Chinezu’ este printre cei mai copii dintre adulții pe care îi cunosc eu, în cel mai bun sens cu putință. Așa că mi s-a părut normal ca de Ziua Copilului, să public discuția avută cu el. Dacă îl știți, îi veți recunoaște stilul sincer și foarte direct. Dacă nu îl cunoașteți, veți descoperi un tată mișto, sincer și foarte direct:
A.Z.: Cine este Cristian, tatăl?
C.C.B.: În primul rând, eu sunt tată. Toată lumea zice: blogger, vedetă..căcat, nimic. Eu sunt familist convins.
Să ți-o zic altfel…când am dus-o pe nevastă-mea prima oară la mine acasă, în Baia Mare, și s-a întâlnit cu foștii mei colegi de liceu, ăștia ziceau Hai, mă, că încet, încet îți îndeplinești și tu visul! Pentru că eu din liceu ziceam Mă pregătesc să fiu un bunic grozav! Pasul firesc pentru a deveni un bunic grozav, este să fii tată și uite că sunt tată și e cel mai mișto lucru din lume. Restul sunt, așa….
A.Z.: Deci obiectivul tău de viață merge conform planului, de a deveni un bunic grozav?
C.C.B.: Da. Mi-am făcut planul, frumos, îl urmăresc pas cu pas (râdem).
A.Z.: Povestește-mi despre copiii tăi, despre lucrurile care le plac și cele care nu le plac.
C.C.B.: Le plac foarte multe lucruri, dar cred că..nu cred, sigur cel mai tare le place să stăm mult cu ei. Și asta reușim…
Hai să-ți zic așa: eu am 3 prunci…Alex, 17 ani, cel mai mare, primii trei ani din viața lui am dat-o rău de gard: eram ocupat (își ia un aer fals important), aveam treabă, înțelegi? Am ratat zile de nașteri ale lui…un imbecil maxim am fost! 
La un moment dat, când mi-am dat seama că-s dobitoc, vreo 4 zile la rând plecam înainte să se trezească el și mă întorceam după ce se culca. Și vreo 4 zile nu mi-am văzut copilul decât dormind. Și îmi aduc aminte că mă duceam spre Târgu Mureș și la jumătatea drumului m-am oprit brusc și-am zis: Știi ce? F%$# m^%#@i mamii ei de viață! M-am întors, l-am sunat pe ăla: A căzut tot, eu mă întorc acasă la copil! Și din momentul ăla am zis Ia gata, mă, nu se poate așa ceva…Ce tot Avem treabă, avem treabă!?!
Asta cu “Avem treabă” e ca aia Nu fac copil până nu am casă, până nu știu ce.. Prostii! Și din momentul ăla mi-am impus programul de “până la 6”. Și acum, mă suni după 6, nu-ți răspund, mă suni în weekend, n-ai treabă cu mine.
Asta e cel mai important! Pentru că e faza aia cu timpul de calitate părinte – copil. Păi asta înseamnă în primul rând să fii cu el, dar să fii cu el cu totul: n-auzi telefonul, nu te uiți la altceva, nu faci altceva decât ești cu el.
Asta le place cel mai mult copiilor mei. Apoi, îți dai seama: 17 ani, 12 ani și 4 ani…
A.Z.: Să-ți trăiască!
C.C.B.: Mersi, la fel! Îți dai seama, sunt diferențe de generații între ei. Mă uitam la modul în care Alex, care a prins desenele și filmele în limba engleză, nu era porcăria asta cu dublatul, e un vorbitor excelent de engleză.
Mijlocia, care a prins partea cu dublatul, a făcut mari eforturi să învețe engleza, și nu vorbește ca frate-su.
Alex e cu limbile străine, a învățat singur japoneză, coreană, suedeză, islandeză, din astea..are treaba lui, nu ne băgăm.
Mara s-a apucat acum de blogging, a fost o surpriză colosală când am văzut ce-a făcut pentru că mă depășește total la ceea ce înseamnă editare video. Pur și simplu, la 12 ani…Pa, te pup, tati, hai să-ți arăt cum se face!
Iar cea mică, la 4 ani…Tati, hai să citim povești, hai să facem puzzle-uri…nu-mi place să fac puzzle, mă sacrific pentru ea…să stai cu ei, asa e cel mai important.
A.Z.: Și lucruri care nu le plac?
C.C.B: Lucruri care nu le plac? Noi avem stilul de a-i lăsa libertini, să-și facă viața cum vor, dar până la acolo, la o linie. E, asta mică, e mereu cu contestarea acestei linii pe care o impun părinții, dar și asta e faină dacă știi s-o gestionezi, nu să te enervezi ca prostul.
Asta nu le place: că le punem niște limite. Mijlocia, la ora 9 știe că tre să fie în casă și la ora 9 fără 5 mă sună Tati, hai, știi că sunt cu copiii, nu-știu-ce..…Nu!…Tati, hai, te rog eu frumos!…Bun, ce-mi dai? Și învață pe negociere permanentă: Păi uite cum facem: îți mai fac eu un film când ai tu nevoie… (râde)
Mi-a făcut un film: am primit un nisip kinetic. Genială invenția aia! E o chestie care are consistența nisipului dar nu face mizerie, te poți juca în casă și i-am zis Ia, fă tu un filmuleț! Și mi l-a făcut, am rămas mut.
