O argumentare a martiriului Cardinalului Iuliu Hossu (II)
[box] Continuăm, din numărul trecut, argumentarea martiriului celui de-al șaptelea episcop greco-catolic care și-a dat viața în apărarea credinței și a Bisericii Române Unite, arhiereul Clujului, Iuliu Hossu. Argumentarea urmează metodologia Congregației Cauzelor Sfinților.
Materialul prezentat acoperă o perioadă de 21 ani și 6 luni. Din motive editoriale, unele momente au fost reduse la un simplu titlu. Tot de aceea, am renunțat la menționarea izvoarelor ce stau la baza fiecărei afirmații.
Am preferat, de asemenea, să nu intervenim cu multe comentarii asupra documentelor citate, făcând astfel loc cuvintelor înseși ale episcopului Hossu.
Pr. Cristian LANGA și Emanuel COSMOVICI[/box]
C. Argumentarea martiriului formal ex parte Servi Dei
Această etapă a argumentării cere prezentarea atitudinii Servului lui Dumnezeu în faze anterioare și concomitente martiriului, precum și identificarea motivațiilor sale, împreună cu acceptarea de bunăvoie a morții pentru credința în Cristos sau o altă virtute creștină.
1. „Programul vieții” episcopului Iuliu Hossu
Cu ocazia hirotonirii sale la Roma, la 27.03.1910, tânărul preot Iuliu Hossu a jurat în taină credință față de „Sfânta Maică Biserică și față de interesele ei”, folosindu-se de cuvintele psalmistului, cuvinte pe care le-a repetat public cu ocazia consacrării episcopale și le-a reluat cu șase săptămâni înainte de moarte, la 16.04.1970, într-o scrisoare adresată episcopului Ioan Ploscaru:
„Mie nu-mi rămâne decât să mă smeresc și, în smerite rugăciuni, să cerșesc iertare și multă milă; să pot împlini până la sfârșit legământul sfânt cu care singur m-am legat după hirotonire: «Să se lipească limba mea de gâtlejul meu de-mi voi uita de tine, Sioane». Sionul era Biserica și Neamul; pe care legământ l-am repetat la consacrarea întru Episcop al Domnului, eu nevrednicul, în Catedrala din Roma mică, din Blaj […] Rugați-vă, scumpul meu Frate, să mă ierte Domnul și să mă întărească să pun bună mărturie până la sfârșit.”
foto 1: PS Iuliu Hossu, la Căldărușani, 1968 (se observă crucea primită de la Papa Paul al VI-lea)
foto 2: PS Iuliu Hossu, imediat după moarte – Spitalul Colentina din București, 28.05.1970
2. Atitudinea episcopului în timpul persecuției împotriva BRU
a) Demersurile în vederea eliberării preoților arestați
Menționăm doar două momente: la 12.04.1948, episcopul îi comunica Nunțiului Apostolic lista preoților din întreaga Mitropolie încarcerați la Gherla, precum și a preoților aflați în ancheta Securității, iar la 10.07.1948, îi cerea Primului Ministru eliberarea a 13 preoți arestați din eparhiile de Cluj-Gherla și Oradea.
b) PS Hossu era conștient de dimensiunea persecuției în curs
PS Ioan Ploscaru ne dezvăluie o informație surprinzătoare: încă din luna aprilie 1948, revistele franceze Études și Irénikon informau că Biserica Greco-Catolică Română va fi desființată. Cu atât mai mult, putem considera că rezistența pe care a manifestat-o Episcopatul greco-catolic în timpul persecuției a fost un sacrificiu asumat. Atunci când Ioan Ploscaru i-a relatat cele citite, spunându-i că „trebuie să ne așteptăm la o persecuție”, PS Hossu i-a răspuns:
– Ce să ne mai așteptăm, […] nu vezi că toată presa țării este plină de articole și pamflete împotriva Papei? Suntem în plină persecuție spirituală. Pentru restul, e chestie de zile.
c) Pregătirea Eparhiei pentru persecuție
Într-un raport din luna august 1948, episcopul Hossu îi prezenta Nunțiului toate acțiunile întreprinse în 1947 și 1948 „pentru a întări spiritul de credință al clerului și al poporului” în vederea „acestei ore a marii încercări”:
„Sper, cu ajutorul Domnului, că vom depăși încercarea cu demnitate. Nimeni nu va putea, cu niciun mijloc, să ne dezbine sau să ne despartă. Vom rămâne, fără îndoială, în unitatea perfectă a credinței […]. Întăriți de harul Domnului, suntem gata pentru sacrificiul suprem.”
