de-arsuri, mai noi ori mai târzii,
că şi-astăzi gându-a ce-am văzut mă doare5
.
La glasul lor maestrul meu se-opri şi: „-Aşteaptă, mă-ndemnă;
curtenitor de astă dată se cuvine-a fi.
Şi dacă focul n-ar răni din zbor, aş zice chiar că graba, spre cei
trei, ţi-ar sta mai bine6
ţie decât lor."
Văzând că stăm, porniră-a plânge7
ei şi-ajunşi la noi, pe
margine răsfrântă făcură-n jur o roată8
câteşitrei,
ca luptătorii goi şi unşi, ce-nfruntă vrăjmaşul din priviri, pândind9
prilejul mai potrivit, ca să se ia la trântă,
82
şi roată-umblând, cum îi purta vârtejul,
mă tot priveau şi tălpile-n argilă
alt drum10
băteau decât bătea gâtlejul.
„De-acest pustiu trezeşte-n tine silă, un duh grăi, şi-a noastre
feţe brune şi arse-n foc nu-nvrednicesc de milă,
te-mbie barem faima noastră-a spune tu cine eşti" şi cum de
talpa-ţi şede înfiptă dârz pe-a morţilor genune?
Ăst duh ce gol în faţa mea purcede şi n-are păr, cum n-are viţe
mlada, fu mult mai mare-n rang decât ai crede.
Nepot el fu cucernicei Gualdrada: e Guido Guerra'2
şi s-a rupt
de gloată prin ce-a urzit cu capul şi cu spada13
.
Cel care-n urmă-i bate prundul roată e Aldobrandi14
-a cărui
vorbă-n ţeasta Florenţei nu-ncăpu şi fu sfărmată.
Iar eu ce-ndur în rând cu ei năpasta sunt Rusticucci15
şi de-am
fost stricat m-a-mpins la rele mai vârtos nevasta16
."
De n-ar fi fost nisipu-nfierbântat, spre ei m-aş fi zvârlit, fără s-
aştept, căci şi Virgil la fel m-ar fi-ndemnat.
Dar fiindcă scrum m-aş fi făcut, pe drept
învinse frica preacinstita-mi vrere
ce mă-mboldea să-i strâng cu drag la piept17
.
Şi le-am răspuns: „Nu silă, ci durere a voastre cazne mi-au
stârnit în minte (şi-abia târziu s-or irosi-n putere)

83
cât ce Virgil mă lămuri-n cuvinte şi-a voastre umbre îmi dădu-n
vileag, de cinste demne18
şi de luare-aminte.
Cu voi deolaltă dintr-un neam mă trag şi pururi fapta-n nopţi de
priveghere v-am pomenit şi-am ascultat cu drag.
Lăsai pelin şi umblu după miere19
, purtat ° de-a-nvăţătorului
făgadă, dar pân' la fund să cad dintâi se cere."
„Ani mulţi21
dea Domnul duhu-n trup să-ţi şadă, duhul grăi, dând
glas din mers urării, şi faima pururi să-ţi aducă roadă,
ci spune, frate,-n urbea desfrânării, virtutea-n grai şi-n faptă mai
trăieşte, ori pe de-a-ntregul dată-a fost uitării?
Căci cel ce-n rând aici cu noi păşeşte şi-i nou-venit, Guglielmo
Borsiere22
, cu câte spune-amar ne necăjeşte."
„Veneticii şi goana după-avere,
trufie şi necumpăt mi te-nvaţă,
Florenţa mea23
, de-aceea neamu-ţi piere!"
Astfel strigai, cu fruntea sus, semeaţă, în timp ce ei schimbau
priviri muţeşti, cum cei ce-nfruntă adevăru-n faţă.
„Ferice tu24
ce după plac vorbeşti, de poţi oricui să-i tălmăceşti
cu rost, grăiră-apoi, tot ce-n străfund gândeşti!
De-o fi s-ajungi cândva la adăpost de negură, sub cerul25
plin
de stele şi-ţi va fi drag să zici de sus: «Am fost»,
84
să spui26
de noi şi de-ale noastre rele." Ca-n zbor apoi porniră-n
nori de fum, smulgându-se din horă27
câteşitrele;
şi-atât de iute se pierdură, cum
nici un „amin"28
n-ai şti să-l zici în gând;
deci şi maestrul se-aşternu la drum
cu mine-n urmă şi-am ajuns curând pe unde apa-n vuiet se
prăvale, încât cu greu ne-am fi-auzit strigând.
Precum pârâul care-şi sapă cale
spre răsărit din Monte Veso29
,-n frunte
din câte curg din Apenini la vale,
şi Acquaqueta-şi zice sus la munte,
până s-ajungă pe câmpia arsă
şi la Forli un nume nou să-nfrunte,
cumplit vuieşte-n hău când se revarsă din Benedict30
ca să se-