Ce nu le mai place? E partea ailată la ce le place: nu le place când lipsim mult de acasă. Și uneori și eu și nevastă-mea avem niște zile în care suntem plecați. E, aia nu le place. Așa i-am obișnuit, să fim mereu alături de ei.
A.Z.: Sunt diferiți între ei ca temperament?
C.C.B.: Am avut primul copil: bun, ne-am obișnuit cu el. A venit al doilea: ok, deja avem experiență, deja știm. Păi, da, dar știi cum e: aplici regula Dinamo când te transferi la Steaua! N-are legătură!
Dar la al treilea: Gata, mă, le-am văzut pe toate! L-am văzut pe Alex care e într-un fel, asta mijlocie în alt fel…Patricia: suntem pregătiți! Pfff, nicio legătură! Total diferiți!
Fiecare e cu temperamentul lui. Important nu e să-l bagi tu în niște calapoade, important e sa-l lași să zburde cum vrea el și tu să-l ajuți să facă lucrurile.
Alex e foarte, foarte analitic și foarte meticulous, Mara – nicio treabă, e flower – power, i se rupe de reguli, iar Patricia, nu știu, acum pe la 4 ani știu doar că se organizează foarte bine, adică dacă i-ai spus ceva…Mi s-a întâmplat acum în weekend: am fost la lansare de carte la Alina Manole și când am plecat către casă zice Patri: Tati, dar noi ce facem astăzi?…Păi, ne putem uita la un film. Dacă vrei, mergem la Cartea Junglei!…Nu, hai să ne uităm la Dumbrava Minunată! 
Între timp ne-am dus în parc, am stat vreo patru ore. Când intrăm în casă: Tati, mă duc, mă spăl pe mână, nu-știu-ce, după aia ne uităm la Dumbrava minunată, cum am zis.
Eu am uitat, dar ea nu uită. Să vedem cum o să se dezvolte, dar dacă ai vorbit ceva cu ea…nicio șansă să uite cumva, dacă e vorba despre ea în propoziție.
A.Z.: Cum e să fii tată de băiat adolescent?
C.C.B.: Să știi, chiar m-am pregătit psihologic, acum câțiva ani: Mă, ăsta acum crește, să vezi conflicte între generații. N-am avut niciun conflict. Mici contre, așa, dar pe subiecte punctuale.
Țin minte că acum 2 ani am avut o ceartă care nici măcar n-a fost ceartă, a fost o discuție aprinsă, dar nu Ești bou!…Ești prost!…Eși bătrân!…Tu nu știi, bă , copile! pe tema Holocaustului!! Că la un moment dat a studiat, a fost în excursii să vadă și am avut o discuție dură.
Ideea asta cu rebeliunea adolescentină, vorbesc din experiență proprie, am un băiat de 17 ani, niciodată n-am avut vreo problemă pentru că mereu am discutat extrem de deschis cu el. Țin minte că eram undeva cu niște amici și m-a sunat Alex, avea vreo 15 ani: Auzi, vezi că ăștia ai mei vor să mergem în Centrul Vechi să fumăm narghilea. Zic: Du-te, băi, ești nebun!?! Du-te, încearcă, vezi cum e… Și ăștia cu care eram: Dar cum îl lași?”…Păi, îl las, nu-l las, oricum o face. Așa, măcar vorbim. Și îi zic: Dar sună-mă să-mi spui cum a fost. Mă sună după o oră: Băi, ce porcărie e asta!…Îi zic: Stai, mă, și tu cu băieții, trage 2 fumuri, nu fii ultimul fraier!…Am tras, mă, dar nu-mi place!
La fel și cu băutura: Hai, mă, ia și tu un pahar cu vin! Vezi și tu cum e vinul ăla. Am fost în Praga de Paște și ne-am adus aminte de Jagermeister și când am venit acasă, am luat o sticlă: Ia, mă, și gustă!…Bă, dar asta-i aromată! Adică lucruri directe. Noi discutăm absolut orice și atunci e clar că nu mai există tensiune. Tensiuni că ce? C-a tras dintr-o țigară care nici nu i-a plăcut? Îți convine? Nu-ți convine, dar ce să faci, să-l cerți? Că după aceea pici în partea ailaltă. Și atunci discuți direct cu el lucruri, dar fără menajamente. Adică la noi în casă, nevasta e cea la care vin să plângă pe umăr și ea zice “lasă, c-o să fie bine” iar eu direct: Țac – pac! Direct! Deci mici scântei, dar mergem înainte. La asta cu adolescentul…toată viața, până atunci trebuia să fii deschis cu el, să discuți…
A.Z.: Și crezi că o să fii la fel de relaxat și cu fetele?
C.C.B.: Acolo e o mare problemă! (râd) Pentru că nu știu, nu știu cum o să fie. Asta la 12 ani, îți dai seama…
A.Z.: A-nceput cu băieții?
C.C.B.: A-nceput cu băieții….Mai mult îi bate. Dar, o vezi că se mai uită. Acum 2 ani am fost în Republica Moldova la niște fini și stăteam la un picnic și erau acolo și două leagăne. Și la un moment dat, eu cu berea, o văd pe-a mea că se dădea pe un leagăn și lângă ea, pe celălalt leagăn, un băiat: zâmbeau unul la altul și nu-știu-ce. 
