CASELE TARANESTI

 Arhitectura populară românească se caracterizează în primul rând prin

ingeniozitate, prin diversitatea soluţiilor găsite pentru diferite probleme, prin
elegantă liniilor şi echilibrul volumelor.
 
Bordeiul este cea mai veche formă de locuinţă, rămasă din vremuri preistorice şi
cunoscută în majoritatea ţărilor europene. În regiunea de câmpie bordeiul era o
prezenţa obişnuită, fiind întâlnit atât la ţărănimea înstărită, cât şi la conacele
boiereşti sau chiar la biserici. În sudul Olteniei, unde bordeiul se construia în
întregime din lemn de stejar, preţul sau era mai mare decât al unei case aflate la
suprafaţă solului.

Casa, construită la suprafaţă solului, are particularităţi diferite de la o zonă la alta,

amintind uneori de antichitate, alteori de popoarele cu care românii au intrat în
contact de-a lungul istoriei.
 
Încăperile obişnuite ale casei ţărăneşti erau tinda, camera de locuit, cămara, camera
curată, podul şi pivniţa. Fiecare încăpere avea de obicei mai multe funcţii. Viaţa de
familie se concentra de regulă în jurul încăperii în care se află focul, care dădea
căldură, cu ajutorul căruia se preparau alimentele şi care asigura lumina în timpul
nopţii. La casele vechi în încăperea cu vatră locuia întreaga familie.
 
Tinda constituia camera de trecere, adăpostind în unele zone şi cuptorul de pâine
sau vatra liberă, caz în care era folosită că bucătărie. În multe părţi ale României,
în tindă se depozitau obiectele de uz gospodăresc şi unele provizii. Tinda e folosită
uneori şi pentru locuit, însă paturile apar aici destul de rar. În casele vechi, podeaua
tindei era făcută din pământ bătut şi lipit, formând o pardoseală netedă ce se lipea
în fiecare săptămâna, pentru a se asigura întreţinerea să în bune condiţii.

 
Caracteristică pentru casa românească tradiţională, indiferent de tipul acesteia, este
prispa, aşezată în cele mai multe cazuri la faţada casei. Prispă constituie un spaţiu
de adăpost, dar şi de muncă. Ea are un rol foarte important în estetică locuinţei,
fiind frumos împodobită.
 
Casa ţărănească se dezvoltă de obicei pe orizontală. De aceea, locuinţa cu un
singur nivel este întâlnită fără excepţie în toate satele României, indiferent de
vechime, plan sau arhitectură. Casa cu etaj se găseşte în proporţie de 40%, apărând
la sate începând cu secolul al XVIII-lea. La parter erau situate pivniţele, cămările şi
mai târziu bucătăriile de vară şi chiar odăile de locuit. La etaj se găseau camerele
de locuit şi cele cu caracter sărbătoresc.
 
Locuinţa tradiţional românească se identifică prin patru tipuri de case:
 
- dreptunghiulară, compusă din două odăi, una mică şi altă mai mare, împrejmuită
de-a lungul faţadei de prispă cu stâlpi de lemn. Acesta casă apare în zona de
câmpie.

 
- casa pătrată de suprafaţă mare cu patru camere, legate prin uşi direct cu o
încăpere lungă; casă are două cerdacuri, unul în faţă, şi unul în spate;
 
- casa cetate, caracteristică satelor din zona de munte
 
- casa cu foişor, care este tipul cel mai evoluat, cu etaj; are fundaţii de piatră şi un
acoperiş mare , cerdac mare cu foişor, folost şi ca locuinţa de vară;

 
În urmă cu mai bine de 100 de ani, țăranul român avea un trai simplu și modest. El
trăia alături de familia sa într-o casă de lut, construită cu propriile mâini.

Locuințele, construite după o tehnică ce se transmitea din generație în generație,

erau micuțe, cu două-trei încăperi și erau făcute cu ce aveau la îndemână.

Pereții erau „lipiţi” cu boaţe (gogoloaie mari de lut amestecat cu paie de grâu,
frământat bine cu sapele şi picioarele după ce a fost turnată apă peste el pentru a
deveni consistent precum aluatul unei pâini). Acoperişul era ţuguiat, în formă de
trapez, iar pe el erau montaţi cocoşei din tablă pe care vântul îi bătea în toate
părţile. Atunci când se construia o casă, toate rudele, vecinii şi prietenii veneau să
dea o mână de ajutor.

