Maturii strazii 15 biografii fara domi by catalinbamburic

MUZEUL NAŢIONAL AL ŢĂRANULUI ROMÂN

Proiect co-finanțat de ADMINISTRAȚIA FONDULUI CULTURAL NAȚIONAL

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. A.F.C.N. nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Ciprian Voicila

Maturii strazii 15 biografii fara domiciliu

Editura Martor

ÂŠ 2016, Muzeul NaĹŁional al Ĺ˘Ä&#x192;ranului RomĂ˘n, pentru prezenta versiune. AceastÄ&#x192; ediĹŁie a apÄ&#x192;rut ĂŽntr-un tiraj de 1000 de exemplare. Toate drepturile rezervate. Ă&#x17D;nregistrÄ&#x192;ri: Ciprian VoicilÄ&#x192;, Anamaria Č&#x161;igÄ&#x192;nuČ&#x2122; Transcrieri: Ciprian VoicilÄ&#x192;, Anamaria Č&#x161;igÄ&#x192;nuČ&#x2122;, Corina Ioana Benga Fotografii: Ciprian VoicilÄ&#x192;, Anamaria Č&#x161;igÄ&#x192;nuČ&#x2122; Redactare Č&#x2122;i corecturÄ&#x192;: Carmen Mihalache ConcepĹŁie graficÄ&#x192; copertÄ&#x192;: Ioana BÄ&#x192;trĂ˘nu Desen peniČ&#x203A;Ä&#x192;: Antonia Gherasim Machetare/DTP: FÄ&#x192;nicÄ&#x192; Gherasim Tipar: S.C. Master Print Super Offset S.R.L.

'HVFULHUHD &,3 D %LEOLRWHFLL 1DÄ LRQDOH D 5RPkQLHL 92,&,/Ä&#x201A; &,35,$1 0DWXULL VWUÄ&#x192;]LL ELRJUDÂż L IÄ&#x192;UÄ&#x192; GRPLFLOLX &LSULDQ 9RLFLOÄ&#x192; %XFXUHĂşWL 0DUWRU &RQÄ LQH ELEOLRJUDÂż H ,6%1

Viaţa pe stradă – vederi interioare. O introducere

Când spui homeless , parcă te-ai referi la un 1

om care a regresat. Care a decăzut din condiţia umană. Când treci grăbit pe lângă el – şi îl vezi din ce în ce mai des, fiindcă oamenii străzii s-au înmulţit parcă şi au devenit nelipsiţi din peisajul urban al capitalei – fie îl ignori cu totul, fie îţi calci pe inimă şi îi întinzi o monedă sau o bancnotă (aceea cu cea mai mică valoare, pe care o găseşti după ce ţi-ai scotocit sârguincios buzunarul). Engl. homeless, persoană fără adăpost. Vom folosi termenul cu ortografia lui din limba de origine.

Ciprian Voicilă

Oricum, treci pe lângă el cu sentimentul că tu ştii de ce a ajuns să trăiască pe stradă – la limita fragilă dintre umanitate şi animalitate. Se găseşte în această stare jalnică pentru că... o merită. Vina îi aparţine întru totul. În orice caz, simpla prezenţă a oamenilor străzii ne deranjează. Fiindcă avem senzaţia că ei murdăresc tot ce ating: băncile din parc, scaunele din metrou, toate locurile în care poposesc în aşteptarea unui suflet milostiv. Dacă vom sonda puţin în propria conştiinţă, vom descoperi că ceea ce ne deranjează în prezenţa unui homeless este adevărul dur, realitatea crudă pe care acesta o întruchipează şi care ne face să ne trezim pentru câteva secunde din confortul unei iluzii personale. Conştientizăm dintr-odată că într-o societate ca a noastră – a riscului, a concurenţei – nenorocirea care i s-a întâmplat lui se poate abate oricând şi asupra noastră, distrugându-ne siguranţa, certitudinile, echilibrul interior, reperele în care am crezut. Cartea de faţă încearcă să descrie această realitate nemiloasă a străzii, în care homeless-ul, fiinţa condamnată să trăiască (şi, de cele mai multe ori, să şi moară) acolo, este cel mai calificat să ne iniţieze.

Maturii străzii

Un teren de cercetare inedit şi dificil: viaţa pe stradă În anul 2015 am participat, ca sociolog, la o cercetare socio-antropologică al cărei obiect l-a reprezentat varietatea tipurilor de locuire în Bucureştiul contemporan. Proiectul, intitulat „Case vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti şi împrejurimi”2, a fost iniţiat de Asociaţia VIRA. Rezultatele cercetării au fost publicate în volumul de studii „De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureştiul contemporan” (Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2016), apărut într-un tiraj limitat. În cadrul acestei cercetări cu caracter interdisciplinar, m-am ocupat de categoria socială a oamenilor străzii. Am realizat douăzeci şi şase de interviuri semistructurate cu subiecţi cu vârsta cuprinsă între 20 şi 69 de ani. Dintre ele am selectat cincisprezece interviuri, care – din punctul meu de vedere – sunt cele mai relevante pentru o radiografie a vieţii pe stradă. Ele formează corpusul prezentului volum. Capacitatea Proiect finanţat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Guvernul României prin Programul PA17/ RO13 „Promovarea diversităţii în cultură şi artă“ din cadrul Patrimoniului Cultural European.

Ciprian Voicilă

de verbalizare a persoanelor intervievate şi disponibilitatea lor de a comunica, de a-şi împărtăşi experienţele au constituit criterii implicite de selecţie a interviurilor. Convorbirile/conversaţiile noastre s-au desfăşurat fie la cabinetul medico-psiho-social al Asociaţiei Samusocial3 – în al cărei centru de zi oamenii străzii veneau vara, în principal pentru igiena corporală, aici oferindu-li-se această posibilitate, fie în zona delimitată de Piaţa Victoriei şi Piaţa 1 Mai, unde am intervievat adulţi ai străzii care formează împreună un grup omogen, dar care nu au o relaţie constantă cu Asociaţia Samusocial. O situaţie aparte a reprezentat-o întâlnirea mea cu Ion Bârlădeanu, fost om al străzii – în prezent recunoscut la nivel internaţional ca artist pop-art – cu care am dialogat la domiciliul său actual din strada C.A. Rosetti. Ţin să mulţumesc, în acest context, angajaţilor de la centrul de zi al Asociaţiei Samusocial – Elena Adam, Irina Enache, Alina Neagu, Camelia Dumitru – fiindcă mi-au Asociaţia Samusocial Internaţional a fost fondată în 2001 de doctorul Xavier Emmanuelli. În România, Samusocial a fost creată în ianuarie 2004, sub egida Samusocial Internaţional. Aici ea a preluat şi dezvoltat un proiect pentru persoanele adulte fără adăpost care fusese iniţiat în 1998 de organizaţia „Medici Fără Frontiere”, dar şi personalul care a lucrat în cadrul acestui proiect.

Maturii străzii

facilitat întâlnirea cu diverşi adulţi ai străzii aflaţi în evidenţa lor şi pentru că mi-au furnizat cu generozitate informaţii utile pentru înţelegerea fenomenului locuirii în spaţiul public din Bucureşti. Micile detalii aflate de la ei m-au ajutat să privesc mai atent, cumva din interior, viaţa acestor oameni fără adăpost şi să pot vedea dimensiunea dramatică şi tragică a existenţei cu care se confruntă zi de zi. Viaţa pe stradă exacerbează instinctul de conservare, fiinţa umană trăind permanent într-un mediu deschis care o expune primejdiilor diverse şi care provoacă în interiorul ei sentimente de insecuritate, anxietate, angoasă, instabilitate psihică şi emoţională. În plus, ea se află permanent într-o stare de alertă pentru satisfacerea nevoilor primare. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că, de obicei, oamenii străzii manifestă neîncredere în relaţia cu persoanele pe care nu le cunosc şi că, puşi în situaţia de a-şi povesti experienţele, oferă răspunsuri monosilabice, stereotipice. Cunoscând această stare de fapt, am preferat să stau de vorbă mai întâi cu doi oameni ai străzii pe care îi cunoşteam de multă vreme şi care trăiesc în proximitatea Muzeului Ţăranului Român, la care lucrez: Alexandru Doru şi Doru Marcu. Apoi i-am luat un interviu lui Dumitru Sandu, care trăieşte în cartierul Pajura, în 11

Ciprian Voicilă

Sectorul 1 al capitalei. Datorită acestuia am ajuns, întâmplător, pentru prima dată la centrul de zi al Asociaţiei Samusocial. Era prin luna februarie a anului 2015. Îl vedeam pe Dumitru Sandu stând zile şi nopţi întregi fie sub cerul liber, din care cădeau abundent peste el fulgii de nea (o imagine romantică, de altfel, într-un alt context), fie adăpostinduse, pe un ger năprasnic, în zona magazinelor de la capătul troleibuzelor 86 şi 65. Între timp, numărul oamenilor străzii a crescut în acest punct al capitalei, unde există şi un parc în care aceştia dorm vara, noapte de noapte, pe bănci. Dumitru Sandu era uşor de recunoscut: permanent avea în jurul său paporniţe fel de fel, saci cu îmbrăcăminte, caserole cu mâncarea primită de la locuitorii miloşi ai cartierului. Îmi era teamă că va muri îngheţat, aşa că l-am condus cu maşina unui prieten la centrul de zi al Asociaţiei Samusocial. Acolo am întâlnit-o pentru prima dată pe doamna Elena Adam, pe care aveam să o revăd după ce am început să lucrez în proiectul iniţiat de Asociaţia VIRA. Dânsa m-a ajutat cel mai mult în realizarea interviurilor cu adulţii străzii aflaţi în evidenţa celor de la Samusocial. Toate interviurile au avut ca punct de plecare un chestionar în care apăreau diverse întrebări care vizau informaţii personale şi aspecte 12

Maturii străzii

variate ale vieţii în stradă, aflate în conexiune cu tema generală a proiectului „Case vii”, respectiv diversele forme de locuire în Bucureştiul contemporan: vârsta; meseria sau ocupaţiile anterioare pierderii domiciliului; cauzele pentru care au ajuns acei oameni să trăiască în spaţiul public; perioada de timp petrecută în spaţiul public; modalităţile proprii de locuire; zonele din Bucureşti în care au locuit oamenii străzii şi în care s-au simţit protejaţi sau periclitaţi; tipurile de adăpost prin care au trecut; dacă au fost sau nu într-un adăpost social; percepţia oamenilor obişnuiţi asupra persoanelor fără adăpost (dacă sunt discriminaţi şi cine îi discriminează; cum s-au purtat cu ei proprietarii spaţiilor în care au fost nevoiţi să se adăpostească); modalităţile de supravieţuire economică (cum îşi câştigă resursele pentru traiul de zi cu zi; ce meserii profesează sau ce servicii prestează pentru a-şi satisface nevoile cotidiene); mecanismele de apărare ale eu-lui (dacă au trecut printr-o perioadă de depresie, de exemplu, şi cum au depăşito; ce i-a motivat să iasă din starea de depresie); unde îşi depozitează obiectele şi actele personale; conceptul de identitate la persoanele nevoite să locuiască în spaţiul public (cum se percep şi cum îi percep pe ceilalţi oameni ai străzii; de ce este atât de important să ai o carte de identita13

Ciprian Voicilă

te); strategiile de supravieţuire în stradă (cine îi ajută; dacă au prieteni sau nu; cu cine vorbesc atunci când trebuie să ia o decizie importantă; care sunt cele mai dificile perioade din an pentru un om al străzii; dacă au solicitat sau nu serviciile unor O.N.G.-uri dedicate ajutorării lor; relaţiile de rudenie (în special, relaţia cu familia nucleară); proiecţiile de viitor (ce aşteaptă de la viitor; ce zonă urbană a Bucureştiului ar alege pentru a locui acolo, dacă li s-ar oferi ocazia) şi altele. La unele interviuri m-a însoţit Anamaria Ţigănuş (studentă la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti), care a avut propriile curiozităţi în privinţa oamenilor fără adăpost, materializate în întrebări personale, şi care, ulterior, a transcris o parte din interviuri. Observaţia directă a persoanelor cu care am interacţionat şi a contextelor de locuire specifice lor a constituit o altă metodă de strângere a informaţiilor relevante pentru această cercetare. În cartea de faţă am eliminat întrebările pe care le-am adresat adulţilor străzii (standardizate şi deranjante la lectură, prin caracterul lor repetitiv), pentru a da coerenţă naraţiunii şi pentru a lăsa cititorul să se bucure, fie şi în parte, de ceea ce Roland Barthes numea „plăcerea textului”. Pentru a reliefa ineditul şi, totodată, dificultatea cercetării întreprinse în rândul 14

Maturii străzii

adulţilor străzii, voi reda aici o pagină din jurnalul meu de teren. Cum l-am cunoscut pe Eugen Arsenie, fostul bodyguard al Elenei Ceauşescu 18 mai. Ora 1900. Plec de la Muzeul Ţăranului. Trec vizavi, prin faţa Bisericii Mavrogheni, ca să-i salut pe mai vechii mei cunoscuţi, Doru Alexandru şi Doru Marcu, oameni ai străzii. Nea Doru Alexandru vorbeşte, mai într-o parte, cu un bătrân îmbrăcat de sus până jos în blugi: şapcă, geacă, pantaloni, toate albastre şi uzate. Mic de statură, cu o privire de un albastru spălăcit. E ştirb şi are o căutătură specifică celui obişnuit să evalueze permanent oamenii şi situaţiile. Când mă apropii de el, mă întreabă: „Ştii ce am fost eu?” Se întoarce spre nea Doru: „Ia spune-i tu, Dorule!” „Eugen – mă pune în temă Doru Alexandru – a făcut parte din garda Elenei Ceauşescu”. „Ce coincidenţă!”, îi zic. Mă explic: „Am fost zilele trecute la Samusocial şi doamnele de-acolo mi-au vorbit de dumneavoastră. Urma să vă caut.”. Odată introducerea făcută, Eugen mă invită să îl însoţesc… la garsoniera lui. Plec, aşadar, însoţit de el şi de Doru Alexandru. Flancat de amândoi, unul în stânga mea, celălalt în dreapta. Trecem precipitat strada, mai, mai să ne calce maşinile 15

Ciprian Voicilă

care trec dinspre Piaţa Victoriei spre Bulevardul Aviatorilor. Noi o luăm dinspre Parcul Kiseleff către strada Paris. Mergem pe nişte străduţe întortocheate până în dreptul Ambasadei Poloniei, situate lângă Aleea Alexandru. Fix vizavi de ambasadă văd o Dacie 1300 – albă, bătrână decrepită, mâncată de rugină şi profund marcată de trecerea inexorabilă a timpului. „Asta e casa mea”, zice nea Eugen, indicându-mi cu mâna maşina. „O am de la soacră-mea.” Descuie maşina şi scoate din ea o carte veche, hărtănită, cu coperte albastre, cartonate. „Când eşti născut?”, mă întreabă. „În ´78”, zic. „Eşti mic, mă! Tu ştii ce-i asta?” Îmi arată o hartă a României Mari, luată dintr-un atlas geografic. Scoate din maşină un alt atlas geografic şi istoric, editat în 1935. Vrea să mi le dea ca donaţie pentru muzeu, cu o singură condiţie: să scrie „donat de Arsenie Eugen”. Ca să îmi arate că lucrurile sale depozitate în Dacia 1300 sunt în siguranţă, îmi spune confidenţial, râzând totodată: „Aicea sunt camere de luat vederi”. Asta pentru că în jurul nostru sunt mai multe ambasade: Ambasada Republicii Filipine, a Mexicului, a Uruguayului… Îl întreb cum de şi-a ales să stea în acest loc atât de bine supravegheat. „Păi, unde am lucrat în viaţa mea? Oare am fost prost? Cunoşteam locul de dinainte. Când am fost pe gardă, ştiam 16

Maturii străzii

fiecare străduţă”. A fi „pe gardă” este o expresie care trimite la perioada în care Eugen Arsenie, născut în 1948, în Botoşani, a făcut parte dintre bodyguarzii motociclişti din garda Elenei Ceauşescu. „M-a racolat. Puneam spiţele la motorete, la motociclete.” A fost „racolat” încă din 1963, de pe vremea lui Gheorghiu-Dej. Îl întreb după ce criterii te „racolau”. Îmi răspunde prompt: „trebuia să fii prost şi să ai putere”. În timp ce vorbim, nea Doru destupă o sticlă de vin alb, bea din ea şi mi-o întinde şi mie. Eugen Arsenie îl bruschează: „Stai, bă, să-i desfacem alta, poate i-e scârbă să bea după noi!”. Simt că asta e o probă iniţiatică pe care, dacă o ratez, nu voi beneficia din partea lor de suficientă încredere şi de acea deschidere umană care face dintr-un schimb de replici un dialog real, iar dintr-o întâlnire accidentală, una fertilă, cu sens. Aşa că… beau din sticla din care a sorbit cu câteva clipe mai înainte nea Doru şi i-o trec mai departe lui Eugen Arsenie. Acesta scoate din maşină un articol apărut într-un ziar de scandal, „Cancan”, şi mi-l întinde ceremonios, ca pe o carte de vizită. Citesc, cu glas tare: „Fostul bodyguard al Elenei Ceauşescu trăieşte de şaisprezece ani într-o dubiţă. După ce i-a salvat viaţa Elenei Ceauşescu, bătrânul Arsenie a ajuns pe străzi şi trăieşte dintro pensie de aproape cinci milioane. De mai bine de şaisprezece ani, maiorul în rezervă Eugen Arsenie, 17

Ciprian Voicilă

care a făcut parte din escorta Elenei Ceauşescu, locuieşte într-o dubiţă din apropierea sediului central al P.D.L. Bucureşteanul a povestit, în exclusivitate pentru «Cancan», că a ajuns pe stradă, după ce a suferit un accident teribil, în încercarea de a o salva pe soţia dictatorului dintr-un atentat. Răzvan Radu Eugen Arsenie locuieşte în buricul capitalei, pe strada Tirana, numărul... B-26-JFH. Acesta este numărul de pe plăcuţa de înmatriculare a maşinii care s-a transformat în casă de mai bine de şaisprezece ani. Povestea bătrânului este de-a dreptul dramatică: «Am venit în Bucureşti prin ´63. În timp, am ajuns în coloana de motociclişti a familiei Ceauşescu. Eram douăzeci şi cinci atunci, din care azi doar patru mai trăiesc». Până la 18 noiembrie 1988, lucrurile i-au mers de minune: avea un apartament în Piaţa Naţiunilor Unite, o soţie, un băiat, salariu mare, îşi cumpărase cu 6000 de lei o dubiţă nouă.” Citesc în continuare, întrebându-mă cât la sută din ceea ce este scris acolo este real şi cât fabulaţie menită să suscite interesul publicului credul: «În ziua aceea neagră mă aflam în dispozitiv, în spatele maşinii în care se afla Elena Ceauşescu. Pe la fosta ambasadă a Rusiei, unde e acum cea a Canadei, a apărut un Mercedes negru care s-a îndreptat cu viteză spre spatele maşinii oficiale. Eu m-am tras în apropierea portierei unde se afla Elena, iar 18

Maturii străzii

Mercedes-ul m-a lovit din lateral şi am fost strivit. Şi Elena a fost rănită şi a purtat o perioadă ghips». După ce a fost zdrobit între două maşini, bărbatul a stat optzeci şi şapte de zile în comă. Când şi-a revenit, a aflat că soţia băgase divorţ şi că a fost pensionat pe caz de boală. «Totuşi, nu mă plâng. Primesc mâncare de la un restaurant din apropiere, că patronul a fost coleg cu mine şi mă ţine el pe mâncare, am o toaletă ecologică lângă mine şi mai am şi o pensie de vreo 449 de lei», a mai adăugat bătrânul, resemnat.” În timp ce sticla de vin trece de la unul la altul, îmi povesteşte şi mie, pe scurt, cum s-a întâmplat accidentul care i-a adus întreaga nenorocire, destrămându-i viaţa. Se îndreaptă încă o dată spre casa-maşină şi revine la noi cu un număr vechi din „Scânteia”, pe al cărui primă pagină îl văd pe Ceauşescu, iar în plan secund remarc nişte indivizi destul de tineri, îmbrăcaţi la costum. Mi-l arată pe unul dintre ei şi îmi spune: „Uite, aici eu sunt”. Mai târziu, pe lângă noi trece un străin cu un câine. Este ora la care stăpânul său îl scoate la plimbare. Eugen Arsenie i se adresează într-o engleză aproximativă. „E ambasadorul Olandei”, mă lămureşte el, după ce câinele şi stăpânul au dat colţul. Îl întreb cum de a ajuns el, fostul maior, să trăiască pe stradă. Îmi spune că pe Aleea Alexandru a stat într-o casă timp de cinci ani, şi când a murit 19

Ciprian Voicilă

bătrânul proprietar, fiul acestuia l-a evacuat forţat. Înainte să ne despărţim, Eugen Arsenie îmi dă numărul lui de mobil. Voi reveni, cât de curând, pentru un interviu amplu. Vreau să fac şi nişte fotografii în zona în care a ales să stea, şi mai ales maşinii Dacia, cu numărul de înmatriculare B-26-JFH. Între timp, verific la Samusocial o parte din informaţiile culese de la el, despre el. Doamna Elena Adam, asistent social şi coordonator de proiecte în cadrul acestei instituţii, îl cunoaşte şi îmi confirmă autenticitatea cazului. Ba chiar mă roagă ca atunci când îl voi revedea, pentru interviu, să îl întreb dacă îşi mai aminteşte de ea.” Aici se încheie pagina mea de jurnal. Interviul cu Eugen Arsenie nu a mai avut loc. De câte ori am încercat să ne vedem, l-am aflat într-o avansată stare de ebrietate, indiferent de ora la care l-am contactat telefonic: dimineaţa, după-amiaza sau seara. Dar nu îl judec. Ceea ce nu înţeleg aşa-zişii oameni normali, care se bucură de un anumit statut în societate, este că pentru un adult al străzii, de la un anumit punct al existenţei sale încolo, alcoolul devine un ingredient absolut necesar supravieţuirii în spaţiul public. Înainte de a trece la următorul subcapitol, simt nevoia unei mărturisiri pe cât de sincere pe atât de patetice, poate: întâlnirea cu aceşti 20

Maturii străzii

oameni ai străzii m-a copleşit de fiecare dată din punct de vedere emoţional, până la un punct greu de suportat. Poveştile lor de viaţă sunt dramatice şi, de cele mai multe ori, tragice. Prea tragice pentru un om obişnuit să privească lumea şi viaţa prin nişte cadre fixe, în care fenomenele se desfăşoară coerent şi în care există totuşi un raport echilibrat, echitabil între bine şi rău, ordine şi dezordine, virtute şi abjecţie. Contactul îndelungat cu realitatea străzii îţi poate răsturna alarmant sistemul de referinţă, punctele cardinale ale existenţei pe care ţi le-ai definit şi care te ajută să te orientezi eficient în realitatea ta cotidiană. În plus, nu poţi rămâne calm şi lipsit de reacţie în faţa unui om care ţi se plânge că nu are bani să îşi cumpere medicamentele absolut necesare sau care îţi mărturiseşte, plângând, că s-a săturat de viaţă. De o asemenea viaţă. În timp ce îl asculţi, simţi cum din adâncul sufletului tău se ridică la nivelul conştiinţei, odată cu un sentiment de revoltă mută, probleme insolubile, unele de natură etică. Ce drept am eu să îl determin pe omul din faţa mea să îmi povestească, retrăind astfel, experienţele dureroase, traumatizante? Cum îl pot ajuta? De la fiecare întâlnire am plecat cu un apăsat sentiment al neputinţei în faţa nedreptăţii sociale care li se face oamenilor 21

Ciprian Voicilă

străzii şi cu senzaţia că nici eu, la rândul meu, nu le pot uşura povara existenţei într-un mod real, eficient. În cel mai bun caz, noi, ca indivizi izolaţi, îi putem ajuta pe oamenii fără adăpost doar să mai reziste o vreme acolo, în stradă. Nu ne stă, din păcate, în putere să îi smulgem de la periferia societăţii, să le oferim un serviciu, o casă şi, în acest fel, să îi re-socializăm. Să le redăm existenţa socială. În final, m-am despărţit de ei cu sentimentul neplăcut că nu am fost decât încă unul din lungul şir de „profesionişti” care le-au acordat atenţie doar atâta vreme cât existenţa lor stradală le-a stârnit interesul. Jurnaliştii şi-au scris articolele, reporterii TV şi-au realizat emisiunile despre oamenii care trăiesc pe stradă sau în canalele Bucureştiului, eu mi-am scris cartea despre ei. Însă ei au rămas tot acolo. În stradă. Şi sunt condamnaţi, de un stat care aproape îi ignoră, să moară, în cele din urmă, acolo… Aspecte semnificative din viaţa oamenilor străzii în Bucureştiul cotidian În volumul menţionat la începutul acestei introduceri am încercat să descriu, într-un

Maturii străzii

articol4, procesul psiho-social prin care un om obişnuit ajunge la un moment dat să locuiască în spaţiul public (şi cum anume privarea de locuinţă îi afectează identitatea personală), dar şi procesul invers, prin care un astfel de om este reinserat, recuperat din punct de vedere socio-profesional şi psihologic (cu ajutorul unor instituţii abilitate sau/şi al unor persoane-suport). Aici, însă, mi-aş dori mai degrabă să pun în lumină câteva aspecte ale existenţei în spaţiul public bucureştean pornind de la cele cincisprezece interviuri cuprinse în acest volum şi redate sub forma narativă a „poveştilor de viaţă”. Fiindcă ceea ce ne impresionează în primul rând atunci când luăm contact cu această categorie socială este povestea vieţii lor. O poveste care merită spusă şi care oferă o altă perspectivă asupra realităţii, din unghiul lor de vedere, al adulţilor străzii. Cei care au ajuns în stradă maturi fiind (din punctul de vedere al vârstei şi al identităţii sociale) şi pe care „şcoala” străzii i-a maturizat definitiv. Cred că demersul publicării acestei cărţi are un scop pragmatic, uman, înainte de toate: Ciprian Voicilă , „Casa din stradă. Cum locuim când nu avem unde locui”, în „De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureştiul contemporan”, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2016, pp. 185-207.