Așa am simțit un cuțit în inimă, am zis: Ahhh! Mă uitam așa urât de s-au prins ăștia și au început toți să râdă: Vezi, bă, că ăla e fii-miu! a zis unul. O fi, dar ce se uită așa la a mea, mă!?! Și am avut, așa, un junghi și m-am întrebat cum o să fie?
Mă pregătesc psihologic când o să vină să-mi spună: Tati, ăsta e prietenul meu! (trage adând aer în piept)..nu știu cum o să fie, sincer. De ce să zic? Eu sper să fie ok, dar n-o să fie la fel de ușor ca atunci când ai un băiat, că nu e la fel de ușor! Nu știu, o să vedem.
A.Z.: Povestești destul de mult despre ei pe blog și pe Facebook, cu poze, cu discuți de-alea voastre. Consideri că ar trebui să existe o limită în ceea ce înseamnă expunerea copilului?
C.C.B.: Da! La mine chiar nu e mult, chiar extrem de puțin pe blog, pentru că blogul are specificul lui, care rămâne, ca un document, spre deosebire de Facebook unde nu mai găsești ce-ai scris acum 2 săptămâni.
Dar face parte din viața mea a povesti oamenilor despre ce fac eu. Ăsta-s eu, dar le pun cu limită, nu îi asociez în campanii, de nicio culoare. Aici chiar am o grămadă de propuneri, îți dai seama, 3 copii, toată lumea vine: Hai să facem o treabă!…NU! N-are legătură: familia e familie, aia e aia.
Iar eu când mai postez pe Facebook, pe Twitter, pe Instagram, pe una, alta: ăsta-s eu în viața de civilie, cum ar veni. Și, pe de altă parte, ăsta-i rolul social media, nu? Să arătăm oamenilor cum suntem noi, ei să interacționeze.
Nu exagerez, aș putea scrie muuult mai multe: la ce vârste diferite au copiii, aș avea o grămadă de povești, dar nu exagerez.
Sunt momente în care, cum să-ți zic: simți că trebuie să zici niște lucruri. Mai ales la Patri, vai, în perioada asta! Sau să nu mă laud cu Mara care făcuse un video blog cu tipuri de profesori: cu scenariu făcut de ea și imita profesori. Cum să nu mă laud cu asta?
Dar trebuie să existe limite! Eu am amici care sunt mult pe zona asta de parenting și eu le zic așa: Foarte bine ce faceți voi, treaba voastră, dar gândiți-vă că eu am trecut prin asta. Gândiți-vă că dodoloața aia a voastră de un an – doi care umblă în curu’ gol pe plajă o să crească și peste 10 ani o să vă întrebe: Dar de ce ai pus poze cu mine dezbrăcat? Tot timpul să te gândești la asta!
Sau cum unii explică cum s-au certat ei cu copilul și cum l-au pus la punct, aia nu mi se pare ok de nicio culoare. Adică vezi, că aia rămâne acolo și ai pus-o fără acordul lui!
A.Z.: Eu am pus la un moment dat chestia asta pe Facebook, că părinții care pun poze cu copilul în curu’ gol ar trebui să se gândească la copiii care vor crește și vor pune poze cu părinții lor bătrâni și senili în curu’ gol.
C.C.B.: Exact! Exact aia e! Adică dacă ajungem la vârsta aia să deraiem, să nu mai știm nimic, nu ne mai cer acordul, și aia e. Deci mare, mare atenție!
A.Z.: Subiectul fierbinte al săptămânii trecute: căsătoriile între persoane de același sex. Care îți este opinia?
C.C.B.: Pe mine așa nu mă interesează lucrurile astea. Nu le-am înțeles niciodată, de când mă știu nu le-am înțeles. Am avut și în liceu câțiva amici despre care lumea zicea că tra-la-la și eu chiar mă enervam foarte tare pentru că erau cumva marginalizați și mă duceam și îi luam: Hai, mă, la bere!
Asta e o mega prostie, din punctul meu de vedere e ca aia: A, ai ochii verzi? Noo, trebuie să ai ochii albaștri ca să vorbești cu mine! De ce, măi, frate? E o limitare incredibilă!
Eu mai fac, așa, câte un test: mai dau pe Facebook sau pe blog, din când în când, și scriu foarte dur împotriva homofobilor. Și am câțiva care zic: Dar, ce, bă, că Biblia, că nu știu ce căcat, tra-la-la! Le zic: Mulțumesc frumos pentru comentarii, pentru reacție, așa mi-am dat seama că noi n-avem nicio legătură.
E pur și simplu un filtru pentru mine dacă ești atât de limitat, chiar nu te vreau pe lângă mine. Așa, friends pe Facebook, ok, dar dacă suntem în proximitate, nu vreau! Eu sunt stelist, tu dinamovist, punct! Nu avem ce discuta unii cu alții.
