George Coşbuc

(1866 - 1918)

George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc,
judeţul Bistriţa-Năsăud; d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet şi traducător român din Transilvania,
membru titular al Academiei Române din anul 1916.

George Coşbuc s-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian
Coşbuc şi ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu.
Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele
noţiuni despre învăţătură le primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria
Coşbuc auzise „că ştie poveşti”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de
la vârsta de cinci ani.
Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din
motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a III-a,
urmează cursurile şcolii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, învăţând germana cu unchiul său
Ion Ionaşcu, directorul şcolii. În clasa a IV-a (1875), se află la Şcoala Normală din Năsăud, pe care o
absolvă pe data de 21 iunie 1876. În toamna acestui an, Coşbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului
Fundaţional din Năsăud.
Începe să scrie versuri şi activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a
gimnaziului, din clasa a V-a (1880 - 1881) ca membru extraordinar. În clasa a VII-a, Coşbuc este ales
vicepreşedinte al societăţii, iar la 2 octombrie 1883 devine preşedinte.
Publică în paginile revistei Muza someşeană (1882 - 1883) primele poezii - în total peste
cincizeci de poezii „dintre cele 160 scrise pe când era elev în clasa a şasea”, citeşte la şedinţele
societăţii traduceri din Rückert, Petőfi şi o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă.
În mai 1884 îşi susţine examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884,
se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii Maghiare din Cluj, care avea pe atunci şi o
catedră de limbă română. A fost numit în comitetul Societăţii Iulia a studenţilor români; îşi începe
colaborarea la Tribuna din Sibiu (decembrie 1884).
Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică
sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată Filosofii şi plugarii. ebutul
editorial are loc prin apariţia la Sibiu, în Biblioteca poporală a Tribunei, a cinci broşuri: Blăstăm de
mamă, Legendă poporală din jurul Năsăudului şi Pe pământul turcului (1885), Fata craiului din
cetini, Draga mamei (1886) şi Fulger. Poveste în versuri (1887). Credincios ziarului în care şi-a făcut
adevăratul debut literar, Coşbuc va rămâne colaborator asiduu al Tribunei mulţi ani, chiar şi după ce se
va stabili în Bucureşti.
În noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu mai figurează
printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Continuă colaborarea la
Tribuna, publicând Atque nos, Fata craiului din cetini, Draga mamei, Dragoste păcurărească.
Ioan Slavici, directorul Tribunei, îl caută personal la Cluj pentru a-l atrage în redacţia revistei
şi pentru a stabili cu el o eventuală colaborare. Publică la revista din Gherla Cărţile săteanului român,
continuă să tipărească în Tribuna poveşti şi basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic şi
Lioara), corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului. Din vara anului 1887
poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna.
În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna
cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo
21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 - 1889)
vor culmina cu apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat
chiar şi pe olimpianul Titu Maiorescu. Tot cu ea s-a impus mai întâi şi la Bucureşti, după ce fusese
publicată în Convorbiri literare, în martie 1890.
În paginile Tribunei i se tipăresc numeroase poezii, semnate sau nesemnate, printre care unele