Ciprian Voicilă

oamenii străzii pot fi acceptaţi, dacă vom fi capabili să înţelegem situaţia socială ingrată în care au ajuns. Este comod să îi priveşti ca pe nişte cazuri izolate şi să le atribui întreaga vină pentru eşecul lor social. Dacă vom încerca să îi privim într-un context mai larg, sociopsihologic, avem şansa să identificăm cauzele reale ale fenomenului locuirii în spaţiul public din Bucureşti (şi, prin extensie, din România), să diminuăm, pe cât posibil, factorii de risc şi, înainte de toate, să înţelegem că „vinovăţia” oamenilor străzii – dacă există – este de cele mai multe ori una redusă în raport cu vina de care se face răspunzător sistemul sociopolitic actual. De foarte multe ori sistemul socio-profesional din România, tranziţia de la orânduirea comunistă la societatea capitalistă (procesul de dez-industrializare, privatizarea unor întreprinderi care au fost până mai ieri de stat, restructurările de personal, expirarea unor meserii) sau pur şi simplu hazardul i-au proiectat în stradă. O carte despre „maturi ai străzii” sau cu „oameni ai străzii”? Cititorul acestei cărţi s-ar putea întreba, pe bună dreptate, de ce volumul se referă la „maturii 24

Maturii străzii

străzii” şi nu îi are în vedere, pur şi simplu, pe „oamenii străzii”. O carte despre oamenii străzii ar presupune chestionarea nu doar a adulţilor străzii, ci şi a minorilor care provin, în marea lor majoritate, din orfelinate, precum şi a familiilor întregi nevoite să locuiască în spaţiul public. Având în vedere cadrul cercetării pe care am întreprins-o în 2015, pe care l-am descris deja, m-am limitat la categoria socială a adulţilor străzii. Una dintre cele mai uzitate tipologii a persoanelor fără adăpost a fost concepută de Randall Kuhn şi Dennis P. Culhane. Ei au descris trei tipuri de populaţii fără adăpost (populaţia tranzitivă fără adăpost, populaţia episodică fără adăpost şi populaţia cronică fără adăpost) şi trei tipuri de „homelessness”5: „homelessness tranzitiv”, „homelessness episodic”, „homelessness cronic”. Criteriul care stă la baza acestei clasificări este temporalitatea, mai exact perioada de timp pe care a petrecut-o persoana respectivă în adăposturile sociale şi frecvenţa cu care a solicitat serviciile oferite de adăposturile sociale. Majoritatea oamenilor străzii pe care i-am abordat fac parte din ultima categorie, a Engl. homelessness, cuvânt care denotă – în spațiul cultural american – persoanele și grupurile umane nevoite să trăiască pe stradă.

Ciprian Voicilă

persoanelor cronice fără adăpost („chronically homeless”), care prezintă următoarele caracteristici: sunt persoane în vârstă, şomere şi care sunt „înrădăcinate în sistemul adăposturilor”6. În unele cazuri, ele au un handicap fizic sau psihic, iar din punct de vedere psihologic sunt dependente de droguri (de la cele mai uşoare, cum este alcoolul, până la cele mai nocive). Această dependenţă conduce, de multe ori, la abuzul de droguri care, la rândul său, le provoacă diverse tulburări psihice7. O altă modalitate de clasificare a oamenilor străzii are drept criteriu cauzele care i-au adus în această situaţie nefastă. Cu alte cuvinte, factorii de risc care determină fenomenul social al locuirii în spaţiul public. Asociaţia Samusocial a descoperit ca factori predominanţi: conflictul sau divorţul; pierderea locului de muncă; înşelătoriile imobiliare; alcoolismul şi jocurile de noroc; detenţia; provenienţa persoanelor respective din casele de copii; lipsa unui venit constant suficient (şi, deci, imposibilitatea de a achita plata întreţinerii sau a chiriei)8. Randall Kuhn, Dennis P. Culhane, „Applying Cluster Analysis to Test a Tipology of Homlessness by Pattern of Shelter Utilization: Results from the Analysis of Administrative Data”, în „American Journal of Community Psychology”, vol. 26, nr.2, 1998, pp. 210-212. 7 Ibidem. 8 Cf. Ciprian Voicilă, „Casa din stradă. Cum locuim când nu avem unde locui”, în op. cit., p. 188. 6

Maturii străzii

În 2010, echipele mobile ale Asociaţiei Samusocial au realizat un studiu din care a reieşit că: – 47,50 % dintre adulţii străzii au ajuns să locuiască în spaţiul public în urma unui conflict familial sau divorţ; – 19,44% au ajuns pe stradă ca urmare a înşelătoriilor imobiliare; – 6,80% dintre ei s-au aflat în imposibilitatea de a-şi plăti întreţinerea sau chiria şi au ajuns pe stradă datorită evacuării; – 6,36% au ajuns pe stradă ca urmare a pierderii locului de muncă; – 4,43% sunt persoane care provin din casele de copii; – doar 1% au ajuns pe stradă ca urmare a dependenţei de alcool sau de jocurile de noroc. Din acelaşi studiu rezultă că în Bucureşti trăiesc în stradă mai mulţi bărbaţi decât femei. Din cele 2659 de persoane intervievate de echipele Samusocial, 2023 au fost bărbaţi, faţă de doar 608 femei9. Aceste cifre ne arată că în România – spre deosebire de Europa de Vest sau Statele Unite ale Americii – viaţa pe stradă nu este consecinţa unei alegeri. Nu este un stil de viaţă. Fiinţa umană nu alege să trăiască pe stradă, ci este nevoită să locuiască în spaţiul public. 9

Cf. http://www.samusocial.ro/media/statistici-cifre/.

Ciprian Voicilă

Pe de altă parte, nu poţi citi această statistică fără să nu te înfiori la gândul că oricine poate ajunge pe stradă: nimic nu îţi garantează că întrun anumit punct al existenţei tale nu vei avea parte de un accident stupid (ca în cazul lui Eugen Arsenie sau în acela al lui Gheorghe Azizoaie) sau de o împletire nefericită a ghinionului cu hazardul. Metamorfozele unui homeless Cum poate ajunge un om obişnuit să trăiască pe stradă? Pe scurt, procesul social al locuirii în spaţiul public poate fi descris astfel: mai întâi persoana respectivă îşi pierde locul de muncă. Fiind nevoită să îşi achite întreţinerea şi/sau chiria, apelează la propriile economii. Odată epuizate acestea, solicită ajutor financiar familiei sale nucleare sau extinse. Mai târziu apelează la susţinerea prietenilor şi a cunoştinţelor. În timp, acumulează multe datorii, pierde sprijinul familiei şi al prietenilor, iar la un moment dat, în punctul critic al existenţei sale, din păcate este nevoită să transforme strada în casă. Procesul invers, de recuperare a unei persoane fără adăpost, re-inserţia sa socioprofesională, presupune obţinerea unui job şi reangajarea sa. Acest prim pas îi va asigura o 28

Maturii străzii

sursă sigură de venit, cu ajutorul căreia îşi va putea închiria o locuinţă. În absenţa unor politici publice de salvare a oamenilor străzii pe care ar trebui să le definească şi să le aplice statul român, în această etapă extrem de importantă pentru o persoană fără adăpost o importanţă majoră o au O.N.G.-urile – cum este Asociaţia Samusocial – care au definit în statutul lor ca scop ultim „salvarea persoanelor aflate într-o situaţie socială critică prin proceduri de urgenţă medicală şi socială, asistarea acestora pentru redobândirea autonomiei şi a capacităţii lor de autodeterminare şi asigurarea unor condiţii minime de existenţă pentru persoanele care nu îşi mai pot gestiona propriile resurse”10. Personalul Asociaţiei Samusocial, spre exemplu, îi consiliază profesional pe adulţii străzii în vederea unei posibile angajări: îi ajută să îşi compună un curriculum vitae, scriu împreună scrisoarea de intenţie, le facilitează accesul – pe internet sau în presa scrisă – la locurile disponibile de muncă, îi recomandă instituţiilor angajatoare, îi pregătesc din punct de vedere psihologic pentru a satisface exigenţele unui interviu. În ceea ce-i priveşte pe oamenii străzii, oferta de muncă sună dezolant: pot practica diverse meserii specifice „muncii de jos”: se pot angaja 10

Cf. www.samusocial.ro.

Ciprian Voicilă

la salubritate sau pot fi oameni de serviciu la o scară de bloc… Meserii prost plătite, care nu le asigură pe termen lung plata unei chirii, mai ales în condiţiile în care unii dintre angajatori – necunoscând sau ignorând situaţia critică din care oamenii străzii tocmai au ieşit – le amână plata salariilor11. Unii dintre foştii oameni ai străzii reuşesc să se re-socializeze. Sunt aşa-numitele „poveşti de succes” cu care se mândresc, pe bună dreptate, O.N.G.-urile înfiinţate în folosul persoanelor fără adăpost şi al excluşilor social. Dar, din păcate, după o scurtă reintegrare în câmpul muncii, majoritatea revin la situaţia iniţială, de persoane fără adăpost. De ce se întâmplă acest nefast fenomen? Din varii motive: neseriozitatea angajatorilor (care le amână plata salariilor sau îi tratează diferenţiat faţă de ceilalţi angajaţi); incapacitatea angajaţilor de a se conforma unui program fix, dar şi unei ierarhii sau regulilor impuse de un serviciu; depresiile ascunse, care îi determină pe foştii oameni ai străzii să îşi abandoneze la un moment dat locurile de muncă – obţinute atât de greu, cu mult efort fizic şi psihic atât din partea lor, cât şi din partea asistenţilor ocupaţionali. Cf. Ciprian Voicilă, în „De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureştiul contemporan”, ed. cit., p. 202.

Maturii străzii

Şansele de reinserţie psiho-socio-profesională sunt invers proporţionale în raport cu perioada de timp pe care un om o petrece pe stradă: cu cât persoana fără adăpost a trăit un timp mai îndelungat în spaţiul public, cu atât are mai puţine şanse să se angajeze şi să îşi poată închiria o locuinţă. Adică să revină în sânul societăţii. Statistic vorbind, persoanele care petrec o perioadă scurtă fără un adăpost refuză noul statut, de homeless, şi depun eforturi pentru a se redresa, pentru a ieşi din el, în vreme ce oamenii care locuiesc pe stradă mai mult de doi ani tind să se identifice cu acest rol12. Strategii de supravieţuire, când casa e un cartier Oamenii obişnuiţi, care beneficiază de confortul unei locuinţe, au prejudecata că persoanele nevoite să vieţuiască în stradă refuză să muncească, alegând cerşetoria ca singura cale de subzistenţă economică. Majoritatea persoanelor adulte, fără adăpost, care au constituit obiectul cercetării Cf. Katherine Boydell, Paula Goering, Tammy Morrell-Bellai, „Narratives of Identity: Representation of Self in People who are Homeless”, apud Josie Parker, „Self-Concepts of Homeless People in an Urban Setting: Processes and Consequences of the Stigmatized Identity”, Georgia State University, 2012, pp. 21-23.

Ciprian Voicilă

mele sunt sau au fost zilieri, în trecutul lor de adulţi ai străzii. De asemenea, potrivit unei statistici realizate de specialiştii Asociaţiei Samusocial, majoritatea adulţilor străzii aflaţi în evidenţa lor muncesc „la negru” ca zilieri (sunt angajaţi cu ziua). Procentual, 48,8% dintre cei care beneficiază de serviciile asociaţiei lucrează cu ziua; 18,6% trăiesc din cerşetorie, iar 14% nu realizează niciun venit13. De cele mai multe ori, oamenii străzii sunt nevoiţi să culeagă de prin tomberoane diverse bunuri abandonate sau materiale care pot fi vândute şi reciclate: PET-uri, fier, cupru, ambalaje. Această fugă continuă pentru un câştig bănesc minim, necesar satisfacerii nevoilor primare, a creat cadrul propice pentru folosirea abuzivă şi ilegală a oamenilor fără adăpost pentru munca la negru. Diverşi patroni de şantiere sau de ferme îi folosesc pe adulţii străzii ca mână de lucru, tratându-i aproape ca pe nişte sclavi: îi plătesc execrabil sau nu îi plătesc, îi admonestează verbal, uneori îi molestează fizic. În apropierea Pieţei Unirii există un loc de unde angajatorii îşi aleg o mână ieftină sau chiar gratuită de lucru. Pe cât este de avantajoasă această situaţie pentru angajator, pe atât de defavorabilă îi este unui adult al străzii: în acest 13

Cf. http://www.samusocial.ro/media/rapoarte/.

