Sat Tărtășești
Satul medieval datează din secolul al XVIII – lea, fiind amintit adesea începând de la 26.04.1635. Pe teritoriul satului există la Tene geto-dacice și prefeudale.
Din secolul al XVIII – lea există numeroase documente în fondurile mitropoliei care se referă la diverse tranzacții mărunte de ocine făcute între locuitorii de aici și alții din București și din alte părți. În secolul al XVIII – lea când părți din sat se aflau în stăpânirea familiei Bujoreanu și Tărtășeșcu – satul Tărtășești s-a numit și Sărlăiasca.
De la sfârșitul secolului al  XVIII – lea și începutul secolului al  XIX – lea s-au păstrat foarte multe documente despre situația satului și proprietarii săi.
La 3.01.1788 Nică Tărtășeșcu avea ocine în Tărtășeștii de Sus, ceea ce arată că erau două sate.
În 1793 – 1794, stăpâna moșiei, Smaranda Bujoreanu clucereasă, a înființat un bâlci care se ținea de 2 ori pe an (la Sf. Gheorghe și la Vinerea Mare),  precum și un târg săptămânal ce se ținea duminica.
La 1816 când se iau măsuri pentru stăvilirea inundațiilor produse de apa Ilfovului – se spune că apele acestui râu inundau 1000 de stânjeni aflați în stăpânirea familiei Bujoreanu, 300 de stânjeni ai episcopiei Buzău (care avea moșia schitului din T.).
La 1864 au fost împroprietăriți 132 locuitori și au rămas fără pământ alți 149 locuitori.
La sfârșitul secolului al XIX – lea comuna Tărtășești făcea parte din plasa Snagov a județului Ilfov și cuprindea satele: Bujoreanca (de la numele familiei Bujoreanu), Călugărul, Hanul de Pământ și Pajera, având o populație de 1.148 locuitori.
La Tărtășești a existat una din cele mai vechi școli sătești din județul Dâmbovița înființată la 13.08.1794.  Au existat de asemenea două biserici, una a familiei Bujoreanu din secolul al XVIII – lea, precum și  un schit devenit la 8.03.1766 metohul episcopiei Buzău, construit de ieromonahul Mihail, egumenul M-rii Vieros și de Grigorie Prisiceanu, ierodiaconul mitropoliei la 1763, după cum rezultă din pisanie.
Populația: la 1835 – 100 de gospodării; la 1975 – 848 gospodării.
Este o așezare la „linie” în care comerțul ambulant al zarzavaturilor, stimulat de traficul rutier intens, cunoaște o mare dezvoltare punerii produselor în fața porților. Acest fenomen a condus la o foarte mare dezvoltare a numărului de „bănci de poartă” (la DN 7).
Impresionează modul de așezare al caselor cu fațada laterală spre drum, pătulul – €“ magazie, amplasat de obicei în fundul curții și cu bucătăria de vară în fața casei, realizată de obicei din șipci jucate. De obicei construcțiile anexe au în partea superioară lanteți frumos ornamentați din care se realizează motive ornamentale în special romburi din motive cromatice ce amintesc de scoarțele vechi.
Troițele ce străjuiesc drumul sunt de obicei tencuite și pictate, dominant fiind un albastru ce amintește de cel de la Voroneț.
Portul, atât cât se mai păstrează, este cel specific zonei de câmpie. Textilele se caracterizează printr-o foarte bogată gamă cromatică și ornamentală, culori vii, dominant fiind roșul, verdele și galbenul.
În trecut s-a practicat și grădinăritul cu roata de irigat. Obiceiurile de peste an, cele agrare și de trecere sunt pe cale de dispariție.
În lista monumentelor clasate sunt nominalizate ca monumente istorice:

 

• Biserica Sfântul Nicolae, 1856
• Casa Zamfir Simionescu, 1898

Sat Bâldana
La sfârșitul secolului al XIX – lea, satul Bâldana constituia o comună de sine stătătoare (denumită Bâldana, și anterior, înainte de 1815, Moșneanu), în plasa Bolintinu a județului Dâmbovița, ea fiind formată din satele Bâldana și Fundata, cu 748 de locuitori și 210 case. Aici funcționau o școală înființată în 1896 și două biserici:  una în satul Fundata și una a mănăstirii Bâldana.
În 1925, Anuarul Socec consemnează comuna Bâldana cu 1.950 de locuitori în satele Bâldana, Fundata și Priseaca, ea fiind arondată plășii Ghergani a aceluiași județ. În 1931, satul Priseaca era consemnat cu numele de Țepeș-Vodă.
În 1950, comuna a fost transferată raionului Răcari din regiunea București. În 1968, la revenirea la organizarea administrativă pe județe, ea a trecut la județul Ilfov și a fost imediat desființată și inclusă în comuna Tărtășești. Tot atunci, satele Țepeș-Vodă și Fundata au fost și ele desființate și integrate în satul Bâldana.

Sat Gulia
La sfârșitul secolului al XIX – lea se afla între pădurea Râioasă și locurile smârcoase ale Baltacaciului, având 292 de locuitori ce cultivau 171 ha teren arabil. La 1975 satul Gulia avea 395 de gospodării.
Amplasare și aspecte tipologice
Satul Gulia este amplasat la sud – est față de reședința de comună, la o distanță  de circa 1.5 km și se leagă de aceasta prin DN 7, motiv general al tendinței de aglutinare a celor două sate.
S-a format de-a lungul drumului comunal DC 146 A care se intersectează cu DN 7.
Tipologia satului poate fi caracterizată astfel: