Anunț publicat de Cristian China-Birta

Mesaj pentru tinerii care nu au încredere în ei. Ce vezi în poze sunt viniluri. Și cei pe care îi vezi pe coperți sunt cântăreți. Ai generației dinaintea mea, nici măcar ai generației mele. Dar toți consacrați. Unii legende pentru generația părinților mei. Pe aceste coperți îi vezi când erau tineri. Pentru cei mai mulți dintre ei, aceste prime discuri au fost chiar primele. Debutul lor muzical. Toți aveau visuri, speranțe, planuri. Și, uite, le-a ieșit. Căci inclusiv generația mea îi știe. Nu îi adoră, nu îi venerează, nu îi ascultă tot timpul. Dar îi respectă. Și chiar și generațiile mai tinere știu despre ei. Că aici am vrut să ajung: toți au început de undeva. Toți au început de la zero. Și uite unde au ajuns. Că în 2024 eu, care imediat fac juma de secol, îți povestesc ție despre ei. Ție, care ai putea să îmi fi copil. Toți au început de la zero. Și pun pariu că toți erau neîncrezători în viitorul lor. Că aveau dubii. Că nu aveau încredere că pot ajunge unde își propuneau. Dar au ajuns. Și au devenit, iată, legende pentru unii. Bine, asta nu înseamnă că așa o să ajungi și tu. Că e greu. Foarte greu. Dar ce vreau să zic este că există o șansă. Și că de șansa asta ar fi minunat să te agăți. Și să te gândești tot timpul că ai această șansă. Acum tinerețea îți este aliat și dușman. Aliat pentru că ai încă mulți ani înainte ca să ajungi ce vrei să ajungi. Dușman pentru că îți râde în față că nu ai experiență de viață. Dacă vrei reuși să găsești un echilibru între aceste două fațele ale tale, cred că vei fi câștigat/ă pe în cele din urmă. Poate nu să ajungi legendă ca cei de pe coperțile astea. Dar măcar să îți trăiești viața echilibrat, frumos, cât de cât ideal. Că orice ți-ar zice lumea, un lucru este irefutabil: nimeni nu poate să îți trăiască viața în locul tău. Atunci de ce să îl lași să o facă? Aia zic :)

Vinil din 1958. De unde si recomandarea aia mare ca ai nevoie de echipament stereo pentru ascultat. Acuma daca scrie pe ceva ca e facut stereo intri la banuieli. “Adica, fratica, de ce ai scrie ceva evident de parca esti frizerul care zice sa mergi la el ca are foarfeca”, ai putea zice. Ca doar e de la sine inteles ca noi, cetatenii, meritam tot ce este mai bun. Chiar daca de cele mai multe ori habar nu avem ce inseamna bun pentru noi. Sau la ce ne ajuta bun-ul ala. Altfel, South Pacific este unul din muzicalurile mele preferate. Ca le mai ard si io cu romantismul. Asta cand ma lasa reumatismul, stii cum zic… Aia zic :D

Un pliant de aproape 60 de ani. Asta am gasit in plicul interior al vinilului Earth Opera. Aparut in 1967 la casa de discuri Elektra. Nu il vazusem pana acum pentru ca (si aici imi fac autocritica: musai sa imi fac timp sa ascult mai multa muzica la vinil) nu apucasem sa ascult discul pana acum. Cumva e de inteles, la sutele de viniluri pe care le am… Ma uitam la colectia aia din pliant. Si ma gandeam ca mare lucru la esenta marketingului nu s-a schimbat in mai mult de juma de secol. Tot cam pe acolo e: folosesti un mediu (plicul vinilului) ca sa promovezi un produs (alte viniluri) inspre un public deja fezandat (daca ti-a placut discul asta posibil sa iti placa altele similare). Esenta nu s-a schimbat. Dar forma, ai mamicule… Asa, ca idee, am identificat la Kooperativa 2.0 vreo 33 de forme prin care poti promova in digital ceva. Atat de complicat a ajuns ecosistemul. Dovada irefutabila ca esenta buna se tine in sticlute mici. Din care nu bei ca din halba, stii cum zic… Aia zic 🙂 PS Ce a reusit Peter Rowan( compozitor si interpret) cu albumul asta concept este de salutat. Da’ nu e ca e brici. E ascultabil si placubil. Da’ nu mai mult.