Maturii străzii

mod el nu va putea să obţină niciodată un venit sigur din care să îşi achite chiria unei locuinţe. Prin urmare, pe termen lung, va rămâne în situaţia de a locui în continuare pe stradă şi de a suporta stigmatul social de „om al străzii” (capitolul dedicat lui Bogdan Florin Ionescu este relevant în acest sens). Pentru o persoană lipsită de adăpost este vitală reţeaua sa de prieteni şi cunoştinţe, care îi oferă nu doar bani, obiecte utile sau produse alimentare, ci şi suportul psihologic de care are nevoie în momentele critice. Din această perspectivă, mi s-a părut extrem de interesant faptul că unii oameni ai străzii, chiar după reinserţia lor psiho-socioprofesională, simt nevoia să îi viziteze regulat pe cei care i-au ajutat să iasă din rolul de homeless: psihologii şi asistenţii sociali. Am văzut, pe viu, acest lucru la centrul de zi al Asociaţiei Samusocial. Personalul abilitat de aici mi-a explicat că aceştia îi vizitează mai ales când trebuie să ia o decizie importantă şi că, uneori, se ajunge chiar la o formă de dependenţă de psihologul sau de asistentul social care le oferă suportul psihologic. O situaţie similară cu dependenţa client-psihoterapeut din cadrul şedinţelor de psihoterapie.

Ciprian Voicilă

În prezent, adulţii străzii rezistă în spaţiul public datorită serviciilor şi asistenţei pe care le-o oferă în principal O.N.G.-urile de tipul Asociaţiei Samusocial, dar şi diversele confesiuni religioase (ortodoxe – prin serviciile pe care le oferă unele parohii; catolice – prin organizaţiile de tipul Fraţii Carităţii; protestante sau neoprotestante). Am făcut un inventar al tipurilor de adăpost în care stau o perioadă adulţii străzii, pe baza celor douăzeci şi şase de interviuri pe care le-am realizat în această cercetare. Într-o enumerare fără ierarhii, acestea sunt: în apropierea Gării de Nord, la suprafaţă sau în canale (este cazul „aurolacilor”) sau chiar în Gara Basarab (la triaj, după cum mărturiseşte Leon Litvin). În staţiile de metrou. Prin parcuri, barăci, maşini abandonate. În scările de bloc. La ghenă. În apropierea containerelor din faţa blocurilor. În proximitatea bisericilor. Prin clădirile abandonate sau în toaletele publice. Pe timpul iernii, majoritatea frecventează adăposturile sociale14. Potrivit unui studiu realizat de Samusocial în 2010, la nivelul Bucureştiului, la acea dată, erau 5000 de persoane fără adăpost. Datorită numărului insuficient de paturi din adăposturile 14

Ciprian Voicilă, ed. cit., p. 199.

Maturii străzii

de noapte, adulţii străzii au fost nevoiţi să se adăpostească în scările de bloc, în barăci, rulote, maşini abandonate, prin gară sau în canale. Colaborarea eficientă dintre Samusocial şi Primăria Municipiului Bucureşti a făcut ca mulţi dintre oamenii străzii să poată ajunge în adăpostul de urgenţă al Spitalului Municipal, în acest fel diminuându-se numărul de decese în rândul lor. La acea dată, 44% dintre beneficiarii serviciilor oferite de Samusocial reuşiseră să fie cazaţi în adăpostul Spitalului Municipal. Restul s-au descurcat după posibilităţi: 21% în scări de bloc; 11,60% în gară; 9,30% în barăci, rulote, maşini părăsite; 4,70% prin canale15. Câteva aspecte psihologice ale locuirii în spaţiul public În domeniul psihologiei, piramida nevoilor sau a trebuinţelor umane – concepută de Abraham Maslow în 1943 (apare în lucrarea „A Theory of Human Motivation”) şi revizuită în 1970 – a devenit clasică. Aceasta arată că nevoile primare, general-umane, sunt cele fiziologice (nevoile biologice de hrană, apă, aer, igienă, nevoia de somn, nevoia de reproducere, de menţinere constantă a temperaturii corpului). Nivelul 15

Cf. http://www.samusocial.ro/media/rapoarte/.

Ciprian Voicilă

imediat superior acestora este cel reprezentat de nevoile de securitate, ce privesc integritatea fizică – siguranţa personală, securitatea casei şi a familiei. Pe următorul nivel întâlnim nevoile sociale şi de apartenenţă la un grup (nevoia de prietenie; de familie; nevoia de afecţiune). Nevoile superioare, specific umane, vizează recunoaşterea socială venită din partea semenilor. Această recunoaştere se reflectă în sentimente de putere personală, prestigiu social sau acceptare. În categoria nevoilor superioare intră şi respectul de sine (sentiment care generează, la rândul său, încrederea în sine, adecvarea, competenţa). Nesatisfacerea lor produce descurajare, iar pe termen lung, complexe de inferioritate. În vârful piramidei se găsesc nevoile de auto-realizare (realizarea sinelui propriu; creativitatea; spontaneitatea). În cazul adulţilor nevoiţi să locuiască în spaţiul public, prin privarea de locuinţă le sunt afectate atât nevoile primare, cât şi cele superioare. Recitind această ierarhizare a nevoilor, înţelegem mai bine de ce una dintre nevoile fundamentale ale oamenilor străzii este aceea de securitate. Pentru a şi-o satisface, ei preferă să trăiască, de obicei, în cartierul unde au avut ultima locuinţă – în proprietate personală sau cu chirie. Aici, locatarii cartierului îi 36

Maturii străzii

cunosc, îi ajută cu bani sau diverse produse, iar posibilitatea întâlnirii cu diverşi agresori este mult diminuată. Spre exemplu, Eugen Arsenie, fostul bodyguard al Elenei Ceauşescu, şi-a depozitat bunurile personale într-o Dacie 1300, situată vizavi de Aleea Alexandru şi de Ambasada Poloniei. Zona respectivă este supravegheată de o mulţime de camere video. După cum mi-a mărturisit, şi-a ales în mod special acest loc, întrucât cunoştea foarte bine zonele cele mai securizate ale Bucureştiului încă de pe vremea în care activa în serviciul de pază al soţilor Ceauşescu. De regulă, oamenii străzii sunt puşi în pericol de persoane de aceeaşi condiţie socială, între cei care îşi împart spaţiul public existând adesea conflicte de interese care au ca obiect resursele şi bunurile de consum. Un aspect relevant din punct de vedere psihologic îl constituie perioada de depresie prin care au trecut majoritatea adulţilor străzii cu care am intrat în contact, imediat ce au ajuns să trăiască în stradă, dar şi modalităţile prin care au depăşit-o şi resorturile interne pe care le-au activat în acest scop. Pe Vasile Andronic, de exemplu, l-a ajutat dorinţa de a-şi scrie poeziile şi suportul psihologic pe care i l-a oferit doamna Elena Adam. Iar pe Bogdan 37

Ciprian Voicilă

Florin Ionescu – pentru a mai oferi un exemplu aici – l-a salvat ambiţia de a nu sucomba în faţa situaţiei dezolante în care l-a aruncat destinul. Există, din păcate, şi excepţii – ilustrate în volumul de faţă prin confesiunea lui Doru Marcu sau aceea a lui Minache Stroe – care dovedesc că traiul îndelungat pe stradă, cronicizarea vieţuirii în spaţiul public, bolile contactate ca urmare a vieţii pe stradă şi mai ales incapacitatea de pensionare pe caz de boală, înainte de termenul legal, îi diminuează individului nevoit să trăiască în aceste condiţii şansele de supravieţuire. În cazul adulţilor străzii neinseraţi în societate, care sunt destul de înaintaţi în vârstă şi care sunt lipsiţi atât de o sursă sigură de venit cât şi de şansa de a-şi găsi un loc de muncă, starea de depresie se permanentizează. Mulţi dintre oamenii lipsiţi de un adăpost suferă de afecţiuni psihice. Conform unui studiu al indicatorilor privind sănătatea mintală în rândul populaţiei fără adăpost din Bucureşti, realizat în intervalul decembrie 2008 - noiembrie 2009 de Echipa Mobilă Psihiatrică Samusocial România pe un eşantion de o sută de persoane intervievate, s-a ajuns la următoarele concluzii: din totalul persoanelor investigate, 40% erau femei, 60% bărbaţi. 38

Maturii străzii

59% dintre persoanele investigate erau din Bucureşti, 41% proveneau din provincie. 98% aveau ultimul domiciliu în Bucureşti, iar 2% în provincie. 56% din totalul persoanelor adulte lipsite de un adăpost, care sufereau la acea dată de afecţiuni psihice (schizofrenie, tulburări de personalitate, retard mental în diferite grade), ajunseseră în stradă datorită suferinţei psihice. Din totalul persoanelor investigate, 16% sufereau de schizofrenie. Forma de schizofrenie cea mai comună era, la acea dată, schizofrenia paranoidă (întâlnită la 9% dintre ei). 20% dintre bolnavii psihic investigaţi sufereau de tulburări de personalitate, 25% de tulburări afective depresive, 3% de tulburări anxioase, 9% sufereau de demenţă, 11% de epilepsie, 13% de retard mental, 3% de Parkinson. În cazul epilepsiei şi al bolii Parkinson trebuie remarcat faptul că cele două forme de boală psihică nu sunt cauzate de ajungerea persoanelor respective în stradă, dar că întreţin această stare, pentru că le împiedică să obţină un loc de muncă16. Aşa cum reiese din cele cincisprezece biografii condensate în acest volum, cel mai greu lucru de suportat pentru o persoană lipsită de adăpost este dispreţul cu care este tratat de semenii săi. 16

Ciprian Voicilă, op. cit., p. 190.

Ciprian Voicilă

De către oamenii normali, bine adaptaţi din punct de vedere social. Tema dispreţului faţă de oamenii străzii se leagă implicit de tema stigmatizării sociale. Erving Goffman a definit trei tipuri de stigmate17: stigmatele corporale sau diformităţile fizice (cum ar fi înălţimea extremă, greutatea extremă, albinismul, absenţa membrelor superioare sau inferioare); stigmatul tribal („tribal stigma”), al cărui fundament îl constituie rasa, naţionalitatea, religia, şi care se referă la apartenenţa la diferite grupuri sociale percepute social ca indezirabile (şi care pot fi grupuri etnice, religioase sau rasiale); stigmatizarea produsă de o serie de caracteristici psihologice specifice pentru care persoana în cauză este considerată inferioară valoric (în această categorie intră bolile psihice) sau când individul respectiv are un statut social inferior (este un om al străzii, este şomer, divorţat sau are cazier judiciar). În realitate, un om nevoit să locuiască pe stradă poate să poarte asupra sa mai multe stigmate, de la dizabilităţi fizice şi psihice până la faptul că provine din categoria socială stigmatizată a rromilor. În plus, oamenii integraţi social îi desconsideră pe oamenii străzii pentru Erving Goffman, „Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity”, Simon & Schuster Inc., New York, 1963. 17

Maturii străzii

simplul motiv că nu posedă o casă. Dar şi pentru că un homeless nu face parte din actuala societate de consum: neavând o casă, nu are unde să îşi depoziteze bunurile. Nu este un consumator fidel, pentru că nu posedă resursele financiare necesare18. Această stare de fapt îl condamnă pe omul fără adăpost să trăiască izolat, la periferia societăţii. Un om al străzii este într-o poziţie de inferioritate şi dintr-un alt motiv: spre deosebire de cei care îşi pot ascunde stigmatul, pe el îl „dau de gol” hainele sărăcăcioase şi obiectele pe care este nevoit să le poarte permanent asupra lui şi să le etaleze19 (această situaţie ingrată este ilustrată în această carte de povestea vieţii lui Dumitru Sandu, cunoscut în cartierul Pajura ca „omul cu sacoşele”). În timp, stigmatele devin stereotipuri: de pildă, un om fără adăpost este etichetat ca hoţ sau escroc. Puţini dintre noi, aşa-zişii „oameni normali”, conştientizează faptul că etichetându-i negativ pe oamenii străzii, le diminuăm drastic şansele de supravieţuire20. Această stigmatizare manifestată din partea celorlalţi – o impresie negativă pe care oamenii străzii o percep şi o Cf. Josie L. Parker, ed. cit., pp. 23-25. Idem, pp. 30-31. 20 Goffman, ed. cit. 18 19

Ciprian Voicilă

conştientizează – determină creşterea coeziunii dintre ei, căci stigmatizarea este una comună21. Dacă faţă de un terţ oamenii străzii manifestă ruşine, neîncredere şi întreţin o conversaţie stereotipă, uneori monosilabică, între ei stabilesc deseori relaţii de simpatie şi camaraderie. De multe ori, tind să se asocieze întru locuirea în spaţiul public, aşa cum se poate observa în capitolele dedicate lui Doru Alexandru, Doru Marcu sau Leon Litvin. Doi cercetători care au studiat fenomenul locuirii în spaţiul public, A. Farrington şi P. Robinson22, au demonstrat că persoanele private de adăpost o perioadă îndelungată de timp tind să nu se mai compare, din punct de vedere social, cu alte grupuri. În schimb, se vor raporta la alte persoane fără adăpost. În acest sens, în interviul pe care i l-am luat lui Leon Litvin, acesta face următoarea afirmaţie: „Noi suntem boschetari. Avem alte... Ei («aurolacii») dorm în canal, noi dormim pe-afară. Ori pe la blocuri, dacă se poate, ori, dacă nu, pe grupă [în Gara Basarab, la triaj]. Ei ne dau din mâncarea lor, zic că şi noi suntem de-ai lor, tot de-ai lor, înţelegeţi? Diferite instituţii caritabile le aduc mâncarea. Nouă nimenea nu ne dă mâncare.” Josie L. Parker, ed. cit., p. 33. Farrington, Alice, W. Peter Robinson, „Homelessness and Strategies of Identity Maintenance: A Participant Observation Study”, 1999, în „Journal of Community & Applied Social Psychology” nr. 9, pp. 175-194.