Cât privește interiorul caselor, ei bine, acesta era la rându-i foarte simplu, cu un
iatac, în care dormeau copiii sau cei mari, o cameră de oaspeți și o încăpere a
părinților. Aici exista o sobă de dimensiuni mari, pe care ţăranii o numeau
«ursoaică», cu plită pe care își găteau mâncarea cea de toate zilele şi cuptorul
pentru pâine.

Pereţii erau împodobiţi cu tot felul de prosoape din borangic, iar pe marginea
patului şi pe deasupra lui se aşternea un peticar din lână. În camera pentru oaspeţi,
pe perete, deasupra patului era prins un covor lucrat în cârcei. Acesta avea
dimensiuni mari, îmbrăcând aproape un perete întreg. Alături de pat stătea de cele
mai multe ori lada de zestre a casei, colorată cu flori mari, roşii, de obicei trandafiri
sau lalele.

Icoana era nelipsită din casa românașului, pusă și ea la loc de cinste.

Gospodăria tradiţională oltenească

Tipurile de gospodării specifice Olteniei s-au individualizat de-a lungul timpului,

în funcţie de condiţiile istorice şi social-economice.

 Adăpostul oltenesc: tradiţie şi modernitate

În cadrul gospodăriei, locul central îl ocupă locuinţa, acest nucleu în jurul căruia
gravitează, de milenii, viaţa. De la adăpostul primitiv, realizat cu mijloace
rudimentare, până la casa modernă, omenirea a parcurs un drum lung, care
marchează continua îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă, schimbarea viziunii estetice
asupra locuinţei.
Locuinţa îngropată sau semiîngropată, prezentă în spaţiul românesc încă din
neolitic, s-a păstrat până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea, fiind atestată şi pe teritoriul judeţului nostru. În întregime sau pe jumătate
săpat în pământ, bordeiul era acoperit cu paie şi lut - subterranea casa. În
paleoliticul superior, triburile umane care rătăceau în zona de munte se adăposteau
în grotele naturale, pe când în zona de câmpie ele erau nevoite să-şi improvizeze
adăposturi, scormonind pământul. Aşa a apărut bordeiul.
  Bordeiul a fost locuinţa obişnuită a ţăranilor iobagi. Pe harta Olteniei,
întocmită sub stăpânirea austriacă la 1724, este ilustrată imaginea unui
bordei sub care scrie "casa valahica". Ca tip specific de locuinţă, bordeiul
apare ca un important document istorico-etnografic.
Bordeiele se întâlneau în special în Câmpia Dunării. Cu timpul, ele au început să
fie folosite doar de oamenii săraci, care scobeau pământul fără a mai aşeza
scheletul de lemn, care era înlocuit cu un perete de nuiele. La intrare se afla o
primă cameră (gârlici), în pantă, care ducea până la nivelul încăperilor. În camera
imediat următoare se afla vatra. În loc de cuptor se folosea ţestul, un capac rotund
şi adâncit, din lut (rar din piatră sau tuci), care era încins şi aşezat peste alimentele
ce urmau a fi gătite. Din camera principală se deschideau lateral încăperi folosite
drept cămară (sau chiar grajd) şi odaia de locuit.
 Rituri şi ceremonii la piatra de temelie
În spiritualitatea ţăranului român, foarte multe practici şi obiceiuri erau ocazionate
de ridicarea construcţiilor, pe care înaintaşii noştri le respectau cu stricteţe. Ciclul
obiceiurilor de construcţie începea odată cu alegerea locului de casă. Pe locul
viitorului edificiu se punea seara un vas cu apă; dacă peste noapte apa scădea,
însemna că locul era "rău" şi vasul trebuia mutat până ce conţinutul lui rămânea
intact.
Începerea propriu-zisă a construcţiilor a constituit o problemă destul de importantă,
unde obiceiul îmbina forme laice cu forme religioase. În cele mai multe cazuri se
îngropau în temelia casei bani şi apă sfinţită, boabe de grâu sau pâine, boabe de
porumb, cap de cocoş etc. Prin acest obicei se urmărea asigurarea prosperităţii şi
înlăturarea forţelor malefice.
Când se ajungea cu construcţia la ridicarea căpriorilor, se făceau două cruci mici
de lemn, înconjurate cu câte o ramură de busuioc, un buchet de flori, seminţe de tot
felul (grâu, porumb), o sticlă de ţuică, două prosoape, care se puneau sus în vârful
casei, simbolizând durabilitatea. În mai toate satele judeţului, o importanţă
deosebită prezenta sfinţirea, care se făcea atunci când era vorba de case, cât şi de
fântâni, cruci şi troiţe, de poduri şi podeţe, de grajduri.
Unele rituri au supravieţuit în forma lor arhaică, practicându-se şi în timpurile
noastre.