Așa că n-am nicio problemă, ce treabă am eu că…adică tu ești hetero, da? Păi, ce treabă am eu ce faci tu în dormitorul tău? Păi, dom’ne, lumea se gândește la sex când se gândește la homosexuali. Dar nu e numai atât. Cât facem noi sex din viața noastră? ….(pauză, mustăcim amândoi) Unii mai mult, alții mai puțin, ok, dar nu asta ne definește pe noi: cum facem sex! Asta e o prostie, o imbecilitate.
Nici măcar nu e un subiect de discuție pentru mine, pe cuvânt.
A.Z.: Ți-ai pus vreodată problema că vreunul dintre copii ar putea să fie gay?
C.C.B.: Dar dacă e așa, așa e! Ce? A, ești gay, dispari! Numai, gata, te reneg! Astea chiar sunt niște cretinități maxime!
Ok, în momentul ăla se schimbă el în relația cu ceilalți și atunci trebuie să intervii Stai, mă, că ăsta e un filtru, dă-i la dracu’ pe ăia! Nu ai de-a face cu dinamoviștii ăia, tu ești stelist! Punct, la revedere!
Nu e un subiect de discuție pentru mine, pur și simplu.
A.Z.: Ok, cum ai defini tu un părinte bun?
C.C.B.: Măi, am auzit la un moment dat teoria aia cu “good enough parent”, lansată de nu știu cine în America, că nu prea mă pricep la astea, nu citesc, că sunt arogant și știu că eu îmi cresc bine copiii (râdem) și aia mi s-a părut foarte tare cu “good enough parent”. Nu că tre să fii, tre să faci, tre să fii “good enough”. Ce înseamnă “good enough”-ul ăla? Exact ce zice! Să fii un părinte îndeajuns de bun pentru copilul tău. Nu să te scremi, nu să-l terorizezi, cum sunt ăștia cu copilul care iese la 2 de la școală și de la 2 la 8 are din două în două ore tot felul de cursuri și apoi se miră că la 18 ani pleacă de acasă. 
Good enough înseamnă în primul rând să vorbești tot timpul cu el și să îi dai spațiul lui, să-i acorzi “tool”-urile pentru când o să crească. Astăzi veneam spre birou și la o trecere de pietoni, un copil de 12 – 13 ani, mare, cu bunică-su cocârjat, săracu’, care îi ducea ghiozdanul și o vioară. Și am stat să mă gândesc: Băi, mânca-ți-aș, copilul ăla e de 3 ori mai puternic ca bunicul, de ce îi cară aia? Când o să se oprească și n-o să i-o mai care/ Când n-o să-l mai duci până în ușa școlii?
Toți anii ăia în care tu faci asta, practic îl privezi pe copil de niște “tool”-uri pe care să și le exerseze și să fie pregătit pentru viață.
Ai mei din clasa a-ntâia merg singuri la școală. Vai, dar nu se poate!…Păi, și cât îl mai duci la școală? Cât îl mai duci de mânuță la școală și cât îl mai faci de rușine de la o anumită vârstă că te aduce tati?…Păi, sunt pericole!…Așa e sunt, dar nu mai bine îl înveți cum să se ferească.
A mea, Mijlocia, are 12 ani și circulă cu RATB-ul și n-are abonament și i-am zis: Vezi că o să-ți iei amendă și tu o plătești, din banii tăi, ai înțeles?”…Da, păi ar trebui să mă duc să-mi fac…Da…Și cum se face?…”Nu știu, te duci la o cașcarabetă din aia întrebi cum îți faci abonament, îmi spui cât costă și ți-l plătesc, dar amenda nu ți-o dau!”
Le dai “tool”-uri că nu poți să fii toată ziua după curu’ lor și nici nu e ok, chiar nu e ok. Lumea se și miră: Mamă, dar ăștia sunt mult mai maturi decât unii de vârsta lor!..Păi, dacă de 10 ani, cel puțin pe Alex, du-te, fă singur, fă singur…
A.Z.: Ești pregătit, având o relație așa de mișto cu ei, să plece de acasă?
C.C.B.: Nu doar că sunt pregătit, dar ei sunt obligați. Deci Alex acum e în căutare de facultăți dincolo…ăștia mari știu, aia mică e prea mică să povestim despre de-astea cu ea, dar ăștia mari știu că tot ce le dăm noi, ca părinți, e o facultate, unde vor ei. Atât! În rest, nimic, că doar nu mi-oi lua eu toți banii, să stau pe credit, că i-am dat casă copilului. Nu, îi dăm educație, punct!
Și Alex e în căutare de facultăți pentru că el știe că la 18 ani pleacă de acasă. Obligat, pleacă de acasă, nu-l țin! Și el e conștient de asta și e pregătit. Când auzi oameni care au 30 și ceva de ani și stau la părinți: Dar eu sunt independent, am job-ul meu, am nu-știu-ce!…Boss, nu! Când nu știi să-ți plătești singur curentul șă să-ți faci mâncărică și alea, și alea, nu ești independent!
Iar astea trebuie să le învețe și să aibă asta în cap, că la 18 ani pleacă de acasă: facultate, unde vor, nu contează.
Vezi că, obișnuit din timp, cu stilul nostru, inclusiv la bani…ce să-i cumperi telefon? N-am cumpărat niciodată telefon copiilor până n-au pus ei jumătate din bani. Și atunci când te uiți la jumătate din bani, nu-ți mai trebe iPhone: când dracu’ strângi tu 500 de euro să-ți mai dau eu 500 de euro? Și te uiți la niște cașcarabete mai mici, că atâta ai banii.
