Barajul Vidraru a înregistrat o avarie gravă în 1974, a trecut fără nicio fisură de cutremurul din ‘77 şi ne-a panicat nejustificat la inundaţiile din anii trecuți. Fiindcă e proiectat să reziste şi chiar rezistă! De peste 50 de ani, barajul Vidraru, unul dintre obiectivele strategice ale sistemului energetic românesc, este o mărturie a calităţii şcolii de hidroenergetică din România.
Construcţia a început în 1961 și a necesitat 480.000 mc de beton
Fostul ministru al Mediului în Guvernul Petre Roman este unul dintre cei care garantează cu mâna pe inimă pentru siguranţa Barajului Vidraru. ”Este proiectat să reziste la orice cutemur şi orice inundaţie. Singura care ar putea crea probleme ar fi o bombă, care să cadă în amonte de baraj, în condiţiile în care lacul ar fi complet plin şi chiar şi atunci nu s-ar rupe decât prea puţin din partea superioară a barajului”, explică Eugen Pop. Istoria impresionantului edificiu s-a scris de-a lungul a peste 5 ani şi jumătate, timp în care s-au realizat volume astronomice de lucrări: s-au forat 42 km de galerii subterane, s-au excavat 1,77 milioane mc de rocă, s-au turnat 930 de mii de mc de beton şi au fost montate peste 6.000 tone de echipamente electromecanice. Lucrarea a costat 1,47 miliarde lei la acea vreme, iar investiţia a fost amortizată în 28 de ani. Cifrele acestei lucrări sunt impresionante. Barajul Vidraru, a cărui construcţie a început în 1961, a necesitat 480.000 mc de beton. Pentru execuţia sa a fost nevoie ca apele să fie deviate printr-o galerie cu diametrul de 5,20 metri, galerie care, la terminarea lucrărilor, a fost amenajată ca golire de fund. Barajul a fost umplut la capacitate abia în luna decembrie 1965, când a luat naştere Lacul de Acumulare Vidraru, aşezat între flancurile Munţilor Frunţii şi Ghițu. Barajul a fost dat în folosinţă în anul 1966.
La momentul inaugurării era al cincilea în Europa şi al nouălea în lume
La momentul inaugurării, Vidraru era al cincilea în Europa şi al nouălea în lume, iar la această oră încă mai este cel mai mare baraj în arc din România. Este realizat din 22 ploturi verticale, are o înălţime de 166,60 m şi este traversat de 9 galerii orizontale interioare în care se găsesc amplasate aparatele de măsură şi control. Cea mai mare componentă a amenajării, lacul de acumulare, se întinde pe o lungime de 14 km, ocupând o suprafaţă de 870 ha şi are un volum total de 465 milioane mc, din care 320 milioane mc reprezintă volumul util. Galeria de aducţiune, cu lungimea de 2.130 m şi un diametru de 5,15 m asigură cei 90 mc/s de apă necesari funcţionării centralei şi poate suporta o presiune de 12-14 atm. Centrala subterană e amplasată la 103 m sub nivelul albiei râului Argeş. Proiectată la vremea respectivă să fie condusă chiar şi de la Bucureşti, hidrocentrala a fost pusă în funcţiune la 9 decembrie 1966 şi adăposteşte în subteran ”bijuteria” amenajării de la Vidraru: centrală subterană. Amplasată la peste 100 m sub nivelul albiei râului Argeş, centrala subterană, supranumită “templul ” amenajării, este o construcţie cu dimensiuni impresionante: 31,70 m înălţime, 67,80 m lungime, 16,70 m lăţime, pentru care s-au excavat aproape trei sferturi de milion de metri cubi de pământ.
Citește și Concurs de confirmare pe funcţie la Muzeul Câmpulung
Amintiri de pe şantier
Valeriu Eugen Pop, fost ministru al Mediului în Guvernul Petre Roman, este unul dintre martorii activi ai istoriei edificiului de la Vidraru.