21 22

Maturii străzii

Tema stigmatizării face trimitere la problema stimei de sine („self-esteem”) în cazul oamenilor nevoiţi să trăiască în stradă. Miller şi Keys23 au demonstrat că dacă sunt trataţi cu demnitate, dacă beneficiază de diverse servicii, imaginea de sine a oamenilor străzii se îmbunătăţeşte, ceea ce îi va face să fie atenţi în privinţa aspectului lor exterior şi a impresiei pe care o produc asupra celorlalţi. În timp, acest feedback afectiv pozitiv venit din partea comunităţii îi motivează să renunţe la statutul ingrat de homeless şi să facă primii paşi pe calea care va duce la reinserţia lor socio-profesională. De cele mai multe ori oamenii străzii au o stimă de sine scăzută fiindcă sunt ignoraţi de ceilalţi sau trataţi nedemn: fie îi privim ca pe o masă socială – şi în acest fel le negăm pur şi simplu identitatea personală, fie ne raportăm la ei ca la nişte copii sau chiar animale. Agresarea verbală sau fizică, încălcarea repetată a drepturilor lor fundamentale contribuie, pe termen lung, la identificarea totală a lor cu statutul de om al străzii24. Prin urmare, se impune o concluzie: în parte şi noi, simpli trecători care ne întâlnim, Alison Miller, Christopher Keys, „Understanding Dignity in the Lives of Homeless Persons”, 2001, în „American Journal of Community Psychology”, nr. 29, pp. 331-354. 24 Ibidem. 23

Ciprian Voicilă

în drumul nostru cotidian, cu oameni ai străzii, suntem responsabili de stagnarea sau de ieşirea lor din rolul de homeless şi din această condiţie dezumanizantă. Nu ne stă în putere să le rezolvăm o dată pentru totdeauna problemele. Dar ne putem raporta empatic la ei, îi putem înţelege şi îi putem trata ca ceea ce nu au încetat niciodată să fie: oameni. Un cuvânt bun, o încurajare, interesul sincer pe care îl manifestăm faţă de ceea ce li s-a întâmplat înseamnă foarte mult pentru ei. Ţin să le mulţumesc Nataliei Negru şi lui Andrei Crăciun pentru ocazia pe care mi-au oferit-o de a participa la proiectul de cercetare „Case vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti şi împrejurimi”. De asemenea, aduc mulţumiri colegei mele, Carmen Mihalache, pentru munca sa de redactare şi pentru sugestiile benefice pe care mi le-a dat, precum şi doamnei Ioana Bătrânu, care a conceput viziunea grafică a copertei prezentului volum. Ciprian Voicilă

Ion Bârlădeanu De la casa - ghenă la marile galerii de artă ale lumii

Am dat eu un interviu acum vreo trei ani și

jumătate. La Timpuri Noi. Două sute de studenți mi-au ascultat interviul. Eu când dau un interviu, nu umblu cu fițuici ca la școală. Să vedem ce trebuie să povestesc. Vorbesc direct. Eu am trecut prin multe în viață, tată! Știi ce spunea Anton Pann? Nu știe mult cine trăiește mult. Cine învață mult știe multe. Am locuit în ultimii ani – până m-a pârât unu’, că nu m-a descoperit nimeni – la ghenă. Eu le-am spus la mulți: „Băi, eu am trăit mai bine la ghena de gunoi decât aici, tată!” Vreo patru, cinci ani am locuit la ghenă. Pe Calea Moșilor, pe strada Ion Maiorescu, într-un bloc cu două scări. Eu

Ciprian Voicilă

cel mai mult am trăit pe Calea Moșilor. Bloc comunist, de-ăsta cu zece etaje. Munceam. Blocul din față e un fel de vilă veche. Aveam o curte interioară, mergea prin spatele blocului. Vizavi de noi aveam centrala. Și eu umblam curat, că zdrențele pe care le aveam le dădeam la unul, nea Filip, și avea mașină de spălat. Era mai mic, dar părea mai bătrân. Ghena era jos. Dar se înfunda ghena, că avea tobogane din tablă. Am înjurat de miliarde de ori. O să vezi filmul „Lumea văzută de Ion B”1 Am stat acolo până m-au dat șmecherii afară din bloc. O singură dată am dormit prin boscheți, pe câmp, pe vremea lui Ceaușescu. Lângă Cimitirul Pantelimon. Și când s-a făcut ziuă, n-aveam unde să „aterizez”. Și pe urmă m-am angajat la nea Popa, un particular. Mai lucram cu un moldovean. Aveam vagoane. Am lucrat cele mai scârboase munci din viața mea, dar am lucrat și munci din astea, nu mai „intelectuale“, dar meserii mai frumoase. De exemplu, am fost scriitor. Nu de romane polițiste! Scriitor cu dalta, în litere. Am scris și în granit cândva. Am fost pietrar de cavouri. Am fost săpător de gropi. Am fost paznic la Casa Poporului. Am fost tăietor la stuf. Am fost hamal în port. Ca Ilarion Ciobanu! De acolo am învățat limba italiană de Film documentar produs în 2009 de HBO România şi Alexander Nanau Production şi regizat de Nanau Production.

Maturii străzii

baltă. Și-acuma o știu. Cuvinte grecești… Pe Calea Moșilor am locuit aproape douăș’cinci de ani. Într-un bloc am stat douăzeci de ani. Am avut o viață mizerabilă. Eu nu cred că am cărat fiare douăzeci de ani! Aveam mâinile ca la gâtul elefantului. Bătături… Umblam jegos… Dar eu îmi văd de treaba mea în continuare. Am fost cel mai bun conducător de căruț. Aveam cărucior cu trei roți, roți de la cărucioarele alea de aviație. Odată am cărat două sute optzeci de kilograme de fier. Mai aveam cincizeci de metri până la destinație și era să mor pe loc! Era și căldură. Și m-am mai târât cincizeci de metri. Am pățit ca sportivul ăla de pe vremuri, Bikila Abebe, care a fost cel mai mare alergător de cursă din lume. Și când a alergat patruzeci de kilometri, Bikila Abebe, sportiv din Etiopia, a spus: „Am venit, am văzut, am învins”. Cum se spune în latină, „veni, vidi, vici”. Și a murit pe loc. Sunt născut la 24 martie 1946. În zodia Berbecului, cu Russell Crowe, cu Sophia Loren și cu Hitler. Dar eu cred în știință, eu nu cred în religie. Pentru mine este o legendă. Nu cred în miliție. Nu este justiție. În politică nici atâta, nici nu vreau să mai discut. M-a-ntrebat „Nașu” de la televizor – am dat, tot așa, un interviu cu vreo trei ani în urmă – „Nea Bârlădene, vrei să fii și mata, așa, președinte pentru o zi?” Zic, 49

Ciprian Voicilă

„niciodată. Eu aș vrea să fiu un führer. Un fel de führer, un fel de Hitler. Ein volk, ein führer, ein land, ein reich”. Nu i-a convenit. Cică românul trebuie învățat. Nu se poate. Niciodată! Românul a fost laș de când e el. Îți spui sincer. Sunt puțini oameni eroi. Românii, când fac violuri prin Italia, sparg capete, sunt mafioți… Unde era securitatea când l-a omorât pe Mihai Viteazul? Și a fost trădare. Românii au fost totdeauna niște trădători. Dacă mergem doi inși la drum, unul dintre noi se crede mai superior. Sunt oameni care se înțeleg foarte bine. Sunt unii, domnule, să vorbească numai ei! Și unii debitează numai prostii. Sunt autodidact. N-am școli. Eu m-am născut învățat. Mi-a spus un mare artist, Bebe Năstăsoiu. Un om nebunatic, dar e foarte inteligent. Are o casă, dacă bate vântul, se prăbușește! A fost în America. A fugit în secunda de aur, cu o călăuză. Bine, el a mai trecut granița. A zis, „ori murim, ori trăim”. Și a sărit cu barca la Orșova. Și când am împlinit treizeci de ani, mi-a dat o vedere de-a lui. Face niște sculpturi. Crochiuri frumoase, cum sunt revistele, în „Neckermann”. I-am zis, „măi, nea Bebe, ești mai bătrân”... că eu sunt mai mic cu doi ani. Zic, „cum unii se dau mari?” Că și pe mine mă urăsc unii. În artă e ca și în politică: „Cei ce vin cu idei noi aruncă cu pietroaie-n noi!” Așa-i și arta. Artiștii nu se înghit unul pe altul. Însă a zis Bebe Năstăsoiu, „păi, nea Bârlădene, ăia învață, că nu știu”.

Maturii străzii

Acum sunt bucureștean, am și buletin. Dar eu sunt de la țară, dragul meu. Comuna Zăpodeni, Vaslui. „Plecat-am nouă din Vaslui și cu sergentu’ zece”. M-am întors de la Plevna. Eram sergent. Și când am ajuns pe la Universitate – aveam un cojoc frumos – la un colț de stradă m-a oprit un cioroi: „să-mi dai al tău cojoc că-ți trag un zdupac!” Și m-a dezbrăcat de cojoc [râde]. Ăsta e banc. Chiar a fost adevărată întâmplarea cu „Plecat-am nouă din Vaslui și cu sergentu’ zece.” Aveam optsprezece ani. Și l-am ajutat pe un unchi la coceni. Eu mi-am pierdut actele, buletinul. Eu am crezut că mi l-a ascuns tata. Și până am găsit actele, ăștia au plecat. Eu am mai rămas pe acasă. Și atunci m-am întâlnit cu un vagabond din sat. Un vagabond pe care îl cunoștea toată țara. Aveam o valiză de lemn. Aveam optsprezece ani. Acum, în martie, împlinesc șaptezeci de ani. Nici nu știu când au trecut anii ăștia! Mai bine puțini și buni decât mulți și răi. Am stat un an la Galați. Am venit îmbrăcat frumos. Am lucrat două luni la stuf. Și pe urmă am venit la București. M-am întâlnit cu băieții mei, cu toți. Am lucrat doi ani la ICSIM2. Așa era termenul ăla de întreprindere. De exemplu, spuneai Institutul de Proiectări „Carpați”. Acuma nu-i mai spune „Carpați”, îi spune „Aedificia”. Nu-i mai spune 2

Întreprindere de construcții din București înființată în 1950.

Ciprian Voicilă

Bulevardul Gheorghiu Dej, îi spune Carol. Istoria se schimbă, se întoarce înapoi. Am învățat la Școala de Zidari în Iași. Am rămas repetent la matematică. Și dovadă că am ajuns cel mai bun în geometrie! Ca să faci geometrie în film, trebuie să ai mare talent. Să știi să încadrezi omul, să-l distanțezi, să pară exact ca în realitate. Păi, a scris domnul Vărzaru la ziarul „Cațavencu” – e un băiat fain! – a zis că dacă îl ghicea Ceaușescu pe Bârlădeanu, ar fi fost un dizident mai periculos decât cincizeci mai importanți politic. [Se referea] la colajele mele, că eu fac colaje în stil politic. La artă am ajuns dintr-o întâmplare banală. Când aveam douăzeci și trei de ani am fost în Timișoara. Dar nu mai țin minte, cred că aveam mai mult. Plecat din port. Am avut un frate la țară. A fost ceferist, schimba macazul. Nu-i un frate cultivat. Încă ne-am și bătut, la țară. Frații mei nu seamănă niciunul cu mine. Poate avem fizionomie – așa, după nas, după cutare, dar ei nu sunt la nivelul meu. Un geniu de-ăsta cum sunt eu. Am multe interviuri în ziare și reviste. Am și din străinătate multe. De exemplu, am revista „Nota Bene” din Bratislava, că am avut expoziție acolo. Din Praga am revista „Respect”. „Nota Bene”, vezi ce titlu frumos? La noi, „Ringul”, „Libertatea”. Cică, ziar de bun-simț. Ziar de prost gust, tată! Crime, violuri, omoruri. Eu mă mai uit prin horoscop, așa. 52

Maturii străzii

Mi-a adus un frate horoscopul indian, că n-am mai lucrat [cu el] de ani de zile. Și s-a pierdut, s-a uzat. Și fratele meu nu se pricepe la astea. Mi l-a adus. Și acum să încerc dacă mai știu să calculez, că are niște semne. Am calculat pe vremea lui tovarășu’ Nicolae Ceaușescu la peste două mii de oameni. În timp. Lucram pe șantier. Eram cu horoscopul indian după mine. Atunci, dacă te prindea cu horoscopul, făceai pușcărie până la loc comanda. O s-o iau de la desen până ajung eu în final. Eu, când am lucrat în port, coloram fotografii la muncitori. Aveam tușuri în culori, le cartonam, puneam țiplă din asta, celofan – ăsta e termen comunist, acuma îi spunem altfel. Pe urmă puneam staniol, cum e la țigările alea. Și luam [pe ele] doi lei, trei lei. Pe urmă scriam. Am scrisul frumos. Scriam plicuri. Și pe urmă am început să fac desene la scară. Încă nu învățasem la Școala de Artă. Am învățat numai un trimestru și câteva săptămâni. Am luat nota zece la doamna Tucaliuc în ‘71 la Școala de Artă. Școala de Artă Populară, pe Cuza Vodă. Și pe urmă am făcut o groază de desene. Pe urmă m-a dat afară din port. Era să mă aresteze. În Constanța. Dup-aia am terminat cu Constanța. Am mers hai-hui prin țară. Am avut cele mai multe angajări. Nu mi-a plăcut munca socialistă. Așa a scris și Dan Popescu. A scris frumos aici. Pe urmă, prin ‘74, am venit prin București. Iar m-am 53