Și atunci știe și la facultăți, nu se aruncă: se uită tot timpul la bani, calculează…
A.Z.: Ați făcut un sistem propriu de “allowance” pentru copii, adică sumă fixă sau în funcție de diverse performanțe?
C.C.B.: Nu, asta cu performanțele..mie mi se rupe foarte tare de performanțele școlare. Îi ținem în sistemul de stat pe același principiu: acolo e viața reală! Du-te, învață, dacă vrei să înveți extra, o poți face fără nicio problemă. Și, oricum, la facultate se face diferența ca să te pregătești cu adevărat. Dar, nu, performanțele la școală: pfff! Că ai luat 10 în teză, că ai luat 4 la chimie…eram o dată cu niște prieteni și a venit Alex: Salut, salut, nu-știu-ce Și zice: Vezi că am luat 4 la chimie. Ceilalți au înghețat: Să vezi acu’ scandal!…Ce, ai luat 4, ce? Eu l-am luat? Tu l-ai luat! Tu îți freci direcția.
Alex a ieșit demult din sistemul ăsta de “allowance” pentru că el de ani de zile face actorie: joacă la teatru, e plătit pentru asta. Și asta, e o întreagă nebunie, câte chestii tre să faci…
A.Z.: Ca părinte?
C.C.B.: Ca părinte, da. Dar își are banii lui pe care îi gestionăm separat și zice: Mai am nevoie de atât și atât.
La mijlocie, are 15 lei pe săptămână. Ăștia sunt banii ei. Că uite, pe partea de video blog, m-a rugat să-i cumpăr un microfon. I-am zis: Am văzut că ești pe treabă, ți-l iau eu! pentru că e o pasiune pe care chiar vreau s-o încurajez, îi place foarte mult.
Mulți îmi zic: Dar 15 lei pe săptămână e foarte puțin…Așa, și? Ăștia sunt banii ei, e treaba ei cum îi cheltuie. Bine, a mai făcut chestii de-astea, antreprenoriale, a făcut niște brățări pe care le-a vândut pe la colegi, pe la prieteni.
Eu le zic că pot să facă bani dacă muncesc, că tre să-și pună mintea la contribuție.
A.Z.: Dacă ai putea să alegi la fiecare dintre ei un lucru cu care să rămână de la tine, care ar fi acela?
C.C.B.: Regula de bază pe care o știu toți trei, la care reacționez și la care am și reacționat extrem de dur, nu fizic, dar violența verbală e…nașpa…aici sunt păcătos, pentru că mă aprind foarte tare, dar am scuza, pe care o știu și ei, că sunt extrem de sincer.
E, regula de bază la mine pe care ei o știu: Nu minți! Asta e numărul unu! Nu există, nu contează ce-ai făcut, cea mai mare prostie dacă ai făcut-o, nu mă minți!
Și am avut câteva momente în care ei au încercat, eu am explodat, au văzut că, întra-devăr, ce zic, nu sunt texte, că așa sunt eu și au învățat chestia asta.
Și a mai învățat ceva Mijlocia, că ea a fost: s-a întâmplat ceva la școală, nu știu, cineva a făcut ceva și i-a luat pe fiecare la anchetă, ca la Poliție, pe fiecare în parte, ceea ce a fost de căcat, i-am zis Directorului că dacă mai face așa ceva o dată, intru cu buldozerul în ei.
Copilul singur, Directorul îl ancheta.
A.Z.: Cu părinții de față?
C.C.B.: Nu! Înțelegi? Intru cu buldozerul aici și vă sparg! N-aveți voie, fără noi, de față! Și ea, săraca, s-a speriat atunci și a zis că ăla a făcut, fără să știe exact. Și la asta am reacționat îngrozitor și i-am zis: Turnătoria e mizerabilă! Dacă din proprie inițiativă, civic, te duci și zici ceva, asta e o altă discuție. Dar să-i torni pe-ai tăi, chiar dacă au greșit, e inacceptabil așa ceva! Spiritul de echipă, spiritul de familie, spiritul de gașcă nu se negociază!
Și sunt niște chestii, așa, cumva de viață, n-am cum să-i învăț altceva. Și încerc tot timpul să-i împing spre zona asta, de antreprenoriat. Să ia inițiativa, să facă niște lucruri, chestii care sunt foarte importante.
Când a venit Mara acum vreo 2 ani și a zis: Eu aș vrea mai mulți bani, cum să fac?…Nu știu, ia gândește-te, ce știi să faci?…Păi, mă pricep să fac lucruri…Și așa a pornit aia cu brățările. Apoi: Cu cât să le dau? Le dau cu 1 leu.…Cât ai dat pe materiale?…și am intrat în detalii…Păi, cum să le dai cu 1 leu? Câștigi 20 de bani la una. E ok? Trebuie să le dai dublu!…și tot ea a venit cu ideea: Le dau cu 3 lei și le las până la 2.
Așa îi înveți lucruri. De exemplu, investiția în materiale am făcut-o eu și i-am zis: Jumătate din profit mi-l dai mie, că eu am investit. Și din joacă din asta, învață lucruri.
