Cândva, după anul 2000, am fost, pentru două zile, la Moscova. Îmi apăruse o carte și la ambasada noastră fusese organizată o prezentare și o sesiune de autografe pentru fizicienii români din centrul internațional de cercetări nucleare de la Dubna. A fost în sensul cel mai complet al cuvântului o întâlnire, un schimb de idei cu niște oameni de o inteligență frapantă, printre care am recunoscut cu emoție câțiva pe care îi cunoscusem cu vreo două decenii în urmă la o memorabilă dezbatere cu fizicienii de la Măgurele, pe care o țineam minte nu numai pentru că fusese extraordinară, ci și pentru că fusese urmată de un mic scandal. Atunci când tinerii fizicieni organizatori ai întâlnirilor au cerut să editeze un volum conținând conferințele și discuțiile care avuseseră loc, întâlnirea cu mine a fost scoasă de cenzură, spre revolta și uimirea fizicienilor, cărora, prin natura profesiei lor, nu li se mai întâmplase să fie cenzurați. Cât de impresionați au fost o dovedește faptul că nu au uitat și imediat după revoluție au reeditat volumul complet și cu explicația cenzurii.

Această călătorie a fost prilejul de a confrunta puternicele impresii pe care mi le lăsase Moscova sovietică – în urmă cu ani când făcusem parte dintr-o delegaţie a Uniunii Scriitorilor – cu orașul capitalist care era capitala Rusiei acum. Toate impresiile se raportau la șocul, întipărit definitiv în mine, al primei vizite, deși mai fusesem în anul 2000 la al 67-lea Congres PEN, dar atunci tensiunea politică și psihologică din timpul dezbaterilor era atât de ridicată încât îmi amintesc aproape numai sala în care se țineau ședințele.

PEN, organizația mondială a scriitorilor, are în fiecare an un congres, de fiecare dată în altă țară (organizația este structurată din aproape 300 de centre naționale), iar planificarea viitoarelor congrese se face cu cel puțin 5 ani înainte. Moscova fusese aleasă în primi ani ai președinției lui Boris Elțîn, atunci când părea că Rusia va porni pe o cale democratică. Între timp, războiul din Cecenia și tot mai tulburea situație de după plecarea lui Elțîn au dus la propunerea, făcută de mai multe centre, de a nu se mai ține congresul la Moscova. Discuția se purta la Congresul din 1999 de la Varșovia și toată lumea era de acord să se ia distanță față de Moscova în felul acesta; toată lumea, cu excepția Centrului Rus, care a cerut, dimpotrivă, să se țină congresul la Moscova și să mergem toți acolo să condamnăm războiul din Cecenia. Și s-a votat această propunere. Prin tradiție, congresele PEN sunt socotite, în țările în care se țin, evenimente la care este invitat și participă președintele țării. Scriitorii ruși care pledaseră pentru ținerea congresului la Moscova au pus condiția să nu fie invitat președintele, doar că Vladimir Putin, neașteptând invitația, și-a anunțat prezența în a doua zi a lucrărilor. Și cum conducerea internațională a organizației înclina să se conformeze jenată protocolului, scriitorii ruși au anunțat că, dacă va fi primit, ei vor părăsi în mod demonstrativ congresul, comunicând presei de ce o fac. În schimb, au adus doi scriitori ceceni cărora au insistat să li se dea cuvântul și care au vorbit despre faptul că „atentatele cecene“ de la Moscova sunt justificări bine organizate pentru ceea ce se întâmplă în Cecenia.

Tot ce îmi amintesc despre acele câteva zile petrecute în capitala recentului stat rus au fost mașinile imense – cu șase sau chiar opt uși și cu geamuri negre, descinse parcă din filmele americane din timpul prohibiției -, care circulau cu viteză anormală și în formații de cel puțin trei. Îmi amintesc că am fost frapată nu numai de aspectul lor straniu, ci și de felul în care trecătorii se grăbeau la trecerea lor să se îndepărteze de marginea trotuarelor. Am întrebat intrigată despre ce este vorba și mi s-a explicat că așa circulă din precauție marii șefi mafioți, ca să nu se știe în care mașină sunt și să fie protejați în luptele, adesea sângeroase, dintre clanuri. Astfel, noua Rusie îmi apărea mai tulburătoare încă decât vechea Uniune Sovietică.

