Ana Blandiana: un spirit liber într-o lume neliberă (II)

Născută în 1942, Blandiana avea 26 de ani în 1968, două cărți și patru ani de inter­dicție de publicare, cum spune ea undeva. Acesta este „palmaresul“ cu care, în mai 1968, în vizită la Paris fiind, nimerește în plină revoltă a tinerei generații contra a tot ceea ce erau politica și cultura veche; despre ea scrie capitolul „À bas la culture!”/„Jos cultura!“.

Paris, mai ’68: lumea altfel sau lumea pe dos?

Sătulă de comunism și venită acolo pentru adevărata cultură a unei vechi democrații – reprezentată, pentru ea, în primul rînd de Muzeul Luvru și Muzeul Cluny, cu La Dame à la Lycorne (p. 69)¹, ca simboluri ale culturii clasice franceze –, ea nimerește în pline ciocniri violente între soixante-huitards și poliție. Le­gitimată de un polițist, frumoasa, eleganta româncă își scuză prezența prin „je ne suis pas d’ici“ (p. 76), o expresie obișnuită în română („nu sînt de aici“), dar nu uzuală, cred, în situația dată. Polițistul sesizează tocmai prin aceasta că este o străină și, după controlul pașaportului, o lasă liberă. Aceeași „străinătate ca diferență“ o va salva probabil de manifestanți, la Teatrul Odéon, unde trebuia să recite cîteva poeme, la invitația făcută de Barrault cu un an înainte. Strigînd „À bas la culture!“ (p.79), protestatarii întrerup un spectacol cu păpuși gigantice japoneze. Actorii tac, „lăsînd marile manechine să se sprijine de podea, iar imaginea acelor personaje inerte, înspăimîntate, încremenite în expresia lor de nepătruns, exprima, cu o adevărată forță artistică, momentul pe care nimeni nu-l înțelegea“ (pp. 77-78). Spaima oamenilor se dezvăluie în imobilitatea păpușilor cu care devin aidoma: toți „nu erau de acolo“. Brusc, doar invadatorii devin, prin efracție, „cei de acolo“. Cine este aici „revoluționarul“? Aparent, un nou venit, care se impune prin violență vechilor locatari legali. În filmul evenimentelor, remarca Blandianei în fața polițistului, mai potrivită la nivel simbolic decît la propriu, funcționează ca un excelent instantaneu fotografic.

Protestul nu-i sperie pe Jean-Louis Barrault și Madeleine Renaud. Ei părăsesc demn scena, ea mulțumindu-le ironic invadatorilor c-au lăsat-o totuși să facă teatru 30 de ani: „Mi-ați dat răgazul să îmi împlinesc destinul artistic“ (p. 81)! Blandiana nu comentează situația, dar această imagine, ca și alte două-trei instantanee din sală, ori chiar urletele de genul „Jos cultura“, ea le va fi suprapus amintirilor proprii din stalinismul românesc. Toate acele zile sînt trăite ca fiind sub obsesia unui oximoron istoric: juxtapunerea forțată a doi termeni contradictorii, distrugerea culturii ca valoare politică maximă. Aici a ajuns Franța, idolul nostru, într-o teroare de care noi cumva ne-am eliberat, eliberare prin care eu am putut ajunge aici?, se întreabă Blandiana. Spaima ei de un Rău istoric inevitabil pare disproporționată astăzi, cînd știm cum a continuat istoria, dar ea nu era deloc așa atunci, în focul evenimentelor.

Blandiana nu comentează mai departe ceea ce descrie, notează doar că bătăile dintre studenți și poliție au „succese“ alternative, dar adaugă amar: „Aveam biletul de avion care mă va duce pe o altă planetă, unde manifestațiile sînt tot cu steaguri roșii, dar organizate și păzite de polițiști, iar studenții sînt obligați, fără voia lor, să participe la ele“ (p. 83).

Din Cartierul Latin, Blandiana merge însă în primul moment direct la Notre-Dame, urcă în turn, privește monstruoasele gargouilles și scrie: „M-am gîndit că, poate, așa cum credința își avea monștrii ei, ascunși printre turnuri, libertatea își avea și ea monștrii ei, pe care, iată, se întîmplase să mă lase să-i văd de-aproape“ (p. 84).