M-am reapucat de M*A*S*H. Nuș ce mi-a venit. Dar pur și simplu ador serialul ăsta. Dacă îmi pui halba goală-n față și mă obligi să zic care-i preferatul meu din toate timpurile că altfel nu îmi umpli halba, apoi ăsta-i THE SERIALUL pentru mine. Ce îmi place la el atât de mult? Scenariul excelent scris? Indubitabil că și asta contează. Dar nu până la capăt... Jocul actorilor (Radar rămâne pentru mine etalonul caporalului armatei americane)? Categoric și asta îi aduce puncte. Umorul în și din orice poziție? Criteriul ăsta clar primește puncte la greu. Dar cred că adevăratul motiv pentru care ador acest serial este cu adevărat altul. Cred că îmi place pentru că ne oferă una din cheile supreme pentru a ne trăi viața. De fapt, pentru a ne face rost de un scut, care să ne protejeze de ceea ce viața simte din când în când să arunce năvalnic înspre noi. Acest scut este ironia. Cu forma sa supremă și pe alocuri celestă: auto-ironia. O auto-ironie care își știe foarte clar scopul și durata vizitei în viața noastră. Nu se duce în jos în auto-blamare și auto-victimizare. Că asta nu mai este ironie. Este sentința pe care ne-o dăm singuri, lovind dur cu ciocanul auto-justiției (pe care nu ne obligă nimeni să ne-o înfăptuim singuri, dar tot o facem, of, cât de des o facem...). Nu se duce nici prea sus înspre aroganță ghiolbănistică și superioritate coclită. Că asta nu mai este ironie. Este fugă de ceilalți, deci însingurare rânjită. Auto-ironia este, de fapt, forma supremă de auto-cunoaștere. Căci abia când te iei singur la 11 metri înțelegi nu doar că ești departe de a fi perfect, dar că perfecțiunea asta a ta este cel mai trist obiectiv pe care ți-l poți seta în viața asta. Aia zic. PS Niște sărbători cât mai împlinite îți doresc. Dar nu perfecte, știi cum zic :)

Eu sunt un arogant. Dar un arogant bazat. Dar așa cum îmi sumețesc fruntea pe ce știu, așa mi-o plec spășit pe ce nu știu; așa cum trag tare de mine să învăț continuu pe și despre meseria mea, la fel de tare trag să fiu aproape de ce pe care îi știu că fac același lucru pe și despre meseria lor; așa cum mă simt beton armat pe ce știu, așa ies din când în când din această cazemată auto-cizelată și, cu ajutorul unora (de regulă consultanți), mă uit din toate unghiurile la atât de muncitele ziduri și creneluri ale cazematei și îi găsesc de cele mai multe ori niște cusururi... Carevasăzică aroganța mea are limite. Dar limite bazate pe înțelegerea faptului că aroganța te poate ajuta numai până la un punct în viață. După care, golită de orice conținut, aroganța nu devine altceva decât irefutabil ghiolbănism. Aia zic.

Tu ce ai fi făcut în locul meu? Că jur că uneori simt că sunt atât de bătrân încât îmi vine să zic ”frateeee, pe vremea mea nu era așa!”. Să îți povestesc. Adicătelea primesc un mail de la un cunoscut. În sensul că ne-am mai văzut pe la tot felul de evenimente. De astea de marketing. Deci îl știam din vedere. Doar că nu știam exact cu ce se ocupă. Că nu pot să știu de toate despre toți cei cu care mă intersectez, știi cum zic. Ieri primesc mail de la el. De ăla personalizat. Adică nu spam sau ceva. În care mă roagă dacă pot să zic ceva în newsletterul meu. Despre ceva ofertă de-a lui. Că aici vine ridicarea mea din sprânceană: era o ofertă din partea agenției sale de marketing digital. Și am stat și m-am întrebat, mirat: oare el nu știe că am și eu o agenție de marketing digital? Sau cum i se pare lui firesc să îmi ceară să îi promovez agenția lui în condițiile astea? Că îmi cerea să o fac pe gratis nu e problemă pentru mine. Că fac de astea de multe ori. Doar că eu aleg ce să promovez, nu mi se cere. Așa că îl întreb. Fix așa: - Auzi, dar tu știi că și io am o agenție de marketing digital, Kooperativa 2.0, da? La care el: - Da, știu. Dar ce legătură are asta cu ce te-am rugat eu să îmi promovezi oferta în newsletter? Și mi-a dat 404. Căci legătura aia pe care el nu o vedea, io o vedeam cât China. Așa că l-am întrebat: - Dar dacă dau io la mine în newsletter despre agenția ta, zici și tu undeva la tine pe interneții tăi despre agenția mea? Nu mi-a mai răspuns. Posibil că abia atunci să fi văzut legătura aia de nu o văzuse inițial... Aia zic. De aia zic. PS Așa, ca idee, las și io asta aici: am dat de mai multe ori exemplu pe interneți despre ce fac anumite agenții concurente. Iar cu unii dintre cei care le conduc chiar ne-am întâlnit să discutăm despre piață. Uneori chiar la noi la agenție. Adică nu e că ”nu înțelegi tu cum e cu mediul concurențial”. Deși, vorba aia, ce știu io după atâția ani de când fac meseria asta, este?