Ciprian Voicilă

angajat pe aici. Și pe urmă am rămas priponit complet. De atunci n-am mai plecat nicăieri. Am debutat la săpat gropi, ca gropar în Cimitirul Pantelimon II. Pentru mine era o joacă atunci. Se câștiga bine, puteam să iau și două sute la zi. Dacă eram angajat la stat, luam un salariu de mizerie. Așa, să revenim la cum m-am apucat de colaje. Făceam desen la scară. Când am fost operat de ulcer, în ’74, făceam portrete la scară, în pătrățele. Îmi dădea cineva fotografia. Știi ce răbdare aveam atunci? Și pe urmă cumpăram revistele „Cinema”, „Uniunea Sovietică”. Nu ca să citesc cu Uniunea Sovietică, [dar] avea niște picturi de-astea, mari, din Renaștere. Eu le lipeam pe cartoane cumpărate de la librărie. Le lipeam cu pelicanol3. Și pe urmă decupam pe Alain Delon, pe Sophia Loren, Robert Redford, Gerard Butler. Puneam fundal verde, galben, roșu. Ieșeau așa de frumoase! Și când luau muncitorii plata pe șantier, veneam cu marfa. Nu se găsea așa ceva. Acuma se aruncă revistele, și „Playboy”-ul, la gunoi. Fac niște lucrări din „Playboy”, îi întrec pe ăștia cu „Playboy”-ul! Cópii am multe. Multe le-am dat. Am avut multe comenzi. Pe urmă, am fost în Timișoara. Am stat la un frate în Gătaia două luni de zile. Nu mai aveam nici bani de tren. Și a zis, „băi, Ioane, eu te-am ținut”. 3

Marcă de lipici din perioada comunistă, de fabricație românească.

Maturii străzii

Am vrut să trec granița. Dar eram eu priceput să trec granița? Și pe urmă am făcut o tencuială la un vecin acolo, ca să fac bani de tren să vin înapoi [acasă]. Eu am mai fost o dată. Într-o iarnă. Și cât am stat la fratele ăla, două luni, nu eram bețiv. Rar beam câte o bere. Nu-mi plăcea. Și făceam desene de-astea. Și cu caricaturi. Le am și-n ziua de azi. Și-am făcut un ring așa, frumos, cu podea. În spate spectatori, dar toți erau mafioți. Am băgat o maimuță, tată, o gorilă! Avea niște dinți! Și unu’ mic. Și pe urmă le-am dat și denumire: Oțelu’ Călit și cu Barosu’. Ăla mic era Barosu’. Era un arbitru și ăla îi făcea semn când trebuie să-l lovească pe ăla mare. Au mănuși, cutare. Caricatural. Ringul era o barieră așa, niște lanțuri. Ca să nu intre [nimeni] în ring. Și păzea unu’ cu mitraliera. Și pe urmă a mai trecut un timp. De-acolo a-nceput primul colaj al meu. Găseam eu poze în reviste. Și-am găsit o pălărie frumoasă. Măi, ia să decupez eu pălăria! Și i-am pus-o în cap la maimuță. Și pe urmă am început să fac colaje. Ăla care era arbitru’ era caricatural, tată! Am găsit în revista „Patria” sute de lei. Le-am decupat în două: una-n stânga, una-n dreapta. „Fii atent: dacă-l pocnești, uite, ai teancul de bani!” [Râde.] Și la ăia din ring, la toți le-am pus pălării. Bun. De-aici a-nceput colajul. Și pe urmă am ajuns spre perfecțiune, cu Ilarion Ciobanu. [În colaj] era un copil mic, așa,

Ciprian Voicilă

nici doi ani n-avea. Cu burtică, așa. Era la plajă, cu mă-sa. În picioare. Și i-am pus capul lui Ilarion Ciobanu. Vai, ce-a ieșit! Și treptat-treptat am ajuns la perfecțiune. Că înainte n-aveam imagini dintr-astea, trebuia să le compun eu. Să le desenez. Luând revistă cu revistă. Am avut miliarde de poze în viața mea. Și-acuma am. Cu cât le-ncarc, cu atât sunt mai frumoase. Mă-nvățau unii. Măi, mie să nu-mi dai lecții! Eu știu ce-am de făcut. Și iese mai bine. Îmi zice unul, „nea Ioane, nu mai scrie mesaje”. Păi, eu fac un colaj cu Țiriac, vânătorul de mistreți, și Saddam. I-am găsit eleganți. Saddam îmbrăcat în negru, ofițer. Și stau într-o vie, iarna. Zăpadă pe câmp. Stau la o bere mare, [care e] în mijloc: „Ursus”. Și eu nu știu gramatică așa de mult ca să scriu mottourile astea, cum stau ei de vorbă. Saddam spune: „Sa dam mână cu mână!” Iar în limba arabă „salamalek” înseamnă „hai noroc!”. Și merge perfect. Pe urmă l-am făcut pe Gheorghiu-Dej cu Hrușciov, acum câțiva ani. După ce a picat guvernu’ lui Ceaușescu, m-am băgat tare în politica asta. Aveam ceva și pe vremuri, dar nu cu Ceaușescu. Făceam [colaje] cu foametea. Mai făceam de-astea cam absurde, dar mi le-au văzut numai băieți deștepți. 56

Maturii străzii

De exemplu, am făcut „Foamea” cu Ștefan Iordache. O șuncă agățată, salamu’, cu Viorica Andrei, asta care a fost nevasta lui Ștefan Andrei. Vreo patru inși. Și, ca să completez lucrarea, am mai băgat o bucată de zid. Era o scândură. Și se uitau ăia [la ea]. Că nu se găsea mâncare. Aveai bani, dar nu se găsea mâncare. Acum este invers. Mi-a zis [cineva], după un timp, „măi, nea Ioane, dacă asta ajunge în Occident, tu știi câți bani îți iei? O mie de mărci”. Iaca că lucrările mele au ajuns prin lume! Dar nu iau eu banii... Am făcut Școala de Grafică. Era pe unde era crematoriul „Mina Minovici”. Acum s-au schimbat și străzile. Pe Cuza Vodă, la numărul 100, la doamna Tucaliuc. Și munceam la ICSIM, la încărcat fiare în vagoane. Am lucrat și ca monteur. Nu eram lăcătuș, strângeam șuruburile. Multe meserii. Eu nu prea aveam răbdare. Dar am luat nota zece la [tema cu] Moise. Că ăsta e un examen foarte greu. Se dă și-n alte țări. Bustul lui Moise, ăla cu coarnele, al lui Michelangelo Buonarroti. Mie mi-a căzut [să desenez] torsul, cam din trei părți, așa. Cam greu. Așa, din profil, ca la miliție. Te pozează din față și pe urmă lateral, face trei fotografii pentru infractori. Dura șase ore examenul. Domnule, era o ploaie în ziua aia! Am avut o coală. Abia am ajuns la școală. Zic, băi, oi fi câștigat eu examenul? Pe primul loc! Eram zece 57

Ciprian Voicilă

elevi în clasă. Era școală mixtă, și bărbați, și femei. Măi, ia să citesc pe listă: Ion Bârlădeanu. Primul, pe listă acolo. Pe urmă s-au clasat ăia cu media 9, mai era o doamnă care avea media 7. Cam asta a fost. O amintire. Le făceam caricaturi. Păi, când lucram la „Carpați”, eu îmi luam o bere, de formă. Mi-am scos și certificat de nebun. M-a învățat unul, Octavian, din grupul lui Paul Goma. Am început să nu mă mai duc la școală. Umblasem jegos. Am dormit și prin poduri. Chiar am fost câteodată și boschetar adevărat. În vremea comunismului. Eu n-am mai lucrat pe șantier. Am lucrat cu un escroc bătrân. Eram vreo patru inși. Dormeam într-un pod plin cu zdrențe. Și umblam prin cartier, la ciubucuri din astea. La Piața Piscului, unde e [primarul] Piedone. Am fost boschetar când dormeam la moșul ăla, nea Pătru, în magazie la el. N-avea nici lumină electrică. Și păcălea clienții prin cartier. Meseria lui era de cârpaci. Și pe urmă a venit iarna. Trebuia să mă angajez. Am fost angajat în multe locuri în București. Și au zis doi moldoveni, cică, „băi, Ioane, știi care e problema? Hai în Constanța, bă! Dacă vrei să fugim din România”. Minte de copii! Aveam douăj’doi de ani. Terminasem armata. Și am coborât în port. Am stat doi ani. Am avut cinci angajări. Gata, m-am săturat de Constanța. Vin în București. Pe urmă 58

Maturii străzii

iar îmi aduceam aminte de Constanța. Umblam creanga, așa. Am trecut prin depresie. Le-am uitat [pe toate acum]. Am ieșit cam greu. Acuma, cu piciorul meu, trec prin depresie adevărată. Și la închisoare [am mai avut]. Dar asta cu picioru’ mi-a pus capac. Am arterită. Mie mi-a degerat picioru’ de la zăpadă, cu ani în urmă. Spărgeam gheața pe trotuare și scoteam mașinile din zăpadă. Am fost și spălător de mașini. Dar mi-am câștigat existența într-un mod onorabil. Știu că am dus-o mai bine chiar decât atunci când eram om al străzii. Când am fost om al străzii, mă ajutau numai oamenii din cartier pe care îi ajutam la treabă, tată. Pe lângă Bucur Obor, pe Calea Moșilor. Unde e Banca „Ion Țiriac“. Am spart lemne. Am bătut la covoare în viața mea, în prostie! Mi-era cam greu. Eram alcoolic pe vremea aia. Eu, dacă nu beam o sticlă de vin, îmi tremurau mâinile. M-a rugat un domn, era profesorul meu. Și-a făcut și el o coșmelie, un restaurant numai din lemn, din scândură. Pe urmă i l-au demolat, nu era curtea lui. Și trebuia să îi scriu o firmă. A rămas lumea...! Era o căldură! Stăteam pe scândură și îmi ardea fundul. Dar îmi tremurau mâinile. Și m-am dus și mi-am luat o țuică. Nu-mi mai tremurau mâinile. Măi, și când am început să scriu! I-am făcut o firmă cu scris gotic. „Cum, mă, ăsta cară gunoaie și știe să 59

Ciprian Voicilă

scrie așa de frumos?” „Da, mă.” Acuma nu-mi mai arde de nimic până ce nu-mi revin cu picioarele. La un moment dat, am fost și om al străzii, dacă [stau și] mă socotesc. Prin câte gunoaie am cotrobăit eu prin București când am fost cărăuș cu căruțul! Eu am luat cărți de la gunoi. Uite, băi, să arunci cărți bune? Sunt bucuros că le-am găsit. Am găsit odată o carte la gunoi, „Allemagne”. În limba franceză înseamnă Germania. I-am dat-o unui băiat, eram prieten cu el, care era pe undeva pe la Sala Dalles și avea un anticariat. I-am dat-o cu o sută cincizeci de lei. Dacă nu am ceva de citit, o cărțulie, sunt un om mort. Pe cuvântul meu de onoare! Păi, mă-ntreabă unii, „cum, măi, nea Ioane, știi atâtea lucruri și matale n-ai facultate?” „Dar de ce, măi, trebuie să ai facultate?” Am stat într-o iarnă într-o curte, pe vremea lui Ceaușescu. Am stat aproape doi ani. La unu’, Brad. Băi, și ăla era jegos! Avea numai cotețe. Cred că eram vreo cincizeci de oameni în curte [sau] mai mulți. Vreo zece perechi de chiriași. Am mai stat la unul, Fane Colonelu’. O lună de zile. Dar chiar pe pământ. „Cât mă costă?” „O sută de lei.” Am stat o lună și gata, mi-am găsit loc în altă parte. Am stat și pe la vagabonzi din ăștia, și prin apartamente. Dar pe unde n-am fost? Prin câte subsoluri n-am fost eu la demolări... Am avut o viață mizerabilă, tată. Am făcut o închisoare în Iași mai rău ca la Auschwitz! Adică

Maturii străzii

pedeapsă. A fost cu Legea 1534. Era un articol scârbos pe vremea lui Ceaușescu. Era o lege atunci. Eu am drepturi ca deținut politic. [M-au condamnat], păi dar cum? Fiindcă nu lucram la stat și lucram în particular. Și încă am luat pedeapsă puțină! Dacă eram pe stradă, luam șase luni. Și-am avut referințe de la femeile care aprindeau lumânări și de la gropari. Eu și cu Vasile, un moldovean. Ăla a dus-o mai bine. Și pe mine m-a dus în Iași. Am stat trei săptămâni la arest în Vaslui. Eu am uitat, dar [acum] îmi aduc aminte. Eu iert, dar nu uit. Eu țin minte pe unde am trecut. Am avut trei luni [de închisoare în Iași]. Toată pedeapsa. Cel mai greu e arestul. Și m-a anchetat politic un colonel în Vaslui. Avea mutră de cimpanzeu, tată! A scris și-n ziar, l-am dat exemplu. Dar noroc că a făcut colectivizarea cu tata în comună. „Măi, f....., ți-aș trage un pumn, dar nu te bat. Îți dau vreo cincisprezece ani și te lecuiesc. Scrie acoloșa!” „Dar de ce să scriu? Nu scriu.” Și noroc că am avut un deținut care mi-a spus, „băi, ce-ai declarat? Să știi că te-ai descurcat. Vezi că o să te mai cheme. Să-ți De fapt, „Decretul nr. 153/1970 pentru stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii privind regulile de convieţuire socială, ordinea şi liniştea publică“, devenit Legea nr. 32/1970.