A.Z.: Și lucruri pe care le înveți tu de la ei?
C.C.B.: Uau, astea sunt într-una, mereu învăț ceva de la ei. De la Alex am învățat, atunci când a început el cu limbile străine, eu am crezut că e o joacă, dar învățase foarte, foarte bine limbi străine, singur. Și l-am întrebat: Cum ai făcut?…Am căutat, am văzut că sunt niște cursuri, m-am dus până acolo… Și mi-am dat seama, încă o dată, că limitările sunt numai în capul nostru. Adică dacă eu sunt șofer RATB: N-am eu cum să ajung sus. Și atunci stai în perimetrul tău, pe care capul ți l-a impus. Dar Alex, din nimic, a făcut deja mai mult decât o pasiune, pentru că e invitat ca și traducător.
De la Mara am învățat spiritul ăsta de echipă, eu numai așa pot funcționa, în haită. Iar ea mi-arată ce înseamnă să fii lider, să-ți faci gașcă, ceea ce eu nu mai credeam să văd în perioada asta. Dar e fantastică ce spirit are și să ducă echipa unde trebuie.
Iar la cea mică, e la vârsta la care nu minte: ea ce vede, aia spune. Și îți dă, așa, niște perspective extraordinare: am fost la Cugir și străbunica ei are 84 de ani. Ține o grădină grozavă la 84 de ani și ea s-a uitat și-a zis: Tati, dar numai Buni-buni se ocupă de grădina asta?…Da.…Cred că muncește foarte mult… Deci numai, așa, niște chestii simple…Patricia mă învață tot timpul să nu complicăm lucrurile simple și să le vedem așa cum sunt. 
E fain, dar trebuie să îi și asculți, să petreci timp cu ei, aia e.
A.Z.: Când și de ce crezi că ne pierdem, nu știu dacă inocența, dar spiritul copilăriei, după care tindem atunci când devenim adulți. Toți părinții, toți adulții, de fapt, sunt fascinați de ceea ce spun copiii, cum se comportă șamd. Dar niciun adult nu face chestia asta…
C.C.B.: Da, nu știu ce să zic. Și eu ma avut o perioadă în care m-am pierdut…nu știu, conjunctura, presiunea financiară, nu-mi dau seama. Dar apoi, când mi-am dat seama că-i o mare prostie, am încercat să recuperez și, nu neapărat inocența, că nu mai e nimeni innocent, toți avem niște limite în care tre să ne mișcăm, dar eu aș zice: ar trebui să fii tu, ăla care ești și nu să îți mai pui măști.
Eu, din momentul acela, când am luat decizia, în 3 luni de zile jumătate din anturaj l-am dat la o parte, pentru că ăia chiar nu mai înțelegeau nimic și nu se mai simțeau bine cu mine, dar în același timp am câștigat foarte multă lume care aprecia că vorbesc direct…dau de gard, asta e, recunosc și vedem ce se poate face.
Cred că pur și simplu am uitat să fim precum copiii aceia: Bună, eu sunt Patricia, vrei să ne jucăm împreună? Simplu, nu e nimic complicat: Stai, să văd, să mă gândesc ce-o vrea ăla de la mine?…Nu, vreau să ne jucăm! Și asta cu joaca poți s-o declini în mai multe direcții.
Cum ar veni, acum vorbim față în față, deși puteam vorbi pe Skype. E altceva!
A.Z.: Crezi că prin terenul pe care îl câștigă social media zi de zi, mai avem vreo șansă, ca societate, să scăpăm de măști? Asta ne permite social media fiecăruia: să ne punem o mască.
C.C.B.; Păi, da, dar nu te obligă nimeni. Adică eu folosesc social media exact ca să mă arăt așa cum sunt. Eu nu-s diferit la cum mă arăt acolo față de cum sunt în general…
A.Z.: Dar știi că ești o minoritate. Ai văzut că toată lumea se prezintă frumos, deștept…
C.C.B.: E adevărat, dar asta vreau să zic: social media nu te obligă să faci asta, tu faci asta! Și nu doar în social media, în orice lucru: îți cumperi niște haine care să te ajute să arăți mai slab, mai gras, mai nu-știu-ce. Eu sunt gras…așa, și? Mă vezi că umblu cu de-alea să mă arate…? Îți place?…Da.…Bun, stăm la bere.…Nu-ți place, du-te, tati, sunt 7 miliarde de oameni în lumea asta, du-te să ai treabă cu ei.
E alegerea ta, nu trebuie să blamăm social media, ci omul care folosește social media altfel decât ar trebui. Adică dai vina pe topor că ți-l dau în cap? Ce vină are toporul că era acolo, săracu’, eu am ales să-ți dau în cap cu el. Păi, poate dacă nu era acolo, nu mă loveai.…Găseam cu ce să-ți dau în cap, stai liniștit! Nu da vina pe sculă!
Cu orice chestie, de când e lumea asta, există avantaje și dezavantaje, depinde cum o folosești. E o sculă și social media.
A.Z.: La 3 copii, ți se pare vreodată că nu-ți ajunge timpul pe care-l ai de petrecut cu ei?