d) Consistoriul din 16.09.1948
PS Hossu le-a vorbit atunci tuturor canonicilor despre „suprema noastră datorie de a apăra [Biserica], cu ajutorul Domnului, cu orice jertfă, până la sfârșit”. „Să fim pildă de statornicie în primejdie și stâlpi de tărie pentru toți.”[…] „Acesta-i ceasul supremei datorii”.
e) Respingerea invitațiilor la defecțiune din zilele de 20, 21 și 22.09.1948
În Memoriile sale, PS Hossu descrie în detaliu dialogurile avute cu ministrul Cultelor și cu Primul Ministru (care-i propusese explicit scaunul Mitropoliei ortodoxe de la Iași).
f) Episcopul Hossu respinge o diversiune a guvernului
Ministrul Cultelor a lansat, la 23.09.1948 (deci a doua zi după ultima invitație la defecțiune), o nouă diversiune, „numindu-l” practic pe PS Hossu „șef” al Bisericii Greco-Catolice, rămase fără episcopi în funcție, și cerându-i să rezolve în consecință toate problemele organizatorice și economice ce decurgeau din reducerea numărului de eparhii. Cerința era cinică, ministrul știind bine că asaltul final împotriva Bisericii urma să înceapă în câteva zile. PS Hossu a cerut mai întâi sfatul colegilor săi în episcopat, după care a respins în scris „invitația” ministrului.
g) Episcopul Hossu „oprește” participarea preoților la „adunarea” de la Cluj din 1.10.1948
Episcopul a aflat totuși, la 27.09.1948, „că la 1 octombrie se va ține o adunare a așa-zișilor delegați ai preoțimii să se sfătuiască despre unirea Bisericii [Greco-Catolice] cu Biserica Ortodoxă”. El a trimis imediat curieri în toate protopopiatele „pentru a duce mesajul de opreliște de a participa la adunarea proiectată”.
La 30.09.1948, el a emis de la Cluj circulara nr. 4591:
„Cu puterea pe care o dețin, ca episcopul locului, aplic pedeapsa excomunicării «ipso facto incurrenda», tuturor celor ce ar lua parte la pomenita adunare. Cei ce din nefericire vor fi participat la adunare vor fi declarați nominal excomunicați […].”
h) Protestul adresat autorităților la 4.10.1948
După desfășurarea „adunării” de la Cluj din 1.10.1948, episcopul Hossu a trimis autorităților, în numele său și al episcopilor revocați, un protest solemn împotriva terorii care s-a abătut asupra preoților „pentru stoarcerea declarațiilor de adeziune la părăsirea credinței”.
3. Arestarea
a) Noaptea arestării, în Memoriile episcopului:
„Atunci am coborât scările la subsolul ușilor ferecate, și ele de fier, și am intrat în celulă. Îndată după intrare, căzând zăvorul, m-am așezat în genunchi și, cu fruntea la pământ, am dat mărire Domnului Isus, care m-a învrednicit pe mine nevrednicul de această mare cinste a temniței pentru credință.”
b) Invitația la defecțiune în calitate de arestat
Episcopul își amintește de „audiența” pe care a avut-o, în aceste condiții, la ministrul Cultelor:
„Domnul ministru poate că credea că, după o noapte și o zi pe care mi-au pregătit-o, pentru că pregătită a fost, am rămas demoralizat. Din mila Domnului, dimpotrivă, am început să mă bucur de mângâierile fără nume pe calea aleasă a Crucii Domnului.”
4. Lagărul de la Dragoslavele
PS Hossu respinge invitația la defecțiune venită din partea Patriarhului cu ocazia „vizitei” acestuia din 14-15.11.1948:
„Când a vorbit cu mine în prezenta domnilor din București, evident din Siguranță [Securitate], a spus cuvântul semnificativ: că bucuria nu le este deplină, căci au dorit mult să aibă în Sinod cel puțin unul sau doi dintre noi. Aluzia era limpede și nu puteam s-o las fără răspuns și i-am zis: «Părinte patriarh, credința noastră este viața noastră; acesta mi-a fost cuvântul pe întreagă calea aceasta, până în ziua de azi, și cu ajutorul Domnului, până la moarte».”
5. Lagărul de la mănăstirea Căldărușani
Episcopul Hossu a participat la consacrarea în lagăr, în mare secret, a canonicilor Tit Liviu Chinezu (la 25.04.1949) și Ioan Chertes (la 25.12.1949).
6. Închisoarea de la Sighet
La aproape 4 luni după încarcerare, PS Hossu a primit alte două „invitații” la defecțiune. Dialogul ce a avut loc atunci (14.09.1950) cu un căpitan de Securitate s-a săpat adânc în sufletul episcopului:
– Guvernul dorește să știe ce zice episcopul Hossu acum.
– Eu și acum spun același lucru, ca în prima zi: „Credința noastră este viața noastră”.
– Dar ați putea să ieșiți de aici în aceeași calitate, dar ce tot aveți cu papa? […] Așadar, nu dorești să mergi în aceeași calitate?
– Cu prețul credinței, nu, răspund eu. […]
Ofițerul a revenit o lună mai târziu, conform practicii Securității, pentru a vedea dacă episcopul nu și-a schimbat poziția:
– Eu, domnule căpitan, spun același cuvânt: „Libertate Bisericii și reabilitarea ei în drepturile sale constituționale”.
Securitatea confirmă într-un raport al său, din 20.10.1950, faptul că episcopul Hossu a rămas „pe aceeași poziție de rezistență”.
7. D.O. la mănăstirea Curtea de Argeș, apoi la mănăstirea Ciorogârla
La 12.09.1956, un ofițer de Securitate a redactat următoarea notă provenită de la informatorul „Florică”, preot cu responsabilități la mănăstirea de maici de la Ciorogârla:
„[…] HOSU [sic] a declarat în fața episcopului T[EOCTIST] ARĂPAȘ [sic], […]: «Credința noastră este viața noastră». «Atunci când ni se va lua viața, atunci vom fi dezlegați de credința noastră.» […]
T[EOCTIST] ARĂPAȘ spunându-le că între catolicism și ortodoxie s-ar putea ajunge la o împăcare doctrinară dacă s-ar renunța la primatul papal, HOSU a răspuns: «Este drept că s-ar putea discuta anumite puncte de doctrină, însă nu putem discuta drepturile „Sfântului Părinte” prin grația căruia noi suntem episcopi». […] «Noi suntem convinși că tot ceea ce facem, facem pentru dumnezeu [sic] și dumnezeu primește ceea ce facem noi.»”
8. Izolare în D.O. la mănăstirea Căldărușani
Prezentăm în continuare câteva momente trăite de PS Hossu la mănăstirea Căldărușani, unde a fost ținut timp de 13 ani și 9 luni, până la moarte:
a) Poziția episcopului cu privire la liturghia greco-catolică ținută în Piața Piariștilor din Cluj, la 12.08.1956
Un agent, preot din Baia Mare, arată în nota sa informativă:
„Episcopul HOSSU a condamnat tentativa preotului CHINDRIȘ din Cluj și a declarat că acesta nu are nicio autorizație de a reprezenta Biserica Greco-Catolică și de a lucra de capul lui, oprind mersul normal al lucrurilor.”
b) O nouă întâlnire cu Patriarhul în toamna anului 1956
„Venind Patriarhul să viziteze mănăstirea Căldărușani, a trecut și pe la părintele Martinian, să vadă cum sunt așezat; i-am pomenit cu stăruință despre ceea ce au de suferit preoții pentru credința lor și i-am cerut să intervină, să se repare păcatul săvârșit.
Am fost invitat la masă; după frământare sufletească, am hotărât să primesc invitarea în interesul cauzei Bisericii noastre, întrucât s-ar putea obține ușurare și îndreptare; zadarnică așteptare; dânșii, se pare, mai nădăjduiau să mai pescuiască, să mai prindă pe vreunul sau altul.”
c) Vizita la Căldărușani a fostului preot greco-catolic Vasile Aștileanu
Aceasta a fost una dintre vizitele cele mai dramatice prevăzute de Securitate pentru demoralizarea episcopului Hossu. Prezentăm atât relatarea episcopului (din Memoriile sale), cât și un fragment din nota informativă a părintelui Aștileanu (la acea dată, vicar patriarhal, purtând numele de Visarion Ploieșteanul, iar ca informator, „Văleanu Marius”).
– Comentariul episcopului Iuliu Hossu:
„A mai adus părintele stareț și pe Dr. Vasile Aștileanu, fost secretar al meu câtăva vreme și apoi paroh la parohia II din Cluj, care a avut nefericirea de a părăsi sfânta maică Biserică; mi-a fost scris o scrisoare lungă în care încerca să explice pasul nefericit, dar n-a reușit să explice nimic; când m-a văzut, i s-au umplut ochii de lacrimi și cu greu a ajuns să grăiască.
L-am întrebat părintește: «Ce ai făcut? Știi singur toate urmările!»; intrase în excomunicare; îi pare rău, dar așa și așa; nu există explicare, salvarea este pocăința dreaptă; cu bunul, părintescul îndemn a plecat […].”
– Nota informativă a părintelui Vasile Aștileanu:
„[Episcopul Hossu mi-a spus:]
– Când a venit părintele stareț și mi-a spus că ești aici, m-am rugat lui Dumnezeu să mă lumineze ce să fac. […]
După ce a văzut că am reușit să-mi croiesc un drum clar și hotărât, a început cu «reproșurile», dar mi le servea fin și destul de calm. Că am făcut un mare rău, o mare sminteală și o derută între puținii preoți care au mai rămas credincioși. Crede că în acești 10 ani din urmă, Biserica n-a primit o lovitură mai mare. […]
În consecință, mi-a spus că, în calitate de episcop, îmi aplică pedepsele legale (excomunicare și depunere din treaptă) […]
În legătură cu «lipsa de perspectivă» a spus:
– Perspectiva o va da tot Domnul. Femeile, când au mers la mormântul Domnului, s-au întrebat îngrijorate: «Cine ne va răsturna nouă piatra de pe ușa mormântului?» Și pe când au ajuns acolo, puterea lui Dumnezeu răsturnase piatra, iar Cristos înviase. Așa și acum, sunt sigur că Biserica va învia, nu sunt însă sigur că eu voi ajunge acel ceas fericit. Cine va răsturna piatra? Domnul!”
d) Rezistența PS Hossu, în raportul unui agent
În nota sa din iulie 1960, agentul „Vântu”, în realitate călugăr ortodox, ne transmite două afirmații ale episcopului:
„I s-a propus de mii de ori să treacă formal la Biserica Ortodoxă și el a refuzat în permanență; […] A spus că înțelege să rămână în forma în care se află până la moarte.”
e) Declarându-și noua adresă la reședința episcopală din Cluj, episcopul Hossu a blocat formalitățile de ridicare a D.O. în 1964
f) Memoriile și scrisorile către autorități trimise timp de 4 ani
După eliberarea deținuților politici din 1964, PS Hossu a considerat că a sosit momentul să se adreseze din nou autorităților, în scris, pentru a cere repunerea în drepturi a Bisericii Greco-Catolice Române. Ultimele memorii ale Episcopatului fuseseră scrise din lagărul de la Dragoslavele (1948) și de la mănăstirea Curtea de Argeș (1956). Iată succesiunea noilor memorii: 1965, 1966, 1967, 1968. Primele trei au fost adresate Primului Ministru, iar ultimul lui Nicolae Ceaușescu. Pentru episcopul Hossu a fost o mare suferință faptul că n-a primit niciodată vreun răspuns.
g) PS Hossu a condiționat participarea sa la festivitățile semicentenarului Unirii Transilvaniei cu Regatul României de primirea unui răspuns la memoriile sale sau de reluarea legăturilor cu Vaticanul.
– Nota informativă a agentului „Văleanu Marius” din 20.02.1967
Cu aproape doi ani înainte de eveniment, „directorul ION RODEANU din Departamentul Cultelor a avut sarcina de a sta de vorbă cu episcopul greco-catolic IULIU HOSSU de la Căldărușani în vederea anului 1968, când se vor împlini 50 de ani de la Unirea Transilvaniei cu Țara mamă. […] RODEANU i-a comunicat [sursei] că HOSSU a avut o atitudine net negativă, menținându-se pe vechea poziție, că el așteaptă rezolvarea problemelor prin Vatican.”
– Nota informativă a agentului „Popescu Virgil”
Cu ocazia vizitei pe care i-a făcut-o la 8.03.1967 episcopului Hossu, internat atunci la Spitalul Colentina (25.02.1967 – 25.03.1967), agentul a raportat:
„Fostul episcop nu a exclus posibilitatea unor discuții sau interviuri legate de serbările Unirii, dar le-a condiționat de realizarea audienței solicitate. Sursa l-a întrebat ce anume ar cere statului în eventualitatea unei audiențe, și fostul episcop a răspuns că s-ar declara mulțumit dacă i s-ar da asigurări că se vor relua legăturile cu Vaticanul.”
– Patriarhul i-a propus episcopului Hossu să participe împreună la marea sărbătoare a Unirii din 1918
Starețul mănăstirii Căldărușani, Gherasim Cristea („Valentin Ionescu”), a redat acest aspect în nota sa informativă din 16.04.1968 :
„La masă [7.04.1968], Prea Fericitul părinte Patriarh a adus discuția despre marea sărbătorire a neamului, împlinirea a 50 de ani de la unirea Transilvaniei cu Patria mumă, și de rolul pe care l-a jucat în acest mare eveniment, pe atunci episcopul Iuliu Hossu. […]
Părintele Patriarh s-a exprimat că ar fi bucuros să participe la marea sărbătoare de împlinire de 50 de ani împreună cu fostul episcop Iuliu Hossu.
Fostul episcop Iuliu a răspuns că a făcut câteva memorii la Guvernul țării și după ce primește răspuns poate să-și spună părerea.”
– Raport al Securității (Direcția I) după vizita Patriarhului
„În ziua de 7 aprilie 1968, patriarhul JUSTINIAN MARINA a făcut o vizită la Mănăstirea Căldărușani, unde se află cu D.O. episcopul greco-catolic HOSSU IULIU.
Timp de 6 ore – în care s-a servit și masa – cât au durat discuțiile dintre cei doi, patriarhul JUSTINIAN MARINA s-a străduit să-l convingă pe HOSSU IULIU să renunțe la ideile sale fixe pe care le are cu privire la subordonarea sa oarbă față de Vatican, de faptul că în prezent lucrurile se pun altfel și că problema fostei Biserici Greco-Catolice nu se poate pune sub nicio formulă [sic], mai ales că această părere o împărtășesc la ora actuală reprezentanți de seamă ai catolicismului, cum sunt cardinalul KÖNIG al Austriei și cardinalul DÖPFNER al R. F. a Germaniei.
Sub niciun chip HOSSU IULIU nu a vrut să cedeze, ci dimpotrivă, căuta să-l convingă pe patriarh că el se situează pe o poziție corectă, adică este oportun să se analizeze refacerea fostei Biserici Greco-Catolice. Patriarhul s-a arătat nemulțumit că n-a putut ajunge la un punct de vedere comun cu cel în cauză.”
h) Episcopul Hossu a respins ridicarea D.O. din 1968, ca fiind „un paliativ”
Pentru a doua oară în lungul său „Drum al Crucii”, episcopul Hossu a respins așa-zisa eliberare din D.O. Răspunsul său tranșant este redat în nota informativă din 16.04.1968 a agentului „Văleanu Marius”:
„Sursa fusese rugată de DOGARU [director la Ministerul Cultelor] să-i comunice lui HOSSU că i-a fost ridicat domiciliul obligatoriu și că de-acum se va mai putea mișca pe la rude, prin București. […]
[Episcopul Hossu] a spus:
– Aceasta este un paliativ. Eu am un singur domiciliu, în Cluj, Calea Moților 26. Oriunde mă va duce în altă parte eu mă consider deținut și, la rândul meu, mă postez pe o poziție protestatară, de permanent protest împotriva crimelor staliniste și a rănirii Constituției prin nerecunoașterea Bisericii mele în toate drepturile dinainte de 1948. […]
Nota Biroului:
[…] În 1964, se hotărâse să i se ridice restricțiile domiciliare, însă s-a revenit deoarece, în momentul când i s-a făcut comunicarea respectivă de către organul de miliție, HOSSU a spus că el se va duce numai în «scaunul episcopal de la Cluj»”.
Cu referire la așa-zisa ridicare a D.O. din 1968, în nota sa informativă din 9.05.1970, părintele Francisc Zudor relatează următoarele:
„Tot el [episcopul Hossu] spune că i s-a spus că este liber să plece unde vrea – dacă are domiciliu sau locuință undeva – și ar fi răspuns că el nu este vagabond – are locuință la Cluj, str. Moților nr. 26, acolo unde a avut reședința.”
i) Mesajul Papei Paul al VI-lea cu ocazia aniversării a 50 de ani de episcopat
În scrisoarea sa din 10.11.1967, Papa Paul al VI-lea i-a adus laudă episcopului Hossu pentru că „a socotit că e ceva sfânt și solemn să nu se depărteze niciodată de preceptele Scaunului Apostolic”. L-a încurajat, făcând referire la aniversarea a 1900 de ani de la martiriul Sfântului Petru și i-a adresat apoi următoarele cuvinte surprinzătoare:
„Cât privește felul de a-ți petrece ultima parte a vieții, în liniștea sfântă căreia i te dăruiești, prin ardoarea sfintelor rugăciuni și oferindu-i lui Dumnezeu răbdarea în suferințe, ajută turma (odinioară) încredințată ție și, cât ține de tine, fugi, taci, liniștește-te [expresie a lui Arsenie cel Mare]. Fugi la munții de miresme, la dealurile fericitei veșnicii, unde ziua neîntreruptă nu cunoaște apus, unde învingătorul luptei pământești, alăturat corurilor de îngeri rostitori de imnuri, Îi cântă lui Dumnezeu fără încetare o cântare din cântările Sionului, iar coroana îi încinge de-a pururi nobilul creștet [Meditationum liber].”
Episcopul Hossu nu a primit niciodată scrisoarea, a auzit-o doar cu dificultate la un post de radio.
j) Vizitele Monseniorului Giovanni Cheli la Căldărușani
Cele două vizite, respinse inițial de către autorități cu argumente staliniste, au putut avea totuși loc în contextul în care o parte dintre statele Tratatului de la Varșovia invadaseră Cehoslovacia în 1968. Ceaușescu s-a simțit atunci în pericol și a încercat o deschidere către Occident.