dintre cele mai izbutite creaţii ale sale: Nunta Zamfirei, Mânioasă, Numai una, Fata morarului,
Crăiasa zânelor, o parte din Anacreonticele sale, publicate cu mici modificări în ciclul Cântece la
sfârşitul volumului Balade şi idile din 1893. Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere,
situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I.
Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889.
Sosit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889,
ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul
Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Spre sfârşitul lunii ianuarie 1890, George Coşbuc este invitat la o
nouă şedinţă a Junimii.
Relaţiile lui cu Titu Maiorescu şi Junimea s-au păstrat, totuşi, destul de reci, deşi Maiorescu îi
aprecia originalitatea şi talentul, reţinerile explicându-se doar politic. Deşi sporadic, publică la
Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892).
Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată,
(Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă,
1893).
Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care
elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire, lucrează un timp în redacţia unor
publicaţii (Lumea ilustrată).
În anul 1893, apare volumul Balade şi idile (258 de pagini), editat de Socec.
În anul 1894 editează în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista Vatra.
În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a născut
unicul fiu, Alexandru.
Pe la sfârşitul lunii martie 1896, după ce poetul trăise bucuria consacrării şi, în acelaşi timp,
amarul unor calomnii, i se tipăreşte la Bucureşti, în Editura librăriei Şcoalelor C. Sfetea, volumul de
versuri Fire de tort.
În 1896 iese de sub tipar volumul Fire de tort. Se tipăreşte în traducerea lui Coşbuc Eneida de
Vergiliu. Colaborează la Povestea vorbei şi la Literatură şi artă română (Bucureşti).
În 1897, traducerea Eneidei lui Vergiliu primeşte premiul Năsturel-Herescu al Academiei
Române. După dispariţia Vetrei, Coşbuc preia conducerea revistei Foaia interesantă; va conduce,
împreună cu Vlahuţă, revista Semănătorul (2 decembrie 1901 - decembrie 1902), revista căpătând
ulterior o tot mai accentuată orientare naţionalistă.
În 1902 publică volumul de poezii Ziarului unui pierde-vară, colaborează la România ilustrată
şi Universul literar. La 28 martie 1902 Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în
postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Conduce revista Viaţa
literară, este numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906).
Din 1907 lucrează intens la traduceri: Georgicele de Vergiliu, Don Carlos de Schiller, Odiseea
de Homer; este numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907). Munca de
tălmăcire în româneşte a capodoperei lui Dante, Divina Comedie, îl absoarbe în întregime.
Publică în Luceafărul, Românul şi Flacăra. Alături de Al. Vlahuţă şi M. Sadoveanu, Coşbuc
îndrumă şi organizează conferinţele săteşti.
Din 1908, revine frecvent în locurile natale.
În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă
foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice.
În şedinţa din 13/26 mai 1916, sub preşedinţia lui Iacob Negruzzi, Secţiunea literară a
Academiei Române hotărăşte să-l propună pe George Coşbuc membru titular al Academiei. La 20
mai/2 iunie plenul academic, prezidat de Barbu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George
Coşbuc.
La 24 februarie 1918, apare în revista Scena din Bucureşti ultima poezie a lui Coşbuc -
Vulturul.
La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti.” Ţara pierde un mare poet, în
sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru ...” spunea Bogdan-Duică la
înmormântarea ilustrului dispărut.