Ciprian Voicilă

menții poziția. Să nu te intimidezi.” Dar nu m-a mai chemat. A mai venit un căpitan de miliție. Era simpatic. Bine, dar te trage de limbă! Ei veneau civil și nu le știam gradele. Pe vremea lui Ceaușescu, la miliție nu aveai voie să le spui „tovarășu”. Te luau la bătaie! La închisoare se vorbea numai cu „domnu”. Așa era la închisoare pe vremea comunismului. Domnu’ Albină, domnu’ milițian, domnu’ cutare… În comunism a fost foarte rău. Și acuma e tot la fel. Dar acuma nu mai merge ca înainte. Acuma, dacă nu muncești, nu mănânci. Dar mai este o metodă: sunt unii care fură, îți sparg capul, violurile sunt la meserie. Am avut de-a face și cu criminali, și cu hoți. Ca Dostoievski. Eu am niște Marmeladovi5 – în parc, bețivii ăștia nenorociți. Aici [pe strada C.A. Rosetti] stau de șapte ani. Am două „cotețe” jos. Garsonieră! Păi, vină tu, băi, și stai în garsoniera plină cu gândaci! Pe vremuri, cică era exploatarea omului de către om. Acum este exploatarea omului de către escroc. Dacă aș avea o casă și atelierul meu! Am fost la facultate la golaniadă [râde]. „Jos Iliescu!” Am fost „golan“. Încă mi-am scris și o hârtie – pe vremea aia nu eram renumit, acuma sunt artist internațional – mi-am scris o hârtiuță: „Golanmuncitor”. Mă uitam la toată lumea: „GolanSemion Zaharovici Marmeladov, personaj din romanul „Crimă și pedeapsă”.

Maturii străzii

profesor”, „Golan-filosof”, „Golan-muzician”. A fost distracție și nu s-a-ntâmplat nimic până la urmă... Eu știu să scriu foileton în jargon. Le scriam în tramvai. Mergeam din Colentina până în Pantelimon II. Vă dați seama ce distanță lungă! Mă duceam îmbrăcat curat. Pe vremea aia, dacă nu erai curat, te legitima miliția. M-am purtat odată și în moda lui Sergiu Nicolaescu. Mulți credeau că sunt comisar. Costum bej, cămașă neagră și cravată roșie. Și pălărie, tot așa, maro. Am sculptat logo-uri. Eu am răbdare să cioplesc în lemn. Dar nu pot să vânez mai mulți iepuri dintrun foc. Și mă întreabă un student… I-a plăcut ce fac eu. Așteptam noi tramvaiu’. „Domnule, matale ești sculptor?” „Nu sunt, tată – zic – cioplesc surcelele astea”. I-am povestit că lucrez la cimitir. Nu m-a crezut. „Băi, zic, dacă nu mă crezi, mergi cu mine cu mașina ca să vezi că mă duc la săpat gropi?” Cică, „nu vrei să vii la un colocviu literar la noi la universitate?” Zic, „băi, dacă-mi dai bani în ziua aia, viu. Dar eu n-am timp de colocviile matale literare. Eu trebuie să mă duc să muncesc.” Am întâlnit un derbedeu, îl chema Liviu. Eu și cu prietenul lui, l-am luat cu noi pe Liviu. Eram acuma un trio la săpat gropi. Lucram la nea Zaharia, la Sfânta Vineri. Mâncam salam cât mâna, nu din ăsta făcut din gunoaie, ca acuma, din e-uri. Sticla de vin – noi luam câte o mie de grame. 63

Ciprian Voicilă

Fiecare cu mia lui de grame. Eu de pe la treiș’cinci de ani m-am apucat de băutură. Acuma beau numai bere. Așa, la expoziții, mai beau câte o șampanie, când îmi dă lumea, după ora de program. Săpam noi un rând, Liviu un rând. Acuma, Liviu ăsta era și cam puturos, dar avea ceva filosofie în cap. Citise Kant. Zice, „plouă”. „Băi, taci din gură, că vine cu mortu’ la groapă.” „Pictore – că aveam porecla Pictorul în cimitir, vezi că la ora unu vine mortu’. ” „Băi, Liviu, zic, dacă vrei să rămânem împreună, sapă și tu o groapă din asta [pentru pomana la șapte ani].” Noi săpam gropi de-astea de trei metri adâncime, aproape. Erau de doi patruzeci, un metru și cinșpe… Am lucrat în multe cimitire. Unii, da, [mă desconsideră]. Păi, dacă Eminescu nu trăia în mizerie, nu scria atâtea poezii! Dacă era boier. El, în mizeria lui, a știut să compună. Și mulți alții, Nicolae Labiș… A murit la douăzeci și unu de ani. La vârsta lui a scris ceva genial, tată! Nichita Stănescu n-a fost așa de strălucit. Dar, în schimb, mi-a plăcut un motto de la el: „Tristețea mea aude pe nenăscuții câini pe nenăscuții oameni cum îi latră”. Arta, ca și muzica, ca și științele, dă un mesaj puternic omenirii. Bine, sunt și arte care… Naziștii

Maturii străzii

aveau o artă a lor. Și totuși, Hitler asculta muzică de Wagner. Pe când, pe partea ailaltă, ieșea fumul de la crematoriu. Eu am fost la Auschwitz, în Polonia. Am fost în cameră de gazare, am văzut cuptoarele. Acolo, dacă nu ești tare de fire… Auschwitz se spune în limba germană, așa îl știe toată lumea. Dar în limba polonă nu se spune Auschwitz: Oświęcim. E greu de pronunțat poloneza. E chiar la marginea orașului. Am văzut o spânzurătoare la Auschwitz, eu am crezut că e ceva de bătut covoare, era din fier. Și acolo îi spânzurau pe deținuții din lagăr. N-am avut curaj să trec pe dedesubt. E ca și cum ar fi ceva sfânt, nu știu cum să spun eu! Să treci pe-acolo pe dedesubt. Au fost mari orori acolo. Pe vremuri, a fost un scriitor, cred că american, Jack London. El a fost un vagabond în viața lui, dar a scris niște opere de artă. Asta-i vorba, că s-a sinucis. Sau cum a fost Ernest Hemingway, care a trăit în Cuba douăzeci de ani. Știi de ce mi-a plăcut de tip? Că la viața lui a reușit de a împușcat o sută de naziști. Păi, când au venit naziștii în Guernica, Picasso picta tablouri, cubismele lui. Și le-a făcut o mâzgăleală. Să știți că ofițerii naziști nu erau niște proști. Erau niște oameni foarte cultivați. De-ăștia care furau tablouri, opere de artă. Și l-au întrebat, „ce-i lucrarea aceasta?” „E opera dumneavoastră.” Adică cum bombardau ei Parisul… Nu prea s-au prins ăștia de figură, dar l-au lăsat în viață. Cam greu de înțeles lucrările lui!

Ciprian Voicilă

Când am fost la Basel, am văzut și eu o lucrare a lui Picasso. Era un portret, cred că de copil. Dar ăsta nu mai era cubism. A fost coleg cu Brâncuși la Paris. Brâncuși avea un prieten francez, cu ăla se împăca bine. Și îi zice Brâncuși [lui Picasso], „cine ești tu, bă? Tu ești un mâzgălici.” Păi, să-l aducem pe Brâncuși în România, [zic unii]. Unde să-l aduci pe Brâncuși, mă? Băi, a trăit la Paris? L-au gonit comuniștii? M-a întrebat Angelina Jolie la Paris, la hotel... Bine, aveam traducători. Am fost cu neamțu’. Și s-a făcut filmul „The Turist”, cu Johnny Depp. Am fotografii cu ea. Nu mă laud cu asta. M-a întrebat care sunt cei mai mari pictori ai omenirii. „Doamnă, zic eu, nu pot să spun prea multe.” Dar m-am gândit imediat. N-a durat un minut. Ca la Măruță! „Doamnă, zic, cel mai mare pe care îl admir eu este Leonardo da Vinci.” Inginer. Zicea lumea că-i nebun. Mergi cu avionul acuma? El a făcut invenții de aeroplane. A făcut „Cina cea de Taină”. Să văd dacă mai pictează un artist din ăsta! Păi, face numai linii, numai pătrățele, aiureli. Cică, artă! Eu pe Dan Perjovschi îl admir, tată. El când face un graffiti, îl face cu cap și scrie și după Cioran. Am văzut expoziții și în străinătate. Am cunoscut cel mai mare artist din lume în Praga: Krištof Kintera. Un băiat blond, tuns normal. 66

Maturii străzii

Dacă-l vedeai pe stradă, ziceai că e boschetar din parc. M-a impresionat omul ăla! El nu era artist din ăsta cu picturi, cu cutare. Făcea un fel de instalație. Și când am intrat într-o expoziție [a lui], trebuia să mergi cu bicicleta, tată! Când am ajuns în 2008, au început să mă cunoască atâția! A doua oară am avut expoziție la Paris. În 2008 am avut expoziție în România. Și a scris un tip, Popescu – el e curator, știe să scrie frumos – cică, „domnule, parcă a venit sfârșitul lumii cu Ion Bârlădeanu ăsta!” Am zăpăcit lumea. Eu n-am dantură. Nici nu puteam să zâmbesc. A venit ambasadorul american, o doamnă. I-am zis, „my name is Bârlădeanu John”. Le-a plăcut o lucrare: când era Ceaușescu pe lună cu Elena. Am băgat pe lună drapelul României, am băgat tractorul de la „23 August“. Ceaușescu se plimba și mai era și un cosmonaut pe acolo. Și drapelului Americii i-am dat foc. Ceaușescu a venit cu tractorul: „Ce, mă, ce caută americanii? Sunt mai deștepți ca noi?”. O nemțoaică mi-a făcut o sală negru pe alb, cum sunt lucrările. Și în partea ailaltă, numai lucrări politice. Și tipa mi-a și scris pe geam: „Real Politik”. [Acolo] am dat pentru prima dată cele mai multe autografe din viața mea. Nici când eram angajat pe vremea lui Ceaușescu, când îmi iscăleam ștatul de plată [n-am dat atâtea]! La toți oamenii care au venit la expoziție. 67

Ciprian Voicilă

În Bratislava am avut cea mai strălucită expoziție, tată. Nouășpe lucrări. Fotografiate, mari. Nu erau cu politică. Erau mai mult caricaturale. Din colaje le-am făcut. Și-am avut expoziție în plină stradă. Atunci să vezi succes, tată! Te vede toată lumea. La Institutul Francez iarăși am avut o expoziție frumoasă, cu cowboy-ul meu. M-a fotografiat cowboy. Am talent de cowboy: știam cum să jonglez. Îți fac jongleria cu țigara, să învârt paharul. Și am fotografii foarte frumoase. Am venit cu avionul din Helsinki. Pe 10 mai am avut expoziție tocmai într-o țară polară. Ați auzit de Finlanda. O țară superbă! Dar nu-mi place să trăiesc acolo că-i frig. Acuma, cum sunt căldurile astea, merge să stai așa o săptămână pe acolo ca să te mai răcorești. În Finlanda am expus tot colaje. De exemplu, caricaturi din caricaturi. Pe urmă am făcut cei douăzeci și patru de lași, dar toți mafioți și cu mustăți. Decât că era unul fălcos. Ăla era șeful lor. Era bărbierit frumos, cu pălărie mare. Restul, numai maimuțoi, urâți, tată! Restul aveau mustăți. Doi erau gemeni, aveau mutră de maimuță. Când am avut la Institutul Cultural Francez premiera filmului „Lumea văzută de Ion B.”, în 2009, trei sute de oameni au fost atuncea. Adina Rosetti, o fată deșteaptă, a scris un roman inspirat din viața mea. În limba engleză îi spune „Linie 68

Maturii străzii

moartă”, „Deadline”. Acolo zice de colajele mele, câte pățanii am avut cu comunismul, cu tata. Am avut o expoziție: „Făt-Frumos cel urât”. Băi, erau bicicletele legate aici [pe strada C.A. Rosetti]. Unii coborau, unii plecau, unii coborau, unii plecau. Succes enorm! Am avut expoziție la Gabroveni, de pe 3 iulie până pe 15. Succes enorm! Acuma nu mă mai interesează prea mult celebritatea. Știi cum spunea Andy Warhol. Eu am fotografii cu el în Praga. Dar e figură din ceară. Și-l am amintire. Acum locuiesc prin parc. Că-i cald vara și mă amețește [unde stau] jos, la subsol. Mă mai întâlnesc cu băieții. Câteodată le țin câte un colocviu, mai bem câte-o bere. (interviu realizat de autor în 5 august 2015, în fața casei lui Ion Bârlădeanu)

Verge Stancu „Eu am rezistat douăzeci și cinci de ani pe străzi“

Sunt Stancu Verge şi am cincizeci și cinci [de

ani]. Eu sunt dintr-un oraş din judeţul Constanţa. Dar acum, momentan, m-am trecut să-mi facă un buletin. Samusocial m-a ajutat să mi-l facă pe Sectorul 6. Nu mai am pe nimeni acolo. Și pentru că nu am bani, nu mă duc. Ăia, secția de acolo de la mine, mă refuză. Acuma [buletinul] l-am făcut pe Sectorul 6. L-am avut anul trecut, s-a expirat, l-am avut la mine. Sper să nu vă șochez. Cred că ei, [cei de la Samusocial], au douăzeci și cinci de ani1. De atunci sunt pe stradă.