Sensul acestui pasaj este greu de comentat. Iritarea Blandianei în fața situației din Paris este evidentă, în ciuda exprimării în semiton. La Paris, aflîndu-se exact în timpul vizitei lui de Gaulle în România (14-18 mai 1968), Blan­diana se simte precum „cineva venit de pe o planetă complet diferită, să compar nedumerită lumile și să înaintez confuză, în echilibru instabil, pe linia care le desparte. Nu mi-a făcut plăcere. Era o răsturnare, o demolare a construcției laborioase a unei egalități. Por­nisem de la frustrările marginii față de centru și-mi eradicasem cu încăpățînare complexele estice, reușind să urc pe scena pariziană neintimidată… Și deodată totul părea să se clatine, să se tulbure, să-și iasă din definiții. Iar spiritul critic pe care mi-l exercitam cu atîta intransigență asupra lumii mele ieșea descumpănit la suprafață în această lume care se dovedea departe de a fi un model, transformîndu-și dezamăgirea în revoltă“ (pp. 83-84). Iată un text remarcabil politic și care exprima o atitudine atunci generală în Europa comunizată. Ne aflam la peste 20 de ani de la închiderea Cortinei de Fier, astfel denumită de Churchill, în 1946, dar tot de el concret trasată, prin celebrul Percentages agreement, în octombrie 1944, la Moscova, unde semnul de acord al lui Stalin este trasat exact în punctul unde este numită România ca fiind cedată 90% (!), apoi și la Yalta, în 1945 (gestul este menționat la p. 235). Europa de Est, ca și cea Occidentală încercau, în 1968, o modificare a propriului statu quo, voind însă să evite orice șoc violent care o putea arunca, pe fiecare, în contrarul ei. Franța, mai bine zis, o parte a ei, părea că voia să devină de extremă stîngă, România comunistă s-ar fi zis că voia să-și recîștige o identitate națională, însă marca Ceaușescu. Prima nu căuta comunismul de tip sovietic, ci eventual pe cel maoist, motiv pentru care comuniștii francezi nu au sprijinit-o, după cum nici „ceaușismul“ nu devenea un comunism realmente național, ci unul vag mimat. Am­bele mișcări, de fapt, încercau schimbarea decorului inițial trăgînd acțiunea cît de mult se putea spre un soi de spectacol liber neangajant: „gauchiștii“ nu voiau chiar să distrugă proprietatea privată, deși îl admirau pe Mao, iar Ceaușescu nu voia să reintroducă piața liberă și democrația, deși se distanța de comunismul sovietic. Demagogia ducea la o agitație socială utilă schimbării de personal politic, nu la o revoluție reală. Deși părea pe moment iminentă, aceasta nu a avut loc nicăieri. De Gaulle a liniștit lucrurile cu acordul tacit al comuniștilor francezi speriați de debandadă, după care a demisionat. Partidele de stînga nu au cooperat, astfel că, la alegeri, Pompidou a devenit noul președinte al Franței. În anii ʼ70, Ceaușescu a trecut treptat la dictatură personală mai dihai decît Dej. Finita la comedia.

„Eu nu sînt de aici“ sau oroarea faţă de brutalitate

Oroarea Blandianei faţă de brutalitate și dezmăț era atunci perfect justificată, dar, ca toate „instantaneele istorice“ din carte, nici aceasta nu este acum rediscutată. Azi, interpretarea faptelor ar putea fi, cred, mai nuan­țată. Ele au fost o revoltă oarbă, nu o revoluție, explozia de furie a unei tinere generații sătule de ipocrizie, blocaj social și intelectual, ziceau ei, dar și expresia unui radicalism antiburghez parizian la fel de caracteristic Franței precum clasicismul instituțional. Pentru a o înțelege retrospectiv ar trebui, cred, să acceptăm perspectivismul de principiu al oricărei interpretări, al Blandianei inclusiv, ca și al meu ori al nostru. În plus, ar trebui să adăugăm în tabloul european de ansamblu mișcările democratice din Polonia și Cehoslovacia (Primăvara de la Praga), care cereau exact ceea ce studenții francezi  aveau de mult, dar acum desconsiderau². Unii tineri francezi cereau doar participare la gestiunea Univer­sității, în sine justificată și îndeplinită de altfel, ulterior, în tot Occidentul. Sartre nu participă direct la „tulburările“ pariziene, dar îl felicită public pe Daniel Cohn-Bendit că miș­carea inspirată de el aduce imaginația la putere și extinde lumea posibilului³! Raymond Aron scrie un pamflet despre revoluția de negăsit (La révolution introuvable), Edgar Morin îl sfătuiește să-și păstreze seninătatea observatorului științific, Aron îi răspunde că funcția critică a oricărui intelectual nu este totuna cu nihilismul și cultul violenței pure, ceva evident astăzi, dar tulbure atunci.

