În care extratereștrii mai așteaptă puțin.
În toată lumea, valuri imense, valuri monstruoase, valuri moderate și chiar valuri mici străjuiau uscatul, strângându-l, așa cum ar spune autorii realiști, ca într-o menghină de apă. Situația dura de aproape 24 de ore, iar oamenii înnebuniseră cam peste tot pe planetă. Cei mai zănateci păreau niște suedezi, activiști de mediu, care se întrebau, în adunări publice, cum de îndrăznesc cei ce au provocat asta. Atât întrebau, la începutul fiecărui discurs exaltat: „Cum îndrăzniți?“. După care, plini de pasiune, continuau: „Peste aproximativ doi ani se va naște un copil minunat. O fată. Dacă situația asta va mai continua, dacă zidurile de apă nu vor cădea la loc în pârâuri, râuri, fluvii, mări și oceane, acest copil excepțional, această fată, nu va mai putea ajunge în 2019 la ONU, ca să țină discursuri înflăcărate. Deci cum îndrăzniți?“.
Mai mulți surferi celebri crezuseră că i-a lovit norocul. Chemaseră echipele de filmare și se cățăraseră pe valurile imense, perfecte. Doar că acestea nu se clinteau. Stăteau așa, ca proastele, fără să facă nimmic. Surferii, frustrați, le numiseră, deja, „valuri frigide“. Erau frumoase, prea frumoase chiar pentru a fi adevărate, aveau tot ce le trebuie pentru a oferi senzații de neuitat, dar n-o făceau. Și nici ele nu părea că ar fi capabile să simtă plăcere. Dar cine a văzut surferi care să deznădăjduiască? Nu, nici vorbă. Toți stăteau pe coamele valurilor, așteptând ca acestea să se urnească. Cei mai nefericiți erau băieții care livrau pizza, care erau nevoiți să urce cu comenzile spre surferi. Băieții care livrau pizza și dealer-ii mărunți de iarbă, care făceau același lucru.
La casele de pariuri era delir. Se paria pe tot ceea ce era legat de valuri. Cine le-a iscat? E fenomen natural sau este vreun savant dement care vrea să pună stăpânire pe lume? Când se vor prăbuși (ora și minutul)? Se vor prăbuși pe uscat sau se vor retrage de unde au venit? Este sfârșitul lumii sau nu? Doi oameni de afaceri din Hong Kong încercaseră, prin intermediul unui impresar român, să mituiască niște valuri, ca să cadă pe uscat, la ora și minutul indicate de ei. Dar impresarul luase banii și fugise într-un club din București, unde bea deja roabe cu șampanie, de vreo patru-cinci ore.
Peste tot se înființaseră celule de criză, peste tot guvernele țărilor erau închise în buncăre secrete, unde analizau situația. Spațiul aerian era împânzit de avioane militare, avioane-spion, avioane-cisternă și avioane civile confiscate de către armatele lumii și transformate în avioane militare.
Informațiile trimise către baze și către celule de criză erau apocaliptice. Nu mai era apă pe fundul nici unei mări, al nici unui ocean. Toate epavele lumii, din toate timpurile, ieșiseră la iveală. James Cameron ceruse sprijinul guvernului SUA pentru a putea filma pe epava uscată a „Titanicului”, dar încă aștepta aprobarea. Între timp, îi convocase pe Leonardo DiCaprio, Kate Winslet și pe Céline Dion, ca să fie toți pregătiți, să zboare la fața locului și să tragă repede câteva cadre de efect, pentru aniversarea a cinci ani de la lansarea filmului omonim, care câștigase 11 Oscaruri.
Un AWACS al USAF o luase razna deasupra Triunghiului Bermudelor. Descoperise, deodată, atâtea ținte, încât computerele se dereglaseră și trimiseseră deja ordin de tragere către toate portavioanele SUA din apropiere. Doar că portavioanele erau înțepenite în nisipul de pe fundul Atlanticului și nu se puteau apropia îndeajuns pentra ca țintele să ajungă în raza de acțiune a avioanelor.
Undeva, în ceea ce cu doar o zi înainte era Strâmtoarea Bering, două submarine nucleare descoperiseră că erau la doar 200 de metri de coliziune. Acum. echipajul submarinului rusesc „Martie Roșu” (un omagiu adus lui „Octombrie Roșu”) și cel al sumbarinul american „Black Friday” (un preomagiu adus filosofului român Mihai Șora) jucau fotbal. Echipajul submarinului rusesc juca fotbal, iar echipajul submarinului american juca fotbal american. De aceea, ambele echipaje aveau impresia că sunt ca și câștigătoare, ceea ce ajuta mult pacea mondială. Dar știți cum se zice: „N-ai câștigat până nu-i vezi pe nemți că se urcă în U-boot!“.
În cele din urmă, la centrul american de comandă veni și o o veste bună. Se părea că pe fundul Fosei Marianelor s-ar mai afla puțină apă. Lucea în soare, puternic, precum un colț de mistreț, argintat. Imediat, la fața locului fură trimise mai multe echipe de intervenție. Cum-necum, doi temerari, din aproape 300, echipați cu canistre de câte 20 de litri, ajunseră, numai ei știu cum, pe fundul gropii, pregătiți să ia probe, ca să vadă de ce exact acea apă nu participa la zidurile din valuri ce țineau lumea captivă.