 Condiţiile specifice zonelor de şes au determinat apariţia unor construcţii

pentru cereale confecţionate din materiale uşoare, pe care ţăranul le-a avut la
îndemână, după o tehnică primitivă, având în vedere şi condiţiile diferite de
depozitare a grâului şi porumbului.
 Pentru depozitarea şi păstrarea grânelor au apărut din timpuri străvechi
hambare primitive, confecţionate din nuiele şi lipite cu lut. Ele au existat
 concomitent cu gropile de bucate, căpătând treptat o utilizare mai largă decât
acestea, înlocuindu-le până la totala dispariţie.
Cum era vatra pe timpuri?
 În jurul vetrei, situată la nivelul solului, se rânduiesc forme variate de vase,
destinate uzului gospodăresc: oale de fiert, tigăi, străchini şi căni de diferite
mărimi, urcioare. Vatra, care în locuinţa tradiţională din judeţul Olt se găsea
în colţul diametral opus căii de acces, era prevăzută cu coş suspendat şi
corlată. Pe vatra liberă era aşezat ţestul. În interiorul coşului de deasupra
vetrei, ţăranul agăţa o icoană "de vatră", pentru a fi ferită de privirile omului.
Este o icoană specială care se întâlneşte doar în Oltenia. Aceasta avea rolul
de a proteja casa şi familia de spiritele malefice care puteau intra pe această
cale de acces. Alături de icoană, se agăţa şi un pistornic.
 Dintre piesele de mobilier care se găsesc în interiorul locuinţei tradiţionale
din Olt putem aminti blidarul, o piesă-suport care servea la păstrarea vaselor
şi era atârnată pe perete. Masa circulară joasă se regăseşte şi în prezent în
mai toate gospodăriile ţărăneşti din judeţul nostru. Într-o accepţiune
simbolico-religioasă, vechea masă a fost asociată cu un altar al întregii
familii. Aşa se face că, până în vremurile recente, în casa ţăranului nostru,
masa cotidiană şi timpul petrecut în jurul mesei erau locuri sacre: acolo
copiii nu aveau voie să vorbească, pâinea era aşezată pe masă şi tăiată într-
un anume fel, mesenii începeau şi încheiau masa cu semnul crucii.

Lada cu zestre
 Prin talentul şi îndemânarea sa, artistul popular oltean a făurit obiecte
artistice care îl întovărăşesc pas cu pas, în muncă şi în clipele de răgaz,
întocmai ca şi cântecul popular. Variatele domenii în care se manifestă
 creaţia artistică populară - locuinţă, îmbrăcăminte, obiecte casnice, unelte de
muncă, obiecte de podoabă - sunt dovezi că această artă este strâns legată de
diferitele aspecte ale vieţii, că între activitatea ţăranului român şi artă a
existat o indisolubilă legătură. Camera de locuit şi camera curată sau odaia
conţin un mobilier potrivit funcţiilor lor..
 Dintre toate categoriile de obiecte care constituie interiorul locuinţei
ţărăneşti, textilele îndeplinesc rolul decorativ cel mai important. Indiferent
de materialul din care sunt confecţionate - lână sau bumbac, cânepă, in sau
borangic - prin modul în care se aşază pe mobile, pe perete, prin compoziţia
ornamentală şi prin cromatică, ţesăturile definesc stilul decorativ al
interiorului din judeţul Olt. Scoarţele, ţesute în casă, din lână, sunt aşezate pe
peretele din dreptul patului. Repertoriul motivelor decorative este unitar. Se
remarcă ornamentele geometrice, vegetale, dar şi cele zoomorfe sau
antropomorfe.
Ţesăturile din lână au fost considerate piese de valoare atât în casa boierească cât şi
în casa ţărănească, fiind trecute cu grijă în foile de zestre ale vremii şi moştenite
din generaţie în generaţie, în cadrul aceleiaşi familii.