adune-n pat cu mii de ape care-n el se varsă,
la fel şi-acolo, dintr-un mal surpat
vuia atare apa-nsângerată,
că-n scurtă vreme surzi ne-ar fi lăsat.
Aveam la brâu o funie3
'-nfăşurată cu care-n gând urzisem să
răpun prinzând în lată pantera bălţată.
Mi-o desfăcui şi la porunca lui, făcând astfel ca roată să se-
adune, legată strâns şi trainic, i-o dădui.
Drept care dânsul, apucând de fune şi stând departe de-apa
înspumată, se-ntoarse-n dreapta şi-o zvârli-n genune.
85
„De bună seamă veste nouă cată să ni se-arate, mă gândeam,
încai, de-n gol pândeşte funia aruncată."
Ah, câtă grijă s-ar cădea să ai
faţă de cei ce chiar şi-un gând trunchiat,
nu numai fapta-ţi tălmăcesc în grai.
Rosti Virgil: „Curând cel aşteptat şi-n închipuire plăsmuit de
tine, se va ivi din hău învederat."
Deşi să taci, de poţi, e mult mai bine când adevărul pare-a fi în
parte minciună doar, spre-a nu păţi ruşine,
eu tot nu tac32
; şi jur pe-această carte, pe versul ei ce trag
nădejde tare să aibă pururi de iubire parte,
că-mi apăru spurcată-o arătare
ce din străfund părea că-n sus aburcă,
(hâdă-ntr-atât c-ar fi stârnit oroare)
aşijderi celui33
ce pe funie urcă, după ce-n apă-a fost silit să
mâie, când ancora printre mărgeni se-ncurcă,
şi-şi face vânt proptindu-se-n călcâie.
CANTUL XVII
Cercul al şaptelea: Brăul al treilea. Violenţii împotriva artei.
Cămătarii. Monstrul Gerion.
„Acesta-i monstru-a cărui coadă1
asmute, şi-nfruntă munţi, şi zid
şi scut răpune, aceasta-i ciuma care lumea-mpute!"
Aşa-ncepu maestrul meu a spune, făcându-i semn2
din