– Prima vizită (1.11.1968)
Mons. Cheli a fost însoțit de părintele Petru Tocănel. Securitatea a înregistrat convorbirea și a redactat un raport către conducerea PCR, în care se arăta că Petru Tocănel a prezentat episcopului Hossu o „specie” de soluționare a problemei greco-catolice. Proiectul prevedea să se creeze o ierarhie unică pentru conducerea Bisericii Romano-Catolice și a fostei Biserici Greco-Catolice.
„[Episcopul] s-a declarat vehement împotriva modului în care TOCĂNEL PETRU a propus soluționarea problemei fostei biserici greco-catolice […], afirmând:
– Biserica mea trebuie reabilitată, acesta este motivul [respingerii proiectului].”
– A doua vizită (martie 1969)
Extragem câteva paragrafe din raportul redactat de Mons. Cheli:
„Când am fost numai cu el în chilie, l-am informat despre însărcinarea pe care o primisem și i-am spus că dorința Sfântului Părinte de a-l ridica la Sacra Purpură trebuia să fie interpretată nu doar ca o justă recunoaștere a meritelor sale, ci și ca un omagiu adus Bisericii Greco-Catolice din România, o încurajare pentru episcopi, pentru cler și pentru credincioșii «uniți», și o dovadă că Sfântul Scaun nu-i uită… Am adăugat apoi că, în intenția acelui Guvern, o dată preconizat [a fi] Cardinal, el ar fi trebuit să părăsească țara și să se stabilească la Roma.
Mons. Hossu a avut o clipă de uluire datorată evidentei surprize pe care i-o provoca vestea, dar imediat și-a revenit spunând că Biserica fusese întotdeauna «viața lui» și nu putea să o părăsească… mulțumea profund Sfântului Părinte că se gândise la el, dar simțea că nu trebuia să se despartă de turma sa… știa că ortodocșii și, de asemenea, Guvernul ar fi fost bucuroși să scape de el, dar catolicii ar fi considerat plecarea lui ca o defecțiune de la lupta cea bună dusă până atunci… și de aceea era hotărât să rămână la Căldărușani până în ziua în care Biserica «Unită» ar fi înviat, sau până la moarte. […]
L-am întrebat pe Mons. Hossu dacă era dispus să lase această ultimă decizie la latitudinea prudenței Sfântului Părinte, dar cu multă simplitate [el] a răspuns:
– Prefer să nu… aș vrea ca Sfântul Părinte să se convingă că nu e bine ca eu să devin Cardinal… Eu sunt profund recunoscător Sanctității Sale, îi îmbrățișez și îi sărut picioarele… mă rog neîncetat pentru el, dar îl implor să mă lase să continui aici opera mea pentru Biserică… Pentru mine, e ca și cum m-ar fi creat deja Cardinal… Mă rog pentru Papa în fiecare zi și voi continua să o fac și de pe lumea cealaltă.
L-am întrebat pe Mons. Hossu dacă, putând să evite părăsirea țării, ar fi acceptat purpura. A reflectat o clipă și apoi a răspuns că, și în acel caz, simțea în conștiință că trebuia să refuze… pentru că nu ar fi rezultat pentru Biserică niciun bine.”
– Mărturia cardinalului Giovanni Cheli, dată la 36 de ani după vizitele pe care le-a făcut episcopului Iuliu Hossu la mănăstirea Căldărușani
„Aveam un mic aparat de înregistrare Gründig, pe care l-am folosit tocmai pentru că voiam să-i reproduc Papei vocea lui Hossu. Știu că mi-a spus atunci Arhiepiscopul Casaroli – devenit apoi Cardinal și Secretar de Stat – că, atunci când Papa a auzit [înregistrarea], a început să plângă de emoție. Și a spus: «E o figură uriașă!» […]
Mons. Hossu era o persoană extrem de plăcută, bună, blândă. Dar era limpede că avea un caracter de fier, pentru că, privitor la ceea ce erau drepturile lui Dumnezeu și ale Bisericii, nu a vrut să cedeze niciodată.
Eu am rămas mereu convins de sfințenia lui. Am văzut alte figuri frumoase de episcopi, ca aceea a lui Márton Áron de la Alba Iulia, dar Hossu mi-a lăsat o impresie care nu m-a părăsit niciodată și totdeauna am sperat ca într-o zi să înceapă cauza pentru beatificarea lui.”
k) Episcopul Iuliu Hossu creat cardinal in pectore
– În consistoriul secret din 12.06.1969, Papa Paul al VI-lea a anunțat crearea a doi cardinali in pectore:
„În afară de aceștia care au fost numiți, am hotărât să cooptăm în Colegiul vostru alți doi bărbați de seamă: totuși, numele lor îl păstrăm în secret.”