”În 1965 a început umplerea acumulării Vidraru şi ulterior s-a pus în funcţiune Hidrocentrala. Eram pe atunci şef de lot la aducţiunea principală şi am făcut parte din comisia de recepţie a lucrării. O lucrare deosebit de grea, un pionierat, fiindcă era prima dată în România când se construia o aducţiune aeriană, pe un viaduct, acolo, la Valea lui Stan şi se realiza prima centrală subterană din ţară”, povesteşte Valeriu Eugen Pop.
S-a muncit mult şi în condiţii grele, mărturiseşte martorul acelor vremuri. Eugen Pop era atunci abia ieşit de pe băncile facultăţii, plin de entuziasm şi hotărât să facă treabă. ”Stăteam într-o baracă la Căpăţâneni, la circa 4,5 km de locul de muncă şi veneam pe jos până aici. O bună parte din drum, cca. 2 km, o parcurgeam prin galerii, în bascheţi, fiindcă nu suportam cizmele de cauciuc. Pe jos era o cale ferată, acoperită cu apă, şi trebuia să mergem cocoţaţi pe conductele prin care treceau cablurile electrice, iar de fiecare dată când cădeam, mă udam până la genunchi. Nu mai conta oricum, fiindcă din cauza umidităţii excesive, care ajungea până la 80%, ajungeam să fim uzi cu toţii din cap până-n picioare”, îşi mai aminteşte despre acele vremuri, fostul ministru.
Citește și Ne mândrim cu Rudolf Schweitzer-Cumpăna, dar ce facem pentru casa marelui pictor piteştean?
Doi oameni au murit la avaria din 1974
Cutremurul din 1977 nu a afectat în niciun fel barajul de la Vidraru. E adevărat că se întâmpla la 3 ani după consolidările impuse de avaria din 1974. Pe 6 iulie 1974, în jurul orei 13,00 ”s-au observat scurgeri şi jeturi de apă şi căderi de pietriş pe versant în amonte de vana Johnson, deasupra albiei râului. În circa 15 minute au început să cadă blocuri de stâncă dislocate din versant. S-a produs ruperea galeriei în amonte de vana Johnson, forfecarea galeriei, expulzarea unei porţiuni din masivul muntos de cca. 10.000 m2, expulzarea blindajului metalic în zona de ruptură, ruperea blocului de beton al vanei Johnson, producerea unei viituri artificiale de cca 600 m3/s, distrugerea liniilor de alimentare cu energie electrică a echipajului de manevră a vanelor, distrugerea viaductului de trecere de la piciorul barajului, distrugerea în mai multe puncte, în aval a şoselei, a podurilor, a unor locuinţe” se arată pe site-ul barajulvidraru.ro. Doi oameni au murit în urma acelei avarii care a durat aproape 6 ore. Spre seară, vana plană a fost deblocată şi închisă prin cădere liberă. Amploarea consecinţelor a fost cauzată de imposibilitatea închiderii imediate a vanei plane, ca urmare a întreruperii alimentării cu energie electrică. Ulterior, lacul a fost golit şi s-au mai constatat ”eroziuni ale cămăşuielii galeriei, deteriorări la contactul blindaj – beton, eroziuni la priză ca urmare a vacuumului produs de admisia apei, existenţa unui plan de fisurare sub masivul vanei Johnson, defavorabil pentru stabilitate”, arată aceeaşi sursă. Ulterior, au fost efectuate o serie de remedieri şi consolidări care au prevenit alte posibile avarii.
Panică la inundaţiile din 2014
În urma precipitaţiilor abundente din vara anului 2014, barajului Vidraru din judeţul Argeş a ajuns la 98% din nivelul normal de retenţie, înregistrând cel mai mare volum din ultimii ani. Procentul a semănat panică în rândul argeşenilor speriaţi de posibilitatea ruperii barajului. Din punct de vedere al oficialilor Administraţiei Bazinale a Apelor Argeş-Vedea (ABAAV), n-a existat însă un pericol real nici chiar la acel nivel de umplere.
Sursa: eparhiaargesului.ro
Citește și Piteştiul, în „Jurnalul de la vie” al lui Rebreanu
0 Comentarii