marginea genunii să tragă lângă malurile brune.
Iarhâda-ntruchipare-a-nşelăciunii ieşi cu capul şi cu pieptu-
afară, lăsându-şi coada jos, de-a lungul funii.
Blajin la chip, jurai că-i om3
, nu fiară; ci-n jos de brâu şi şalele
vânjoase părea că-i şarpe-n trup, pe dinafară.
Şi-avea pe lături două brânci păroase şi pân' la brâu era vopsit
pre sine cu roţi tărcate4
şi cu noade groase.
N-au potrivit atari culori mai bine nici turcii5
, nici tătarii altădată
şi nici Aracne6
n-a ştiut să-mbine.
Precum la mal stă luntrea cufundată c-o parte-afară şi cealaltă-
n apă, şi printre nemţii hămesiţi7
cum cată
să prindă peşte castorul din groapă, la fel şedea pe mal şi
Gerion, pe malul apei ce nisipu-adapă.
86
87
Plesnea din coadă peste hău dând zvon şi-şi ridica doar furca-
nveninată8
, cu acul otrăvit de scorpion.
Grăi maestrul: „Calea9
de-astă dată se cere-ntoarsă-un timp, cu
dinadins, ca să păşim spre fiara blestemată."
De-a dreapta-atunci să coborâm am prins vreo zece paşi,
alunecând pe coaste, ca să ferim10
nisipul roş şi-ncins.
Şi-ajunşi la fiară-ntrezării o oaste", mai sus de ea, ascunsă într-
un clin, pe malul apei, chiar lângă prăpaste.
Şi-arunci Virgil: „Ca să cunoşti deplin şi-această brână, către
umbre du-te şi vezi, de poţi, să afli al lor chin.
Fii scurt la vorbă şi te-ntoarce iute, iar într-acestea voi ruga
pândarul1
vânjoasa spată-n zbor să ne-mprumute."
Pornii deci singur străbătând hotarul ce văii-a şaptea-i înteţeşte
fierea, către mulţimea ce-şi plângea amarul.
Din ochii lor13
zbucnea potop durerea şi când scântei zvârleau
cu dosul mânii, când prundu-ncins ce le scurta vederea,
aşa cum fac14
pe zăpuşeală cânii cu bot, cu labe, când îi muşcă
şui, ori purecii, ori muştele,-ori tăunii.
Văzut-am mulţi şi-am cercetat destui din cei sortiţi văpăii să-i
împungă, fără-a-i cunoaşte; dar de gât văzui
88
că fiecare-avea legată-o pungă15
, cu-altminteri semn şi-

altminterea culoare şi cu acest nesaţ priveau la ea-ntr-o dungă.
Şi cum priveam, şi eu, cu-nfrigurare, văzui pe-o pungă galbenă-
năuntru un petic vânăt ca un leu cu gheare16
.
Iar mai apoi, cătând cu de-amănuntul,
dădui de alta, roşie-purpurie,
c-o gâscă'7
albă mai vârtos ca untul.
Şi-un duh c-o scroafă'8
grasă, sinilie, ţesută-n fir pe-o pungă
albă, nea: „Ce câţi, grăi, în neagra-mpărăţie?
Te du de-aici; dar până-a te-nturna, fiindcă eşti viu, să ştii că
Vitalian19
, vecinul meu, în stânga mea va sta.
Aci-ntre florentini sunt padovan20
şi surd m-aş vrea când urlă
peste tot «Să vie cavalerul suveran
cu ţapii-n câmp»." Şi-astfel zicând de-un cot îşi scoase limba
răsucindu-şi gura, ca boul21
când se linge peste bot.
Ci eu, de teamă să nu-ntrec măsura călcând porunca22
ce
zicea: „Grăbeşte!", lăsai zarafii ce-şi lingeau coptura
şi-ntors, pe fiara23
ce sălta drăceşte
pe domnul meu eu îl văzui călare
şi mă-ndemna: „Fii tare24
şi-ndrăzneşte,
căci spata ei ne va fi treaptâ-n cale; în faţă-mi urcă; eu voi sta la
spate spre-a te feri de-otrava cozii sale."
89
Cum cel cuprins de friguri25
, ce se zbate şi-nvineţeşte tot şi se-
nfioară abia la gândul vântului ce bate,
aşa şi eu când pomeni de fiară;
dar ca pe-o slugă c-un stăpân de treabă,
ruşinea26
multă mă scăpă de-ocară.
Pe spata lată-ncălecai degrabă
şi „Ia-mă-n braţe, fui să strig, că sare!"
dar n-am fost vrednic să rostesc o boabă.
Ci domnul meu, ce-n altă împrejurare m-a mai ferit şi de-alte
lighioane, mă prinse-n braţe şi mă strânse tare.
Apoi rosti: „Te-avântă, Gerioane27
! Povară nouă porţi spre hău:
păzeşte! Scoboară dar în largi şi line toane."
Ca luntrea28
când de mal se dezlipeşte, la fel şi fiara-şi luă pe-
ncet avântul, şi când simţi că slobodă pluteşte,
se răsuci lăsând 'napoi pământul şi-ntinse coada-n zvâcnet, ca