Opere:

Volume poezii:
 Balade şi idile (1893)
 Fire de tort (1999)
 Din viaţă
 Din poveste
 Ziarul unui pierde-vară (1902)
 Cântece de vitejie (1904)

Postume
 Copilă, tu crede poeţii ce scriu
 Ciudatu-s împărţite a pământului comori

Proză
 Povestea unei Coroane de Oţel (1899)

Traduceri
 Divina Comedie de Dante Alighieri
 Odiseea de Homer
 Eneida de Vergiliu
 Georgice de Vergiliu
 Don Carlos de Friedrich Schiller
 Sakuntala de Kalidasa
 Mazepa de George Gordon Byron
 Flacăra – 10 decembrie 1911 – Anul 1 nr. 8 text
P. Locusteanu
Stăm pe aceeaşi stradă. în fiecare zi, – si
dimineaţa, şi la prânz, şi seara, – îl văd, prin fereastra
largă, la biuroul său de lucru, în aceeaşi încordată
atitudine de muncă intensă. Câteodată, poetul râde. îl văd
lămurit din stradă. Mă opresc. Faţa toată i se contractează
brăzdată de dungi adânci de veselie. Ce-o fi citind
Coşbuc de râde cu atâta poftă? Vreo poveste scandaloasă
scrisă de vreun umorist secession? Vreun almanach de
glume ocazionale? Sau interminabila conferinţă pe care
d. Donar Munteanu a ţinut-o la banchetul scriitorilor?
Intru.
 Ce citeşti, maiestre, de te face să râzi atât de
mult? – îl întreb în loc de bună ziua.
 Ia, năzdrăvăniile ticălosului ăla de Ullysse, – îmi
răspunde foarte simplu autorul baladelor şi
idilelor, într’o vorbă sacadată ce pare chiar un
vers scandat.
Incremenesc. Dinainte-i, Coşbuc avea deschis în
adevăr textul grecesc al Odyseei lui Homer. Niciodată nu
mi-aşi fi închipuit că o carte grecească – acest modern
instrument de tortură inchiziţională al sburdalnicei
noastre tinereţi de liceeni – ar fi în stare să distreze atât
de mult pe un om. Credeam până acum că limba
grecească nu poate oferi alte distracţii decât aceea de-a
face pe elevi să râdă de profesorii cari o predă. M’am
înşelat însă. Coşbuc m’a învăţat că te pot face să râzi şi
literile acelea sucite, cu învârtituri de burghiu, ce chi-
nuesc minţile şcolarilor fără să poată intra în înţelegerea
lor deplină. Cât ar câştiga învăţământul nostru clasic,
când pedagogia modernă ar înţelege că mai folositor ar fi
dacă profesorii de greceşte s’ar sili să facă pe elevi să râdă de frumuseţile pe cari le ascunde, în forme
atât de nepătrunse, limba grecească, în loc de a se mărgini să-i facă să râdă cu străşnicia incompetenţei
lor clasice.
Aceasta nu însemnează însă că propunem pe Coşbuc pentru o catedră de limba grecească. Si nu
însemnează nici că vrem să ponegrim pe profesorii noştri de greceşte. Observaţiunile noastre privesc
numai învăţământul clasic din… apusul Europei.
Azi îl vizitez pentru a zecea oară pe Coşbuc în săptămâna aceasta.
 Vrei poezia pentru Flacăra?
 Da.
 Nu e gata. Sunt foarte ocupat. Trebuie s’o mai revăd. Mâine ţi-o dau.
Si se uită drept în ochii mei, jumătate zâmbind şiret, jumătate, par’că preocupat. Deschide un
saltar.
 Uite, - zice scoţând un teanc mare de hârtii scrise cu creionul. (Coşbuc scrie numai cu
creionul). Am pus-o de asupra. O mai citesc odată şi ţi-o dau.
Apoi vânturând teancul de hârtii:
 Am mai mult decât un volum aici. Tot este inedit. Când am o inspiraţie, o aştern pe hârtie şi-
apoi o pun în saltar. Si-aşa, adunând mereu, am strâns un maldăr.
 De ce nu le publicaţi în volum?
 Trebue să le revăd. Si n’am vreme!
Zâmbesc. Poetul mă întreabă:
  De ce zâmbeşti? Am înţeles. Te miri că „leneşul” se plânge că n’are vreme.
Vreau să protestez.
 Nu mai protesta. Nu ştiu eu? Lumea zice că sunt leneş. Si-are dreptate. N’am mai scos de
atâta vreme nici un volum!
 Dar asta e lenea librarilor şi a editorilor.
 Ba nu, ba nu! E lenea mea! Ia să vezi acum cât de leneş sunt eu.
Si deschide încă un saltar.
 Uite vezi! Aici e toată lenea mea!
 Ce este asta? întreb eu nerăbdător, văzând câte-va caete groase, scrise toate cu creionul.
 Aici e Divina Comedie a lui Dante. Si aici Odysseea lui Homer, – traduse în întregime de
mine.
 Gata?
 Gata! Mai am puţin de revăzut. Divina Comedie o isprăvisem de acum patru ani. Acum
m’am apucat s’o revizuesc. Si-am schimbat-o aproape toată.
 Si o să le publicaţi?
 Da. Anul ce vine. Amândouă odată.
 Dar acesta are să fie un eveniment literar de-o însemnătate rară.
 Are să fie o dovadă interesantă despre modul cum ştiu eu să. lenevesc! – încheie râzând
marele poet.
La plecare, zăresc pe o măsuţă, aşezată lângă biuroul d-lui Coşbuc, mai multe fantazii desenate
în fugă.
Intreb:
 Te-ai apucat şi de desen, maiestre?
 Nu. Băiatul meu face năsdrăvănii de-astea. îmi mâsgăleşte toate hârtiile.
Iau câteva schiţe şi mă uit de-aproape la ele:
 Are talent! Desen sigur, simţ al proporţiilor, fantazie în concepţie. Are talent.
 Are.
 Trebue să aibă, la şcoală, notă foarte proastă la desen.
 Acum un an era să rămâie corijent.
 Atunci are talent, desigur.
Si ne-am despărţit.