– În consistoriul secret din 30.04.1973, Papa Paul al VI-lea a făcut cunoscut numele românului care fusese creat cardinal in pectore:
„Am socotit să-l alegem [drept cardinal] pe un eminent slujitor al Bisericii, care a meritat-o într-un mod cu totul deosebit prin fidelitatea lui [față de Sfânta Biserică], prin suferințe îndelungate și încercări crâncene, cauzate tocmai de această fidelitate; el a fost ca un simbol și far al acestei fidelități pentru episcopii, preoții, călugării, călugărițele și credincioșii Bisericii române de rit bizantin. Este vorba de venerabilul nostru frate Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, care a plecat din această viață la 28 mai 1970.
Când a aflat de intenția noastră, el ne-a rugat stăruitor să nu facem acest lucru, aducând motive care atestau o asemenea demnitate și îl arătau pe acel om ca pe un deosebit exemplu de uitare de sine și dăruit total, în mod emoționant, slujirii sufletelor Bisericii sale, așa încât am simțit că suntem datori să-i împlinim dorința, cel puțin prin aceea ca această cooptare a lui în Colegiul cardinalilor să nu o facem cunoscută atunci.”
l) PS Hossu – conștient de jertfa pe care o oferea zilnic
Episcopul Ioan Ploscaru ne-a lăsat, cu un an înaintea morții PS Hossu, o mărturie impresionantă (aflată azi în Arhivele Vaticanului]:
„În luna august 1969 i-am făcut o vizită la Căldărușani împreună cu canonicul Iosif Vezoc […]. Am stat cam de la ora 10 până la ora 16. Ne vorbea cu vocea stinsă și slăbită.
Din tot ce am conversat, am rămas cu convingerea că reprezentantul Bisericii noastre era conștient de jertfa ce o duce și fericit că o poate da în fiecare zi, sigur de rolul ei în viitor. Am plecat emoționați, ca și cum am fi vorbit cu unul dintre Apostolii Domnului.”
m) Cu ocazia ieșirii sale din spital, la 25.09.1969, PS Hossu a ținut să treacă pe la mormintele episcopilor Vasile Aftenie și Ioan Bălan.
9. Ajunul morții episcopului Hossu
a) Ultima sa dorință
La 22.05.1970, pr. Francisc Zudor a fost „marșrutizat” la Spitalul Colentina, unde l-a întrebat pe episcop dacă are vreo dorință. PS Hossu i-a repetat dorința, comunicată anterior și fratelui său, Traian:
„Mi-a spus așa: «În caz că voi muri, doresc să fiu înmormântat la Cluj, în cavoul familiei mele. Dacă se poate, să-mi oficieze un preot greco-catolic care n-a trecut la ortodoxie, iar dacă nu se poate, atunci mă recomand rugăciunilor credincioșilor».”
b) Mărturia PS Alexandru Todea
Iată câteva extrase din mărturia cardinalului Todea (publicată în postfața biografiei publicate în 1995 de Silvestru Augustin Prunduș și Clemente Plaianu):
„Despre acest sfârșit al episcopului-cardinal Dr. Iuliu Hossu vreau să spun – în calitate de martor ocular și auricular – câteva cuvinte. […]
Marți, 26 mai, dimineața, la orele 630, am intrat la Spitalul Colentina în camera în care se consuma jertfa, sfârșitul vieții marelui ierarh. Lângă pat erau doi preoți: Pr. Dr. Augustin Ciungan și Pr. Naghiu. Emoționat, am îngenuncheat lângă ei, la picioarele bolnavului. Văzându-mă, i-a rugat pe cei doi să ne lase singuri. După ce am rămas numai noi doi m-am așezat pe marginea patului. Preasfinția Sa a început să-mi vorbească. Întreținerea noastră a durat de la orele 640 până la orele 9.
Punctele principale asupra cărora s-a oprit în mod deosebit Episcopul Iuliu, și pe care le-am ascultat cu multă plăcere – deși eram foarte obosit de drum – au fost următoarele:
1. Rolul Sfintei Treimi și al lui Isus Hristos în viața creștină. Ambele gânduri le-a susținut cu un text din Sfântul Pavel: «Știu cui am crezut și sunt convins că el are puterea să-mi păstreze bunul încredințat până în ziua de apoi» (II Timotei, 1,12).
L-am întrebat ce înțelege prin «bunul încredințat», la care mi-a răspuns:
– Bunul încredințat este nașterea mea, existența mea naturală, botezul meu, mirul meu, mărturisirile mele, împărtășaniile mele, preoția mea, episcopatul meu, mandatul lui Isus de a vorbi, lupta împotriva patimilor și, apoi, cea mai mare încredințare, arestarea pentru credință, dar nu arestarea în sine, ci urmările ei, disprețul, umilirile, înfometarea și tot felul de privațiuni, primirea morții în izolare și pus la periferia societății. Și ca acest bun încredințat să-1 tratez cu bune dispoziții și cu mulțumire interioară și să pot spune cu toată căldura inimii mele: «Părinte, în mâinile Tale încredințez sufletul meu!» Marele examen îl dau acum, căci ceasul meu se apropie!