tiparul, strângând cu gheara pe sub pântec vântul.
Mai mare spaimă, când gonea cu carul Feton29
prin cer şi
frânele-a scăpat, nu cred să fi simţit, şi nici fugarul
Icar30
, când, bietul, se văzu-nşelat
cu-aripa frântă şi când tatăl lui
striga plângând: „Drum rău ai apucat!",
decât a mea, în zbor, când pricepui că-n gol pluteam pe umere
străine şi numai fiara-n faţa mea văzui.
Ea cobora domol, în cercuri line,
dar nu-i simţeam rotirile egale,
ci numai vântu-n ochi şi pe sub mine.
Sub noi la dreapta se-auzeau pe vale vuind în clocot31
apele-n
vâltoare şi spre-a vedea mă aplecai din şale.
Ci foc zărind32
şi auzind strigare, şi mai vârtos mă încleştai de
spate, căci tremuram din cap până-n picioare.
Şi-n jur văzând tot alte şi-alte gloate ce se-apropiau pe rând,
am desluşit, abia atunci, că scoboram în roate.
Ca şoimul33
când, sătul de-a fi plutit fără-a zări nici pradă, nici
momeală, n-aşteaptă-ndemn, ci, de-unde-n zori, pripit
pornise-n zbor, se lasă pe tânjală şi mai departe de stăpân se-
aşază, morocănos, rotindu-se-n spirală,
aşa şi fiara ne urzi spetează
din poala văii, iar apoi, când spata
şi-o uşura de amândoi, sfârlează
zvâcni34
din loc, precum din arc săgeata.
90
91
u
CANTUL XVIII
Cercul al optulea: Bolgia întâi şi a doua. Codoşii, seducătorii
de femei şi înşelătorii. Linguşitorii.
E-un loc pe nume Malebolge'-n iad, tot numai piatră, neagră,
cenuşie, ca cercul ce-mprejur îi scrie vad.
Şi-n fundul lui, la mijloc, pe-o câmpie se cască-un puţ,
încăpător şi-afund, de-a cărui faţă-n altă parte-oi scrie.

Jur-împrejur rămâne-un loc rotund prins între puţ şi poala râpei
late, ce-n zece văi se-mparte pân' la fund.
Precum arată gropile săpate2
mereu mai multe şi-ntr-adins
menite să străjuiască ziduri de cetate,
aşa-arătau şi văile-amintite;
şi după cum din zid peste răstoacă,
spre cel'lalt mal, scoboară punţi proptite3
,
la fel şi-aici din poala stâncii pleacă punţi mari de piatră peste
văi, din ea până la puţul4
ce le-adună-n teacă.
Când Gerion ne scutură din şa,
aci ne-aflarăm şi de-a stânga5
-n cale
o luă Virgil şi eu pe urma sa.
Vedeam acum de-a dreapta altă jale6
şi draci cumpliţi şi alte
cazne, noi, de care-i plină cea dintâie vale.
92
Din fundul ei, în două cete7
, goi, veneau mişei, din dos zorind
piciorul, iar alţii-n schimb, din faţă către noi,
aşa precum la Roma8
-află soborul
în anul sfânt o mie şi trei sute
un chip de-a trece peste pod poporul,
făcând astfel ca domul9
să-l salute o ceată-n mers şi alta spre
colină10
să ţie pas şi tălpile să-şi mute.
Vuia văzduhu-n jur ca o stupină de draci cu bice şi cu coarne-
nalte care-i loveau peste rărunchi şi splină.
Ah, cât de iute-i mai făcea să-şi salte călcâiele dintâia
plesnitură; nici unii n-aşteptau pe celelalte.
Şi tot mergând astfel prin fundătură, „Pe-aceasta-aci l-am văzut
îmi pare", grăii de-un duh ivit pe curmătură.
Deci spre-al privi mă-nţepenii-n picioare şi domnul meu la fel,
fără-a răspunde, îngăduind să-ntorc 'napoi cărare.
Ci biciuitul, vrând să mi se-ascundă, plecă obrazul", însă eu
grăii: „Zadarnic ochii-n glie ţi se-afundă,
căci, de nu-mi pare, te cunosc, să ştii: Caccianemico1
îţi zicea
odată: Cum de-ai ajuns cu răii să te ţii?"
„Nu prea mă-ndemn, rosti, să-ţi spun, dar cată
căci vorba ta preadulce dar îmi este
şi prea mă-ntoarce-n lumea de-altădată13
.