Deci, în anul 2008 am fost pentru două zile la Moscova. O bună parte din primele 25 de ore le-am pretrecut în mașină, de la aeroport la hotel (mai mult de trei ore) și a doua zi, de la hotel la ambasadă, unde urma să aibă loc întâlnirea cu fizicienii, și înapoi la hotel (în total, mai bine de cinci ore). Felul în care erau aglomerate șoselele, care aveau, de altfel, câte șase benzi pe fiecare sens, avea ceva nu numai exasperant, ci și înspăimântător. Toate acele șiruri nesfârșite de mașini ne înconjurau de o parte și de alta a mașinii, ca și cum ar fi arestat-o, mergând paralel fără să aibă aerul că se grăbesc, dar și fără să pară că ne vor elibera vreodată. Mersul cu mașina pe străzile Moscovei mi s-a părut o experiență în sine, un amestec indigest de oboseală și presimțiri rele, iar orele de trafic erau adăugate zilnic zecilor de minute de stat la coadă la recepția hotelului, apoi la lifturile numeroase și totuși supraaglomerate, ca și mersului pe coridoare nesfârșite, întrerupte din loc în loc de puncte de control. Abia a doua zi, când nu mai aveam nici un program, am avut răgazul să privesc în jurul meu și să descopăr hotelul în care dormisem! Era monstruos prin dimensiuni. Avea forma unei paranteze (un fel de semicerc mai deschis) lungă de 5-6 sute de metri și înaltă cam de 40 de etaje (am încercat de mai multe ori să le număr de la fereastră și m-am încurcat mereu). Geamul meu de la etajul 18 dădea spre interiorul parantezei spre care urcau, dinspre o autostradă care se auzea bubuitoare mai jos, multe zeci de trepte, o scară grandilocventă cu o deschidere de sute de metri, la mijlocul căreia pe o esplanadă se înălța o statuie. Statuia era cu spatele la hotel și cu fața spre șoseaua de la capătul scărilor, încât de la geamul meu eu nu puteam să-mi dau seama decât că reprezintă un bărbat în uniformă militară. Ceea ce puteam să-mi dau seama, însă, era că, aproape de necrezut, corpul statuii – așezată, cum spuneam, la mijlocul scării, deci cu mulți metri mai jos decât baza hotelului – ajungea la nivelul etajului 12. Cred că am stat mai mult de o oră la geam încercând să ghicesc cine era personajul care beneficia, după desființarea Uniunii Sovietice, de o atât de colosală statuie. Lenin nu putea fi pentru că era în uniformă militară cu centură, iar pe cap nu avea celebra șapcă, ci o caschetă, evident, militară, dar care nu-mi sugera nici un personaj cunoscut. Era exclus să fie Djerjinski, oricât de mult ar fi involuat lucrurile în ultimii ani, pentru că statuia lui fusese dărâmată abia de câțiva ani din fața Lubliancăi. Încercam să-mi adun cunoștințele de istorie a sovietelor: unul dintre conducătorii armatelor albe? Vreuna dintre victimele lui Stalin? Kirov, Buharin? Nu erau militari. Vreunul dintre generalii lichidați înaintea începerii războiului? Era puțin probabil și de altfel dimensiunile statuii excedau toate numele care nu erau de primă mărime. Și nu reușeam să identific nici unul. Drept care m-am hotărât să cobor și să văd ce scrie pe soclu. Intrarea hotelului era pe partea opusă, deci am coborât cu liftul (la care e mereu coadă) 18 etaje, am ieșit și am pornit să înconjur clădirea pentru a ajunge pe partea cu scările și statuia. Cred că am făcut mai mult de un kilometru, în orice caz mai mult de o jumătate de oră. Când am început să cobor scările cu ochii la personajul misterios totul devenise incitant ca un joc. Nici un detaliu pe care îl descopeream apropiindu-mă nu îmi aducea vreo lămurire. Când în sfârșit am ajuns și am înconjurat statuia imensă (pe care acum nu reușeam s-o văd cu adevărat din cauza apropierii și a dimensiunilor) am dat să citesc numele scris în alfabetul rusesc și dedesubt în alfabetul latin. De fapt, am silabisit doar literele chirilice, iar șocul înțelegerii lor a fost atât de mare încât n-am mai observat decât într-un al doilea timp că e scris și cu litere latine General Charles de Gaulle.