Cuvintele Blandianei spuse reflex polițistului, „Eu nu sînt de aici“, pot deveni un laitmotiv semnificativ al atitudinii ei în multe alte situații și locuri narate în carte, subliniind o atitudine fundamentală: ea scrie realmente ca un observator sau ca un reporter, deși este mereu un participant concret la evenimente, unul venit însă din altă parte. Blandiana a văzut Parisul din 1968 ca o lume în care valorile și regulile sociale erau răsturnate în raport cu cele normale, exact cum se întîmplase în Estul Europei prin comunizare. „Cine nu era de acolo“, din Paris, ci de acolo de unde această răsturnare a lumii dusese la decenii de tragedie vedea „evenimentele“ din 1968, normal, drept identice.

Văzute însă ca o radicalizare a democrației tradiționale precedente, ele nu însemnau distrugerea acesteia, ci continuarea ei dincolo de niște limite nejustificat considerate drept ultime, printr-o simplă schimbare de perspectivă. Eu pot vedea ceva diferit de ceea ce vede vecinul meu dacă privesc aceleași lucruri din altă poziție, unghi sau perspectivă decît el. Răsturnarea situației presupune intenție negativă, anormalitate, duș­mănie, în timp ce schimbarea perspectivei – doar modificare, experiență sau probă. Prima distruge intenționat situația ori opinia inițială, noua perspectivă, nu, sau nu neapărat. Reflectînd la reacțiile pe termen mai lung ale momentului „mai 68“, cred că cei profund alarmați ori îndurerați ca Blandiana au văzut evenimentele ca o răsturnare, poate definitivă, a vechii Franțe, așa cum fusese și comunizarea pentru România în 1945-1947, tocmai pentru că știa acest lucru ca „nefiind de acolo“, în timp ce mulți francezi „de acolo“ (așa-ziși) de stînga au considerat evenimentele, în ciuda gravității de moment, ca fiind o experiență, o nouă perspectivă, „extensia posibilului“, după Sartre.

Dacă privim la consecințele pe termen lung ale evenimentelor din 1968 în toată Europa, acest al doilea punct de vedere ar putea explica poate mai ușor unele modificări survenite în Franța și, în genere, în Occi­dent, mai tîrziu.  Și încă ceva. Într-un climat în general liber, cum era cel din Franța, modificările de perspectivă par mai puțin grave decît cele văzute atunci de la noi, tocmai pentru că reinventarea cotidianului, culturală și politică, este în natura lucrurilor și produce de aceea interes, nu spaimă. Revin la acest aspect mai tîrziu, în acest eseu, apropo de o posibilă comparație cu China.

O concluzie se impune, cred, acum, tocmai asupra modului de a scrie al Blandianei. Ea nu scrie această carte ca un istoric, ci ca un cronicar, ea nu scrie, adică, pentru a interpreta post-festum evenimente mai vechi, publice sau personale, în lumina a ceea ce a aflat între timp, ci povestește acum doar ceea ce a trăit și a crezut atunci, starea ei de spirit și starea lumii din acel moment. Cartea nu este o autobiografie, ci un șir de amintiri, ea nu urmărește să demonstreze ceva, ci doar consemnează ceea ce a văzut în Soră lume, atît ceea ce i-a plăcut, cît și ceea ce nu i-a plăcut. Nu este nici o moralistă severă, corectîndu-i pe cei care au o altă părere, ca și cum dezacordul ar semnala doar greșeala celuilalt, în raport cu dreptatea ei.