Dar pe fundul Fosei Marianelor nu era apă. Nici măcar un strop. Ceea ce strălucea ca apa și-i indusese în eroare pe observatori era o tavă de inox. Adusă la nivelul solului, adică al fundului obișnuit al oceanului, unde se instalase o tabără de cercetare avansată, tava de inox se doveni a fi plină de înscrisuri. Pe margine avea ștanțate, la intervale egale, aceleași misterioase litere și cifre: INV345.291CTRNG. În mijlocul tăvii, pe ceea ce părea partea superioară, un artist oarecum naiv gravase ceva ce părea simbolul universal al receptorului de telefon. Sub receptor, să-i spunem așa, se afla un număr: 0240541201. Sub număr se afla iar un șir de litere, poate un nume, poate un cod secret: ZALMODECICUS.
*
În camera de comandă a Subfăgărășanului, unde, din cauza diferenței de fus orar, cam toată lumea dormita, începu să sune un telefon. Un sunet strident, enervant, mai ales atunci când toată lumea ar mai vrea să smulgă încă o jumătate de oră de somn.
– Pune-l pe snooze, în morții mă-sii, se auzi, destul de morocănoasă, vocea președintelui Dragoș Constatinescu.
– Stați să-l găsim, se grăbi, lingușitor și, în același timp înfricoșat, un sepepist.
– Găsiți-l, plm…
Ușor de zis, dar greu de făcut. Dură aproape zece minute până când, sub un maldăr de caserole folosite, printre tacâmuri și pahare de plastic, acoperit de un șervet plin de pete de sos, fu descoperit un telefon cu disc, verde, pe care erau ștanțate literele CTRNG. Dardiolai, care, ca orice exe-get cu pregătire militară, se dezmeticea uluitor de repede, începu să înjure mărunt, printre dinți. I se părea cea mai proastă glumă ca cineva să sune la catering din afara unității, în timpul unei crize majore.
– Alo? Care ești? Luminează-ți vocea! Oricum, astea nu-s glume, cretinilor! De unde aveți numărul ăsta?
Apoi, Dardiolai ascultă. Aproape un minut, dacă nu și mai mult. Ceea ce pentru Dardiolai era mult. Nu-l mai văzuse nimeni ascultând atâta de la începuturile carierei sale în serviciul de informații al exe-geților, când lucra la interceptări. În timp ce asculta, culorile de pe fața lui Dardiolai se schimbau din ce în ce mai repede. În cele din urmă, pe când fața sa era între galben și verde, Dardiolai vorbi, iar. Dar mult mai greu decât înainte, mult mai încurcat, umil și aproape speriat.
– Yes, mister president. I understand. But we have a problem: we don’t have a home delivery service. Sorry, we don’t have a White House delivery service either. Please, do it as they do on the Discovery Channel. Of course, I can reserve you a table. Place your order. What? Zalmodecicus? You see… Tha’ts the second problem… Don’t call me, i’ll call you back!
După ce trânti telefonul în furcă, Dardiolai începu să fugă spre bucătăria ce deservea camera de comandă, urlând:
– Viezurele! Viezurele! Sper că n-ați omorât viezurele! Vine Bush junior să stea de vorbă cu el! Băăăăăi, mă aude cineva?
Când Dardiolai intră în bucătărie, trântind de pereți ușile batante, toată lumea era deja încremenită. Pe masa centrală se afla un platou ritualic de sacrificiu de pe care, însă, lipseau cele trei sulițe din oțel japonez. Doi bucătari-preoți stăteau cu ochii în pământ și plângeau, udând podeaua.
Dardiolai își dădu seama, repede, că ceva nu este în regulă.
– Unde-i Zalmodecicus? Unde-i, bă, viezurele?
Dar nimeni nu putea vorbi. Îi arătară, speriați de moarte, o dâră de sânge ce ieșea din bucătărie și se pierdea pe culoarele Subfăgărășanului.
Aparent, pentru a-l cinsti așa cum se cuvine pe acest supraviețuitor al cateringului exe-get, personalul voise să-i ofere lui Zalmodecicus o moarte demnă, în sulițele mici, dându-i și ocazia să vorbească puțin cu Zamolxes. Dar viezurele, mai vioi decât niciodată, sărise în sulițe, le luase în spate, le smulsese de pe soclul lor și fugise.
Dardiolai îi chemă pe Zyraxes și Cothelas și porniră după dâra de sânge. Nu le luă mult să înțeleagă că dâra de sânge îi duce înspre zona celulelor. Se pregătiră de ce era mai rău. Când intrară în sala semicirculară cu raza πR2/2, văzură imediat că dâra de sânge ducea spre celula lui Adi. Înaintară cu precauție maximă, până când prizonierul le intră în raza vizuală. Acesta stătea liniștit pe patul său. Îl înfășurase pe Zalmodecicus în fularul Burberry și-l mângâia drăgăstos pe cap. Când îi văzu pe cei trei exe-geți, Adi îi măsură din cap până în picioare, le examină armele, după care îi întrebă, arogant:
– Ce, mă, vreți să-mi numărați viezurele?