Am rămas pur și simplu încremenită. În primul rând nu mă gândisem nici o clipă că ar putea fi vorba de cineva din afara istoriei Uniunii Sovietice sau, mă rog, a Rusiei. Îmi chiar trecuse prin cap că ar putea fi Petru cel Mare, dar mă deruta cascheta. Dar Generalul de Gaulle, la Moscova, și la asemenea dimensiuni? Am încercat să-l privesc dând cât puteam de tare capul pe spate, dar nu mă ajuta prea mult. Și atunci – prea tulburată ca să îmi aduc aminte unde mă aflu – am făcut câțiva pași înapoi, ca să-mi măresc perspectiva, și m-am prăbușit în gol: călcasem în afara platformei pe care era fixată statuia. M-am rostogolit pe șase sau șapte trepte până am reușit să mă opresc și am rămas câteva clipe întinsă pe spate fără să îndrăznesc să mă mișc, în schimb având din această poziție o perspectivă mult mai bună asupra monumentului. Apoi încet-încet am văzut că pot să mișc gâtul și mâinile și picioarele și m-am ridicat în cele din urmă nevenindu-mi să cred că n-am pățit nimic și, mai ales, minunându-mă că am reușit să mă opresc atât de repede. Până la șosea mai erau câteva zeci de trepte și nu-mi permiteam să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi ajuns acolo. Deci nu eram rănită, eram numai furioasă. Aveau să treacă cel puțin opt ore până să încep să simt dureri și trebuia să ajung a doua zi acasă ca să se constate că am rupte trei coaste, pe care aveam să le simt și să nu le uit în următoarele câteva luni. Atunci însă eram convinsă că n-am pățit nimic și eram furioasă pe mine însămi nu numai că pierdusem atâta timp, ci și pentru că – și mai ales pentru că – putusem fi atât de șocată încât să ajung să mă accidentez pentru că îl descopeream pe De Gaulle, de piatră, la Moscova. Ca și când n-aș fi citit cartea lui Thierry Wolton „De Gaulle și Moscova“ (pe care chiar Romulus Rusan a editat-o în versiune română) care descrie cu minuție și tristețe felul în care marele francez a fost manipulat de sovietici, cultivându-i-se în mod savant antiamericanismul și încăpățânarea care l-au dus la refuzul de a accepta să găzduiască sediul NATO și apoi al Uniunii Europene, ceea ce a transformat nu Parisul, ci Bruxellesul în capitala Europei. Lipsa de măsură a emfaticului monument pe care i l-au ridicat moscoviții nu face decât să confirme concluziile analistului francez. Mirarea mea, plătită cu trei coaste rupte, era, pe de o parte, urmarea admirației pe care i-o purtam generalului și onestității lui atât de venerabile, iar pe de altă parte, dovada limitelor imaginației mele în ceea ce privește capacitatea de manipulare a ideilor și a oamenilor – indiferent cât de mari – de către comunism.

Am renunțat să mai iau metroul pentru a vizita Piața Roșie în orele care îmi rămâneau până la avion. Mi-ar fi plăcut să văd celebrele magazine Țum și Gum, transformate – am auzit – acum într-un fel de mall cu prețuri astronomice, ceea ce le făcea să semene, în lipsa cumpărătorilor, mai curând cu un muzeu. Moscova este cunoscută drept cel mai scump oraș din lume – îmi povestiseră fizicienii români la recepția de la ambasadă, de după lansarea cărții – iar moscoviții ca să poată supraviețui aveau un fel de legitimație de locuitor al Moscovei, cu care puteau în anumite magazine și anumite zile să cumpere alimente cu un preț mai scăzut. De fapt, mie mi-ar fi plăcut să revăd celebrele magazine sovietice nu pentru ceea ce erau ele acum, ci pentru ce erau ele în amintirile mele, atunci când împreună cu Ștefan Bănulescu și Matei Călinescu reușisem într-o incredibilă aglomerație să cumpărăm dintr-un magazin de produse (технический продукты) câte o cizmă electrică. Era o cizmă mare, în care încăpeau ambele picioare, făcute dintr-o țesătură textilă, un fel de molton, care se punea la priză și se încălzea. Era în 1965, la noi nu începuse încă perioada celor trei F, și țin minte cum ne-am distrat gândindu-ne cum le vom folosi sau cui le vom face în glumă cadou. Matei Călinescu a rămas în America înainte de a ajunge să se bucure de achiziția făcută atunci, dar Ștefan Bănulescu și cu mine le-am folosit în anii ’80 – recunoscători celor care le-au inventat pentru oamenii la fel de amărâți ca și noi – stând la masa de scris înveliți în pături și cu ambele picioare băgate în pâslarul electric pe care ni-l treceam unul altuia, Romi și cu mine, ca să ne încălzim pe rând.

Am urcat silnic treptele, am înconjurat clădirea ca să ajung la intrarea hotelului, am stat la coadă la lift și apoi am trecut prin cele trei legitimări până să ajung în cameră și să mă întind în pat.

Stăteam întinsă în pat și mă gândeam cât de mult se schimbase această țară și cât de mult rămăsese neschimbată. Iar dacă ar fi trebuit să aleg un singur exemplar care să demonstreze legătura de esență dintre vechi și nou, aș fi ales acele femei (bătrânele și cenușiu îmbrăcate pe vremuri, tinere, machiate și îmbrăcate șic acum) care stăteau la capătul coridoarelor hotelului, așezate la câte o masă mică pe care era așezată o veioză mereu aprinsă, al căror rol era să oprească pline de vigilență pe fiecare client și să-l legitimeze, verificând dacă într-adevăr figurează la camera la care pretinde că locuiește. Aerul de suspiciune aproape răutăcioasă (mi se părea că le-ar face plăcere să descopere că ceva nu e în regulă) le era atât de comun, încât păreau să semene toate între ele, nu numai cu cele 3-4 care te legitimau azi, ci și, oricât ar părea de absurd, cu cele de acum câteva decenii. Iar în fața acestei asemănări, și cele 6 benzi duble ale autostrăzii și impresionanții zgârie-nori care apăruseră între timp păreau niște schimbări derizorii, de suprafață, pe lângă imuabila esență a bănuirii omului de către om. Un om nefericit care încearcă să se salveze, transformându-și frustrarea în suspiciune.

 

 

[Vatra, nr. 4-5/2018, pp. 3-5]