Blandiana scrie aici altfel decît în Fals tratat de manipulare, cum spuneam și la început, adică nu scrie în timp, ci în spațiu, vizitînd diverse lumi, așa cum le-a văzut la un moment dat. Nu găsesc un termen mai potrivit pentru aceste texte decît seninătatea lirică a surîsului de la care am pornit, surîsul adresat lui Romulus Rusan, dar acum și nouă, sora lume. Numai că acest surîs este adesea contrazis în carte de răceala sau de cruzimea altor personaje.

Privire în infern

Gao Xing, traducătorul Blandianei în chineză, îi trimite o invitație la un festival de poezie în Hong Kong, condus de Bei Dao, considerat cel mai important poet chinez al momentului, rezident acolo. Blandiana acceptă să participe, dar, odată sosită, află că Xing nu fusese invitat. Festivalul se ținea într-un imens hotel, dat fiind că Universitatea, ocupată de protestatari și înconjurată de armată, era inac­cesibilă. Curios, tema festivalului era „Speech and Silence“ și părea o aluzie, căci „protestele vorbesc despre ceea ce tac ceilalți“, ca și poezia, dar nu și ca autorii acesteia. În sala de conferință, era o „tăcere pe care o croșetau din vorbe menite să nu spună nimic“ (p. 379). Umblînd totuși prin oraș, Blandiana descoperă un panou cu lozinci în engleză, dar într-un loc inaccesibil. O ziaristă venită pentru interviu îi cere un poem, ea îi oferă Dies illa, dies irae, din 1988, o trimitere la Judecata de Apoi scrisă atunci în România⁴, doar cu un an înaintea revoluției anticomuniste! Blandiana află mai tîrziu că ziarista a fost bătută crunt de poliție; a făcut proces, dar judecătorii i-au dat dreptate poliției.

Festivalul continuă în două orașe din China, Shenzhen și Chengdu. Blandiana are o ghidă care, la orice întrebare, cere răspunsul corect altcuiva prin telefon. Ajung la „satul poeților“, unde locuia un singur poet. Apare apoi și o poetă în blugi cîrpiți, care îi arată o poezie perfect postmodernă și care precizează că restul caselor din sat puteau fi… închiriate de către oricine voia să scrie acolo poezii! „Pentru cine și mai ales în ce scop era montată această costisitoare potemkiniadă?“, se întreabă Blandiana (p. 397). La diverse întîlniri cu tinerii, ea este prezentată ca fiind un poet care a avut mult de suferit, fără a se preciza însă cînd și din partea cui (!). Aceștia vor fi auzit vreodată de manifestația din Piața Tiananmen? se întreabă Blandiana. Cînd ia cuvîntul, pomenește Hong Kongul. Nici o reacție! La plecare, doi tineri se apropie de ea pe furiș și-i șoptesc totuși că alții, creștini, sînt închiși undeva aproape, după care pleacă brusc, rîzînd în hohote! „De cîtă libertate are nevoie un om ca să fie fericit? Nu cumva cantitatea este mai puțin însemnată decît cred eu, care mi‑am clădit întreg eșafodajul existenței și rezistenței pe această noțiune, atît de complicat de definit? În ce măsură îi deranjează pe toți acești oameni, fiecare în mînă cu un iPhone, faptul că internetul lor funcționează între limite naționale și este strict supravegheat? Cîte dintre nevoile unui om se află pe lista priorităților înaintea libertății?“ (p. 401). Acum, chinezii o duc mult mai bine decît îna­inte, ceea ce este poate mai important decît orice altceva. Libertatea modestă de aici îi amintește însă de libertatea leneșă din „cealaltă parte a pămîntului, unde majoritățile fericite preferă să-i lase pe alții să gîndească în locul lor și îmbracă uniformele corectitudinii politice“ (p. 402).