Carmen: Mai, de ce nu mai pui poze de la cursul nostru lunar?! Io:

Îți zice ceva poza asta? Că mie mi-a pus un zâmbet cât China pe față. Și m-a gâdilat la feng shui pe ici, pe colo, prin părțile esențiale. Ce vezi în poză este Grivița 53 - Primul teatru construit împreună. Mă rog, fundația a ceea ce urmează să devină chiar cum îi zice în denumire: primul teatru construit de la zero de comunitate. Adică o mare realizare a românilor. Că nu știu cum să îi zic altfel. Capul acestei răutăți splendide este Chris Simion-Mercurian. Pe care o respect teribil pentru încăpățânarea superbă cu care merge înainte cu proiectul. Și pe care o admir pentru forța vitală cu care își alimentează această încăpățânare. Grivița 53 mai are nevoie de încă 500.000 euro pentru ca în 31 Decembrie 2024 să fie un spațiu funcțional, adică 9433 de cărămizi ctitor achiziționate sau câteva companii care să își dorească statutul de partener. Data menționată este termenul limită care face diferența între a avea un teatru nou în București sau a returna grantul norvegian. Că așa-s regulile. Așa că știi ce ai de făcut ca să susții proiectul, știi cum zic. Aia zic.

(În loc de titlu) Nepăsarea ta de acum duce la depresia de mâine. - Te bagi să jurizezi niște elevi de liceu? - Mă bag. Că nu e mare jmekerie, ce pot să știe ei? M-au rugat cei de la Teach for Romania. Că am o febleța majoră pentru această organizație. Așa că am zâmbit cu drag și am zis că mă bag. Zâmbetul mi-a dispărut când au început elevii să pitchuiască. Nepăsarea ta de acum duce la depresia de mâine. Așa a început pitchul. De mi-a șters instant zâmbetul din feng shui. Iar pitchul a fost despre un proiect prin care elevii să îi convingă pe profesorii să nu mai fie așa de indiferenți cu elevii. Și să nu îi mai trateze diferit. Și-au setat și un target: să crească cu 25% gradul de implicare al profesorilor. Și și-au setat și un deadline: până la finalul anului. Și au zis și tehnica pe care o să o folosească: niște evenimente unde profesorii să schimbe rolurile cu elevii, să vadă cum este în pielea lor. Și au încheiat rotund. Tot cu Nepăsarea ta de acum duce la depresia de mâine. M-au dat pe spate, jur! Elevi, frate... Care în câteva ore de brainstormig au conceput acest proiect. Atât de bine conturat, atât de solid structurat. Că nici la jurizări de oameni mari n-am văzut proiecte mai bune. La final am zâmbit. Dar cu un pic de lacrimă în ochi. Că tare bine mă simt să văd că vine din urmă o generație atât de zveltă în gândire. Chiar dacă este prin reprezentanții ei de vârf. Le-am dat nota 10 cu steluță. Și le-am zis că au toți material de angajare într-o agenție precum Kooperativa 2.0. Aici m-am aruncat un pic, știu. Dar m-a luat valul. Și, în plus, o strica să le zici unor tineri cuvinte care să îi ridice un pic? Că și așa lumea din jur are grijă să încerce să îi doboare tot timpul... Aia zic.

Ai de capul meu... Cum este clipul filmat de Corul Madrigal în Machu Picchu... S-a ridicat părul pe mine, jur. Și muzica e de vină, clar. Dar și peisajul... Dar și ideea că un proiect românesc are o asemenea anvergură! Bravo, n-am ce să zic altceva, bravo!