93
Eu am vândut marchizului de Este pe-o soră-a mea, ca pofta
să-i slujească, oricum cuvântă mârşava poveste.
Aci-ntre morţi, pe limba strămoşească şi alţii plâng; şi-atâţia
sunt, la rând, câţi nu-s în stare sipa]4
să rostească
între Savena15
şi-ntre Ren nicicând. Iar dacă vrei temei
învederat, zgârcenia16
noastră-adu-ţi aminte-n gând."
Pe când vorbea, un drac împieliţat
îi dete-un bici răcnind: „Hai, nu mai sta,
căci nu-s femei pe-aicea de-nşelat!"
Eu m-apropiai de călăuza mea şi-n câţiva paşi ajuns-am
amândoi un soi de stâncă17
ce din mal ieşea.
Spre dreapta-ntorşi, urcarăm lesne-apoi pe punte-n sus, păşind
printre pietroaie, până ce brâna se pierdu-napoi.
Şi-ajunşi pe unde puntea se-ncovoaie spre-a trece răii pe sub
bolta ei18
, maestrul zise: „-Opreşte şi te-ndoaie,
ca-n faţă să-ţi privească cei mişei, al căror chip să-l vezi n-a
fost putinţă atâta timp cât am umblat cu ei."
Şi stând pe pod văzui în suferinţă de ceea parte morţi venind
prin ceaţă, bătuţi şi ei de bici cu prisosinţă.
„Priveşte umbra ce-a purces semeaţă20
,
făcută parcă, zise, să domnească.
Nu-i chip durerea-un strop din ochi să-i scoată.
94
Purtarea lui şi-aici e tot regească şi-ndreptăţit, căci n-a fost om
de rând şi Lâna de-Aur fu s-o dobândească.
Trecând prin Lenno2
'-odinioară, când femeile din insulă,
ciudoase, îşi căsăpiră soţii lor pe rând,
prin vorbe ticluite şi mieroase pe Hipsifila o-nşelă, cea bună,
care şi ea suratele-nşelase,
lăsând-o grea, pustie şi nebună; acesta-i chinul ce-i plăteşte
fapta şi-aşijderi pe Medeea22
o răzbună.
Ca el făcut-au şi ceilalţi de-a dreapta; ajungă-ţi dar de ei şi de
ce-i doare, cât şi de valea ce le-neacă şoapta."
Eram acum pe-un loc, între ponoare, pe unde mal şi cale se-
ntâlnesc, făcând din el altui podeţ spinare.
De-acolo auzeam cum se bocesc sub noi mişeii-n cel'lalt brâu

Dante Alighieri- Divina comedie-Infernul

Dante Alighieri- Divina comedie-Infernul

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (18)

Similar to Dante Alighieri- Divina comedie-Infernul

Similar to Dante Alighieri- Divina comedie-Infernul (20)

More from Alina Ioana

More from Alina Ioana (13)

Dante Alighieri- Divina comedie-Infernul