Iată o radicalizare a poziției încă rezervate la Paris în 1968. Pentru unii dintre tinerii francezi de acolo, violența protestului era îndreptată tocmai împotriva „libertății leneșe“ a conaționalilor de atunci! Mă simt astfel tentat să compar din nou radicalismul unei „răsturnări a situației“ din 1968 cu o mai cumpătată „schimbare de perspectivă“. Care atitudine, unde și cînd este mai justificată? De fapt, cum definim conceptul de libertate func­țio­nînd într-un anume loc și moment? În sine sau în context mondial? De ce tinerii radicali din Paris erau considerați în 1968 excesiv de radicali, iar cei de acum, din Shenzhen, excesiv de rezervați? Ar fi fost, să zicem, aceste comportamente, distribuite viceversa, considerate mai adecvate doar pentru că ar fi corespuns mai mult așteptării Blandianei, ca și așteptărilor mele, dat fiind educația noastră foarte probabil comparabilă? Dar exact aceas­tă educație ar fi putut fi motivul, evident negativ, pentru ambele categorii de tineri în cauză, să considere rezerva noastră comună față de violență, la Paris, și indife­rență, în China, drept o tipică atitudine vieux jeu, irecuperabil burgheză în limbaj francez de stînga, mereu cîrcotașă în cel de dreapta. Din nou perspectivismul invocat mai sus se arată a fi o alternativă reală, deși el este prea cuminte pentru a fi considerat și înțelept.

Orașul Chengdu, deși mult mai vechi, o primește într-un hotel uriaș, unde „amestecul luxos de statui tibetane, obiecte budiste, lozinci comuniste și confort capitalist mă umilea prin lipsa de jenă a manipulării“
(p. 404). Invitații sînt duși fără nici o explicație mai departe, la un soi de stadion, unde zeci de mii de oameni stau pe scaune pe ga­zon și ovaționează ce li se spune din tribune în legătură cu sărbătorirea a 70 de ani de comunism (p. 408). Invitații sînt chemați să li se alăture, ceea ce Blandiana refuză, în tăcerea generală, și cere să se întoarcă la hotel; ceea ce se și întîmplă, în aceeași tăcere. Aici este vizitată de o poetă, totodată femeie de afaceri, sosită într-o mașină à la James Bond, care vorbește mai liber și îi laudă „știința manipulării unor fragmente de libertate strict supravegheată“ (p. 408), dar, în același timp, se și mîndrește cu interviul luat lui Bei Dao, pe cînd acesta se afla în Statele Unite în exil: publicarea interviului „a reprezentat momentul în care au început reabilitarea și republicarea lui“ (p. 409).

În ultima zi a șederii acolo, Blandiana este invitată de un personaj politic să vorbească public, pentru „a aduce un omagiu în numele întregului grup [de invitați] celei de‑a 70-a aniversări“ (p. 411). Blandiana refuză, pe motivul că nu va înțelege ce vor spune ceilalți, dar înaltul personaj observă: „Dacă vreți să se termine totul cu bine, ar trebui să vorbiți“. Blandiana întreabă: „Cum s-ar putea termina, dacă nu s-ar termina bine?“, și adaugă faptul că, pentru ea, în cei 70 de ani nu intră doar boom-ul capitalist, ci și Revoluția Cultu­rală și Piața Tiananmen. Poate vorbi și de­spre ele? La care înaltul personaj pleacă furios, „lovindu-se de mobilele întîlnite în drum“. Numele pieței era, pare-se, reflectează Blandiana, un soi de „Ucigă-l toaca“ rostit în locul „diavolului“.

Curios, datele acestei călătorii în China sînt precizate abia după întoarcerea acasă: 1 decembrie 2019 (p. 414). Să citim aici tea­ma reală că i s-ar fi putut întîmpla să nu se mai întoarcă deloc din China? Dacă da, este și singura oară în volum – și curios, exact la finalul lui – cînd asemenea teamă este prezentă. Oroarea de comunism este acum legată ad litteram de pandemia venită „dintr-o țară comunistă care își continuă marșul spre cucerirea planetei unind eficiența economică a capitalistului cu eficiența manipulărilor comuniste“ (p. 420). Această primejdie este privită ca reală în perspectiva pandemiei, aș spu­ne, nu în actualitatea ei, dar acum la fel de amenințătoare ca primejdiile obiective ale vîrstei, deși aici „obiectiv nu înseamnă neapărat corect și adevărat”. Totuși: „Voi mai avea puterea să sfidez calendarele restului lumii și să-mi urmez propriul timp, inventat miraculos de la o zi la alta?… O întrebare la care vor putea răspunde sau nu doar viitoarele mele cărți“ (p. 425); ultimele cuvinte ale celei aici de faţă.