C.C.B.: Aș minți să zic că nu e așa, dar, pe de altă parte, eu îmi fac programul în funcție de ei. Și încă o chestie pe care o văd și la Patricia care, fiind cea mai mică, are cea mai mare nevoie de noi: ai ajuns acasă – Numai ea! Nu mai există telefon sau altceva. Și eu am observat că nu durează mai mult de jumătate de oră, după care ea îmi dă flit, practic. Se apucă să se joace singură, mai vine din când în când, dar jumătatea aia de oră e numai a ei.
Zic unii părinți: Toată ziua sunt pe capul meu! Păi, da, dar poate tu intri în casă, vorbind la telefon. Păi, nu-i bine. Copilul trebuie să-și consume exact timpul ăla cu tine.
Nu prea aș zice că-s probleme mari cu timpul pe care îl petrec cu ei, pentru că ei dictează timpul pe care îl petrec cu ei. Ei spun asta, nu tu trebuie să-i spui ce să faceți și unde să mergeți.
Acum, lui Patri tot îi spun să ieșim cu bicicleta. Nu, hai, mai bine, să desenăm, hai mai bine să nu-știu-ce…Hai, mai bine, să ieșim cu bicicleta. Și la un moment dat o să zică ea să ieșim cu bicicleta și atunci ieșim: când vrea ea, nu când vreau eu. Că altfel e Așa a zis tati. Aia nu e ok, nu e timp frumos petrecut cu copiii.
Că sunt și lucruri care trebuie făcute: Ai teme, dă-i înainte! Dar astea, cumva, sunt în timpul “profesional” de părinte, în timpul “civil” lasă-l pe copil să-ți dicteze el cât și cum să stai cu el.
Eu n-am o problemă cu timpul ăsta. Da, aș vrea să stau mai mult cu ei, aș vrea să stau toată ziua cu ei, să nu fac nimic altceva. Poți? Nu prea poți, și atunci trebuie să găsești echilibrul ăsta.
Iar echilibrul de bază e “switch”-ul ăla pe care eu mi l-am pus acum multă, multă vreme, dar sunt ani de zile la care am tot rafinat la el. “Switch”-ul ăla când am ieșit din birou, gata!
Au râs ăștia de mine, am fost într-un team building cu ei, dar eram și cu familia și eram pe “switch off” cu munca. Și a primit un mail careva, noi eram acolo la bere și zice: Auzi ce zice clientul ăla. Și eu mă uitam tâmp, că nu înțelegeam ce vrea de la mine. La mine, nu cupla.
Tre să ai “switch”-ul ăla când te-ai dus acăsică, ai lăsat totul în spate. Foarte greu de făcut, multă lumea zice: Imposibil, lucrez într-o zonă în care nu-știu-ce Păi eu lucrez în social media, 24 din 24, și am dovedit tuturor că se poate.
Dacă primesc după 6 un sms de la vreun număr, mă uit, așa, și îl las acolo. Ce-o să se întâmple? Vrea să vină Iisus Hristos la Kooperativa și eu nu sunt aici, sau ce? Lasă, că e ok. “Switch”-ul ăla e foarte important.
A.Z.: Ziceai de teme cu copiii: ți se par stresante?
C.C.B.: Nu, ei știu că au de făcut teme. După aceea, dacă vine să ne uităm peste ele, mă uit așa, în mare, dar zic: Băi, e tema ta! Dacă ai nelămuriri, vii și încerc să te ajut, dar e tema ta, prietene.
Dar cum și sistemul ăsta de învățământ e absolut cretin: la ora de istorie a unuia dintre copii (eu sunt mega fan istoria Imperiului Roman) și profu’ de istorie a zis că Augustus l-a bătut pe Pompei. Augustus, când Cezar l-a bătut pe Pompei, de fapt, avea 16 ani, nu prea avea cum. Când vezi că un profesor e dobitoc, atunci intervii altfel și zici: Ok, e clar că tu ai probleme cu istoria, hai să începem să discutăm. Și atunci intri tu, dar i-o zici altfel. Copilului nu-i plăcea istoria chiar deloc și când a ajuns la partea de Imperiu Roman l-am luat și am început să-i povestesc, am stat 4 ore și am povestit și a rămas cu multe chestii. Dar intervii doar când e nevoie, în rest școala e școală.
Mai sunt unii copi: M-a ajutat tata să termin mai repede! Nu l-ai ajutat, mă, i-ai luat o cărămidă din ce avea el de făcut. Lasă-l să-și facă temele, obiectivul e să-și facă el temele nu să aibă temele făcute.
Hai să ți-o zic altfel, să facem un scenariu: ajungi până la finalul liceului și tu nu prea știi matematică. La pariu că într-un an de zile de home schooling adevărat eu îl aduc la nivelul la care ar fi trebuit să-l aducă școala până atunci? Focusul trebuie să fie să nu iasă prăjit din școală, cu reguli de-astea sociale, de conveniență de căcat și să aibă aptitudini sociale de relaționare cu ceilalți.
Plus că, te întrebi și tu: cu câtă chimie ai mai rămas din liceu?