2. – […] Nu știu cum să-i mulțumesc lui Dumnezeu și persoanei lui Isus Hristos, pentru darul neasemuit de mare de a fi în acest veac martor al încredințării date de Isus lui Petru […]
3. – Fiindcă Biserica pe care am slujit-o și eu a fost desfigurată, iar ca imagine a desfigurării ei, privește-mă pe mine, dar eu iert din inimă pe toți care au contribuit la o astfel de desfigurare, lucru pentru care și adresez Părintelui Ceresc rugăciunea Fiului Său, de pe cruce: «Părinte, iartă-le lor».
4. – Îmbrățișez pe toți frații mei din dieceza Clujului și din toată Biserica Unită, îi binecuvântez și pe toți credincioșii. […] Binecuvântez pe substituții mei din Cluj, care m-au suplinit în aceste vremuri grele, dar înălțătoare, și au făcut tot ce au putut ca turma mica să nu fie fără păstor.
5. – Și acum, te rog frate Alexandre [Todea], ca deseară să-mi administrezi Sfântul Maslu și să mă împărtășești. După Maslu și împărtășanie, te rog să-mi citești din Evanghelia Sfântului Ioan, de la capitolul 14,27 până la capitolul 20.
După ce a rostit cuvintele de mai sus, voind să spună și cum începe capitolul 14,27: «Eu vă las pacea, pacea mea vă dau vouă», nu a mai putut vorbi. I-a încetat graiul. Erau orele 9. Din acel moment și până ce s-a săvârșit din viață n-a mai putut vorbi decât, din când în când, câte un cuvânt răzleț. […]
Conform dorinței sale, în seara zilei de 26 mai [1970] i-am dat dezlegare, 1-am împărtășit și i-am administrat Sfântul Maslu […]
După Maslu am început să-i citesc din Evanghelia Sfântului Ioan. Ascultând, i s-a luminat fața și se vedea pe ea atâta liniște, bucurie și seninătate. La anumite expresii din Evanghelie, muribundul intervenea și alterna ca un refren:
– Știu cui am crezut! […]
În timpul citirii mai rostea din când în când:
– Lupta mea s-a sfârșit.”
c) Mărturia lui Ion Dumitriu-Snagov (Arhivele Vaticanului)
La moartea episcopului Hossu a existat încă un martor (din nefericire, informator al Securității), și anume istoricul Ion Dumitriu-Snagov. La cererea preotului greco-catolic Ioan Costan, episcopul Hossu îi dăduse lui Dumitriu-Snagov o recomandare către comunitatea greco-catolică de la Roma pentru a-l sprijini în cercetările lui din Arhivele Vaticanului. Dumitriu-Snagov și-a îndeplinit promisiunile făcute, reușind, printre altele, să publice cu mari dificultăți, în plină perioadă comunistă (în anul 1973), volumul „Românii în Arhivele Romei”.
În seara zilei de 26.05.1970, Dumitriu-Snagov a ajuns la spital:
„[Episcopul] avea febră mare. Când m-a văzut, s-a bucurat și a încercat să scoată mâna stângă de sub pătură (fiindcă dreapta era cu perfuzie), dar n-a avut putere. A zâmbit și a început să-mi vorbească șoptit (erau orele 1836) cuvintele pe care le-am notat imediat ce convorbirea noastră a luat sfârșit. […] De-aici n-a mai putut vorbi. S-a stins treptat în puteri și a tăcut.”
Dumitriu-Snagov și-a notat apoi următoarele afirmații ale PS Hossu:
– Iată, dragule, ne întâlnim și-n ceasul fericirii! Domnul mă cheamă din mijlocul neamului, din mijlocul credincioșilor. El a hotărât să sfârșească totul aici și să înceapă dincolo. […] Să păstrați pe Dumnezeu în inimi. Pentru El și pentru oile lui am dat totul! Pentru oile… […]
– Fii binecuvântat și Domnul te-ajute pe drumul muncii tale! Să-ți lumineze mintea pentru binele neamului. Cată de studiază neîntrerupt. […]
– De-i ajunge la Sfântul Părinte sărută-i inelul și-i spune… Spune-i că Domnul a hotărât să mă ia dintre oile mele. Din mijlocul neamului. Spune… că neclintit… Spune… și fii binecuvântat, fiule…
Articol apărut în revista Viața Creștină, publicație lunară a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, Serie nouã anul XXIX nr. 2 (468) februarie 2018.
[button color=”silver” link=”https://www.eparhiaclujgherla.ro/episcopii-martiri/”] înapoi la pagina dedicată Episcopilor martiri[/button]