Lumea inaparentă a marilor interese

Această carte exprimă abia în final în mod direct tonul dramatic ținut sub control tot restul ei, de la inițierea în Rău, din primele capitole la Chișinău, la izbucnirea lui directă în China. Răul, asemenea Binelui, de altfel, este inaparent în lumea modernă, dar Blandiana știe să-l descopere. Călătoriile prin lume îi ascut privirea în sensul de a vedea ceea ce interstițiile ei secrete ascund sau ambiguizează. Răul făcut de Cucoș este la fel de inaparent ca binele țăranilor bulgari care-i ajută și îi adăpostesc pe Blandiana și Rusan după un accident de mașină: ambele ies neașteptat în evidență într-o lume perfect banală (pp. 342-348). Numai incidental realul sugerează sensuri suprapuse în adîncime, altfel el rămîne perfect opac. Cartea ca atare în acest sens este și scrisă. „Compasiunea ca formă de cunoaștere“ este un soi de prolog căruia îi corespunde epilogul „Apocalipsa second-hand“, „Prima călătorie“, al doilea capitol, este corelat cu „O călătorie terminată cu bine“, penultimul capitol.

Frapantă este tocmai capacitatea crescîndă a naratorului, de-a lungul cărții, de a descifra sensul inaparent al unei lumi văzute pentru prima oară. Acest sens nu este niciodată ascuns, ci doar neluminat direct, neglijat drept banal, ca în cazul lui Cucoș, cum am văzut mai sus, sau „topirea“ unui detaliu, deși explicit, într-un șir de gesturi oarecare, adică banalizarea lui, de exemplu indicarea ca gest normal de politețe a participanților de a felicita gazdele chineze ale festivalului de poezie pentru o aniversare comunistă! Acestui significance downgrading final îi corespunde de altfel un significance upgrading precedent, cînd acelorași invitați li se prezintă un sat al poeților cu un singur locuitor poet, cum am spus. De fapt, asemenea detalii sînt tot atîtea încercări de manipulare în diverse lumi culturale în care Blandiana ajunge și pe care ea le surprinde și le dejoacă surprinzător de ușor. Interesant este și faptul că peste tot mecanismul manipulării funcționează (aparent?) la fel.

În faza mea semiotică credeam că manipularea, le faire persuasif, după Greimas, se reducea la convingerea logică a interlocutorului de către subiect de a face ceea ce inițial el refuza să facă. Fără îndoială, dar manipularea se distinge de convingere nu atît prin logică, ci prin absența, la prima operație, a unei minime moralități prezente în a doua. Analizele culturale complică situația și mai mult, prin invocarea unor procedee de convingere care, cultural, sînt sau par acceptabile unora, dar reprobabile altora. Blandiana însăși, în Fals tratat de manipulare, povesteș­te scena din tinerețe, în care îl anunță pe tatăl ei fericită că a căzut Hrusciov de la putere, în 1964, ceea ce va aduce schimbări mari și în România; o știre la care el rămîne sceptic. „Atunci, din acea uimire a Tatei și din uimirea și bănuiala pe care avea să le declan­șeze în mine, s-a născut scriitorul care am devenit“.⁵ Despre primejdia manipulării avea să afle din propria activitate politică apropo de alegerea unui candidat prezidențial în 1992, cînd îl susține pe Emil Constantinescu, propus de Alianța universitară, dar atacat de alți lideri politici.⁶

Menționez foarte pe scurt aceste amănunte pen­tru că asemenea analize de mani­pu­lare politică în România democrată lipsesc cu totul în Soră lume. Aici nu analiza, ci intuiția politică joacă rolul fundamental, și nu cunoașterea fundalului unor atitudini suspecte, practic imposibile în atîtea țări și culturi diferite, ci sesizarea fulgerătoare a ceva suspect tocmai în aparenta banalitate a lucrurilor. Cum de sesizează acest globe-trotter ciudățenia unui miting într-o limbă necunoscută, într-un loc și el necunoscut, ca și politizarea unei „simple“ ocazii de a lua cuvîntul ca mulțumire publică pentru invitația de a veni acolo? De la violența unor parizieni, în 1968, la platitudinea aparentă a unor chinezi, în 2019, au trecut 51 de ani, ceva mai mult de o jumătate de secol, dar intuiția Blandianei funcționează fără greș.