A.Z.: Mai știu că e organică și…
C.C.B.: Exact, asta vreau să spun. Ore și ore de turnat în cap la copil și ăsta nu știe să facă o reclamație sau nu știe de ce e bună Primăria în localitate. Sunt niște imbecilități.
Sigur, mulți contestă asta: Păi, trebuie să știe aia pe de rost…Să mori tu!..De ce există, mă internet și cărți, să ne pierdem ore întregi învățând Luceafărul pe de rost, când putem face altceva: să plantăm o floare, să ieșim cu oamenii în natură, să facem o cerere la Primărie? Că viața reală aia e, nu?
De câte ori în viața reală trebuie să reciți Eminescu, hm?
A.Z.: De câteva ori, dacă vrei să impresionezi fetele…
C.C.B.: Care fete, mă, că le dai un smiley, un ceva dacă vrei să le impresionezi. E altceva acum, e ridicol.
De ce în școală nu se fac cursuri de social media? De ce? De ce când te duci într-o școală și zici Whatsapp nimeni nu zice nimic, deși cel puțin 70% din copii sunt pe Whatsapp? Dr noi, nu, noi învățăm Eminescu pe de rost și Fefeleaga.
Copiii noștri știu că nouă ni se rupe de asta. Sigur, fiecare cu stilul lui, noi intrăm în conflict uneori cu alții. Cum e aia: Ce înălțime are vârful Moldoveanu?…Dă-l în p%$a mea de Vârful Moldoveanu, mare șmecherie ce înălțime are…e înalt!” (râd) Intru pe google și văd ce înălțime are, de ce trebuie să țin eu minte și să-mi dai 4 că n-am știut?
A.Z.: Ca un părinte arogant ce te declari, să presupunem că te afli pe o scenă în fața unei săli pline cu părinți și trebuie să le dai niște sfaturi de parenting. Care ar fi alea?
C.C.B.: Să învețe să-și facă butonul ăla de “switch” și să fie clară distincția între familie și ce au ei de făcut în viața profesională. Butonul ăsta să fie sfânt.
Să-i învețe pe copii să se descurce singuri. Nici nu pot să le spun sfaturi, pentru că mie mi se par evidente.
Și nu cred că mai am..să comunice tot timpul cu ei, să nu existe nicio opreliște de-asta…acum câtva timp când Alex era măricel, a venit Adina: Băi, vezi că l-am văzut pe ăsta c-a intrat pe niște site-uri porno! Și zic: Care-i problema?…Alex, hai încoace! Băi, nu intra pe mizeriile alea! Și am intrat pe niște fotografii de calitate erotice.
Întreabă-mă, mă, nu fii papagal!…Vai, dar ce faine sunt astea! zice el. A mea era: Vezi asta e diferența între tine, derdebeu și eu, o doamnă. Niciodată nu m-aș gi gândit la așa ceva.
Dar de ce, nu e firesc? Copil, tânăr, băiat să vrei să te uiți la țâțe? Să-i spui Nu mai face asta! Păi nu mai face acasă și face în altă parte, tot aia. Nu mai bine știm o treabă?
Deci comunicarea, discuți cu ei orice. De ce să ai tabuuri, limitări. E copilul tău, mă, ești prost? Cum să ai tu bariere când comunici cu copilul tău?
Propune-ți obiectivul ca în relația cu copilul tău, tu să te schimbi, în primul rând.
Astea le-aș zice, că m-ai întrebat așa, dar nu dau eu sfaturi…(râd)
A.Z.: Și peste 10 ani, unde ți-ar plăcea să fiți ca familie?
C.C.B.: Peste 10 ani, pe planul meu să plece de acasă, vom mai rămâne doar cu Patri acăsucă și mi-ar plăcea să-i văd că-s fericiți, în sensul că fac ce le place, cu cine le place și, cumva, ce i-am învățat noi, să aibă o echipă faină în jur și familia e sfântă, s-a adeverit. Să sperăm, că e și la pariu…
E și aia că Eu îmi educ copilul așa de bine că sigur o să aibă o viață minunată!…n-ai de unde să știi ce intervine…tu trebuie să fii “good enough parent”, să încerci să dai copilului “tool”-urile necesare…sau pe care le consideri tu necesare, că e și asta…stilul nostru libertin, cu copilul care să se descurce singur o fi bun? Noi zicem că da, dar să vedem.
A.Z.: Și crezi că în 10 ani îți vei fi atins țelul de viață de a fi un bunic grozav?
C.C.B.: (râde) Nu știu. În 10 ani, ar cam fi timpul să am și eu niște popândăi pe-acolo să…dar vreau în maxim 10 ani să-mi asigur un confort financiar în care să zic: Gata, frate, lăsați-mă în pace!
Să scriu o carte, să fiu lejer, să-i cresc și eu pe ciuricari…
A.Z.: Doar te-ai pregătit o viață pentru asta…
C.C.B.: Păi, da? Targetul meu…în viața asta…
V-am zis că e direct. ☺ Așa cum cred eu că ar trebui să fim cu toții. Chiar dacă ne-ar auzi urechile și chestii neplăcute, atât de multe lucruri s-ar simplifica.
Doar că noi, cei mai mulți dintre noi, alegem să ne maturizăm.
La mulți ani, tuturor copiilor, indiferent de vârstă!
Follow
Send
Foarte fain!