O frază de la finalul cărții de față îmi revine brusc în minte în acest context de pandemie: „Oare, indiferent dacă mă va ucide sau nu, acest virus nu va fi cel care m-a învins ca ființă liberă de determinări, independentă de circumstanțe?“ (p. 425). Blandiana nu dă nici un răspuns acestei întrebări, așa cum nu l-ar putea da nimeni dintre noi, de altfel, dar modul de formulare sugerează că imaginea despre sine dorită de naratoare este aceea de a fi liberă de determinări și independentă de circumstanțe. Acest om liber a cutreierat lumea spre a afla dacă există undeva societăți cu totul libere, dar nu le-a găsit. A găsit doar oameni liberi, pe ici, pe colo. Libertate, atîta cîtă există, poate realmente exista numai în noi înșine. Dar Blandiana a mai găsit ceva, anume că nimic din ceea ce vedem nu este banal, ci doar aparent banal, dar cu adîncimi insondabile.

De fapt, prezentarea lumii îmi amin­tește în acest moment final, neașteptat, de teatrul lui Peter Brook, în care sensul unei scene este produs fără decor: „Absența decorului este o premisă pentru ca imaginația să funcționeze […]“. Participarea publicului „constă într-un fel subtil de a deveni complice la acțiune și de a accepta că o sticlă oarecare se transformă în turnul din Pisa“. De fapt, „asta ar trebui să se întîmple cu orice actor adevărat. Să se afle în același timp în două lumi diferite“⁷. Nuvelele reale ale Blandianei acest lucru reușesc: lumea ei narativă este fără decor, dar tocmai această absență îi acordă o intensitate extraordinară, actorii ei mișcîndu-se mereu în două spații diferite, politice și existențiale. Iar citarea de către ea și de către Brook a aceluiași turn din Pisa nu poate fi întîmplătoare, nu-i așa?

Note:

1. „o operă care mă obseda… ca o sur­să de inspirație, ca un mister de descifrarea căruia depinde, într-un fel inexplicabil, propriul meu destin artistic“ (p. 71). Iată o afirmație care, mai ales de cînd am încercat să studiez misterul unicornului în opera lui Ștefan Câlția, în recenta mea carte, Lumea incertă a cotidianului, de la Editura Polirom (2021), începe să mă urmărească și pe mine.
2. „Les étudiants de Prague ou de Varsovie se révoltent pour obtenir des libertés que possèdent les étudiants français“, scrie Michel Winock, în Le siècle des intellectuels, Paris, Seuil, 1997, p. 567), exact în același sens cu Blandiana.
3. „[…..]met l’imagination au pouvoir” și „[….] l’extension du champ des possibles“ [ibidem,
   p. 565].
4. „O să vină ea,/ Nu se poate altfel,/ O să sosească/ Și ziua aceea/ Amînată de veacuri./ … Ziua aceea/ Orbitoare ca o sabie/ Vibrînd în lumină“, Inte­grala poemelor, București, Humanitas, 2019, p. 392.
5. Fals tratat de manipulare, p. 30.
6. Ibidem, p.197. Aici este povestită și scena anunțului oficial al candidaturii lui Emil Constan­ti­nescu la Cluj, la care am asistat și eu, alături de ambasadorul Olandei, Coen Stork, amîndoi foarte apropiați de forțele democratice românești de atunci.
7. Peter Brook, Fără secrete, gînduri de­spre actorie și teatru, Nemira, București, 2012, p.40, 42 și respectiv 46.

 

Fotografiile sînt reproduse de pe blogul anablandiana.ro