În realitate, în România Asociația Samusocial a fost creată în luna ianuarie 2004, sub egida Samusocial Internațional.

Ciprian Voicilă

Am lucrat mult pe aici, pe la Bucureşti. Mi s-a întâmplat o problemă: părinţii mei s-au despărţit când aveam eu vreo doi-trei ani. Noi suntem doi fraţi, de diferiţi taţi, dar de aceeaşi mamă. Vitregi, așa se zice. Şi asta a fost problema pe timpul lui Ceauşescu, mai încoace, mai aproape. Stăteam într-un apartament cu mama mea, în oraşul Hârşova, judeţul Constanţa. Şi am lucrat în port în Constanţa şi am mai băgat şi eu mâna că, până la urmă, săracul zice să facă şi el mai mult... N-am băgat la nimeni mâna în buzunar, dar m-au prins până la urma urmei. Şi în timpul ăsta, nu știu cum au reuşit, dar au reuşit, m-au scos din spaţiu. Pe vremea lui Ceauşescu. Am avut buletin și eram băgat cu contract în spaţiu şi m-au scos din spaţiu cât am fost eu [la pușcărie]. Fratele meu m-a scos. Când am fost prima dată, am scăpat repede, că fapta mea n-a fost prea mare, aşa. Și când am venit, era problema că se expira buletinul şi trebuia să-mi fac alt buletin. Și mi-a zis, „păi, tu nu mai ai spaţiu!”. „Cum să nu mai am spaţiu? Păi, zic, eu locuiesc cu mama mea.” „Păi, uite că te-a scos. S-a expirat contractul”. Contractul de închiriere. Păi, ăla era important, practic. Dar după Revoluţie-ncoace, eu am tot plecat prin ţară după muncă, după una, după alta. Până în armată, că am făcut armata doi ani la Marină. Am lucrat în agricultură: tractorist, mecanic 72

Maturii străzii

agricol. Am făcut armata la specialitatea mea. Doi ani de zile, cât am fost militar, am fost scafandru. Că fiecare militar are o funcţie acolo. Când m-am liberat din armată, am trecut în rezervă. M-am angajat în port. Am mai dat un mic examen ca să mă angajez. Că aveam atestat doi ani de zile. Şi am lucrat şi acolo vreo cinci ani. Am fost și căsătorit. Și aia a fost ultima meserie a mea. Am terminat şi cu aia. Băutura, alcoolul acolo a făcut ravagii. În aceşti douăzeci și cinci de ani am progresat [în] asta de la sine. Am înaintat din ce în ce mai mult, din ce în ce mai mult. M-am despărţit de soţie, tot de la alcool. Nu am mai ținut legătura cu ea, pentru că ea s-a recăsătorit. Nu am avut copii. Am mai trăit şi cu alta, dar tot băutura a făcut ravagii. Deci a făcut ravagii, tot băutura. Înainte să ajung în București, am stat și am lucrat în Timişoara. Aici [în București] a fost singurul oraş în care am stat pe stradă douăzeci și cinci de ani. În București am lucrat în construcţii. Samusocial au avut un adăpost cândva. Mă rog, nu știu ce s-a-ntâmplat că mai mult de jumate de an n-am putut să stau. Stăteam pe stradă, prin Bucureştii Noi. Dar nici eu nu mai ştiu prin ce zone stăteam. Prin parcuri. La gară, nu. La gară am stat vreo lună de zile, dar pe urmă m-am lipsit să mai stau. Pentru că am văzut că era o dezordine! Adică 73

Ciprian Voicilă

te furau. Aurolacii, dacă e să vorbim în termeni deăștia de boschetari. Dacă ai băut un pic, imediat [te fură]. Furau bani, dacă găseau. Un buletin, dacă-l aveai, nu ţi-l lăsa lângă tine. Ți-l arunca în altă parte, ca să-ţi facă un rău. Pentru că ei aşa sunt. Aicea sunt mai buni. Să staţi dumneavoastră să vedeţi cât de răi sunt afară, sunt super-răi. Oameni de aceeaşi condiţie ca şi mine! Cel mai greu de suportat este, în primul rând, frigul. Pentru că acum e vară. E o problemă, pentru că și vara am fost de multe ori deranjat. Vara, pe o bancă, unde dormeam, a venit cineva să-mi dea una sau nu ştiu ce să facă. Tot oameni care trăiesc pe stradă. Rar să facă altcineva o problemă de genul ăsta sau o glumă, să arunce cu apă pe tine. Asta e o glumă doar. Dar cam ăștia îţi fac rău. Ei îţi fac cel mai rău. Acuma aproximativ patru ani au apărut adăposturile. Dar sunt sub orice critică, pentru că nimeni nu v ine acolo să vadă ce se întâmplă. Drept să spun, am stat la Pallady2, este un adăpost mare, care-i deschis de Oprescu, un adăpost foarte mare. Și era plin de păduchi. Veneau murdari, jegoşi… Deci aveau păduchi, te umpleai. Dar fiind frig, atât de frig! Bine, nu era o problemă, că mai sunt fundaţii Adăpost social situat pe bulevardul Theodor Pallady numărul 64, cu o capacitate de șase sute de locuri, întreținut de Primăria Municipiului București.

Maturii străzii

care-ţi mai dau o haină... nu ştiu dacă aţi auzit de Fraţii Catolici3. Mă duc în fiecare miercuri acolo. Am cutie, îmi spăl hăinuţele. Ei mi le iau, îmi dau o etichetă. Le găsesc miercuri acolo. Au sediul pe Fundeni, în faţă, unde e Spitalul Oncologic. Este [autobuzul] 182, care-l iei chiar de la Avion şi se opreşte chiar în faţă, acolo. E un bloc mare. Nu mai ştiu strada. Şi ei au apărut foarte târziu, încoace, că au început să ne racoleze după stradă. Dar acolo fiind, la Pallady, n-a venit nimeni. Pot să spun că acum doi ani de zile dădeau în noi ca în câini, bodyguarzii ăia. Ăia-s paznici, nu sunt bodyguarzi. Da, dădeau în noi ca în câini. Acum doi ani de zile mi-aduc aminte că a stricat unul toaleta, sus. Au venit ca s-o repare. La Pallady, unde stăteam noi acolo, că era o cameră imensă. Mare camera, imensă! Acolo erau toţi de pe stradă. Erau şi de pe stradă din Bucureşti, dar erau băgaţi în [alte] camere. Am fost acum trei ani de zile. Și eu am stat în cameră. Acolo stăteam [cei] care nu eram din Bucureşti. Atunci era la început, un program minunat. Dar pe urmă s-a stricat. Au stricat-o ei. Samusocial m-a ajutat cu adăpostul care l-au avut atuncea. Acuma nu-l mai au, pentru că e o problemă. Îmi dă o haină, un doctor, un Frații Misionari ai Carității, congregație activă în cadrul Parohiei romano-catolice Sfântul Anton de Padova, care asistă oamenii străzii din punct de vedere administrativ, medical și spiritual.

Ciprian Voicilă

medicament, o asistenţă socială. Au intervenit ca să-mi facă buletinul. E [buletin] provizoriu. Dar nu mă mai duc la mine, acolo; să văd, n-am bani, am bani... Buletinul e important pentru că dacă eu mă duc undeva la muncă, obligat îmi cere buletin, un act. Și îmi trebuie. Când nu există, mai mergem la asistenta care caută de muncă. Nu găsesc pe meseria mea, asta e. Iar încercăm. Și noi mai găsim. De-aia e important un buletin, pentru acest lucru. M-au ajutat și cu un sfat, cum să nu? Sigur că da, au fost foarte prezenţi. Sunt prezenţi de la doctori, ştiţi, până la director, la doamna Sabina. Ea vine pe aicea, stă de vorbă cu noi, ne-ascultă problemele, încearcă să facă şi ei ceva pentru noi, dar cât e-n limita posibilităţilor. Am ajuns și în depresie. Deşi eu, nu ştiu cum să vă spun, dar în prima perioadă atuncea, eu nu aveam bani. Atuncea nu erau care să-ţi dea să mănânci. Acuma, uite, diseară mergem la Gara de Nord. Atunci ajunsesem la o problemă: mi-era foame. Dacă o pâine o lăsa cineva acolo, mi-era, nu ştiu, [rușine să o iau]. Să nu mă vadă careva că o furam! Bine, că n-o furam, o luam de pe o bancă. Sau o ţigară pe jos, dacă o găseam. Și intrasem într-o depresie. O luasem pe roșu un pic şi m-au dus la Spitalul 9. Au realizat că nu sunt atât de avansat în problemă. M-au ţinut o seară şi au văzut că m-au rezolvat. Din cauza depresiei ăsteia 76

Maturii străzii

care-am avut-o! Mi-au dat nişte medicamente, miau făcut o perfuzie şi m-au scos din starea asta. Pe urmă începusem să mă învăţ să rabd de foame, să rabd de sete, să rabd de-o ţigare. Am învăţat de toate. Trebuia să mă adaptez la situație. Sunt mulţi care-au dispărut, au murit. Da, sunt dispăruţi. Poate e o mică parte care s-au realizat. Dar foarte puţini au ieşit din starea asta. Au avut o problemă în familie, la un moment dat şi-au revenit, au lăsat la o parte, cum ar veni. Dar ca să te ţină în viaţă… Înainte nu aveai unde să mănânci, trebuia să faci ceva, adică ori să furi – dacă te-mpingea păcatul să faci rost de bani – ori să cerşeşti. Să te duci la o biserică, să-ţi faci rost de bani, să-ţi iei de-o mâncare, mă rog. Am reuşit să fac rost de bani, am mai muncit, pentru că atunci mai mergea piaţa neagră şi aveam de muncă cam zilnic. Făceam muncă necalificată, în construcţii, [la] diferiţi oameni care veneau. Dar acuma sunt foarte multe fundaţii care teajută cu mâncarea. Ca de exemplu: lunea mergem la gară, acolo sunt nişte „pocăiţi” care sunt din Olanda. Pot fi şi români. Ne ducem dimineaţa, ne dă un ceai, facem şi o baie, mai ne dă şi o haină dacă o au, şi la doisprezece ne dă să mâncăm, după o mică slujbă, şi plecăm. Mai revenim la ei vineri. Vinerea va fi tot programul ăsta. Mâncare îţi dă 77

Ciprian Voicilă

după ora doisprezece. Poți să faci o baie. Îți dau mâncare după slujbă. Programul e că dacă te duci dimineaţa acolo, te duci şi stai până la doisprezece, faci o baie, probabil, şi trebuie să stai – că d-aia te-ai dus, ca să mănânci, că ţi-e foame – la o mică slujbă de jumate de oră, o oră maxim. Și pe urmă vine şi te serveşte la masă, înăuntru. Câteodată meniul e mai bun, câteodată mai slab. Dă şi o mâncărică… câteodată e caldă, sub orice formă: o ciorbică de cartofi cu ceva cărniţă, o tocăniţă, şi vineri seara la ora șapte avem un film sau două. Are video-proiector pregătit pentru noi. Are foarte multe filme de credinţă. Cu Iisus, cu Fecioara Maria, cu Apostolii. Noi mai zicem, „mai bagă-ne şi nouă un film din ăla cu comando”. Și ne mai bagă, nu e atât de rău. Da, bagă, să ne mai bucurăm şi noi aşa, că ne săturăm să tot ne bage d-astea. Aşa, lunea şi vinerea. Marţea [mergem] la Mitropolie aicea, dacă ştiţi dumneavoastră, dacă aţi trecut p-acolea. Este unde învaţă teologii, preoţii. Este o biserică, se numeşte „Sfânta Ecaterina”, dar e arăbească. Scrie acolo „asociaţia religiei”. Nu ştiu ce mai scrie acolo, ei dă în fiecare marţi la ora patru. E o biserică, „Sfânta Ecaterina”, şi în faţă e. Și marţea la ora patru suntem acolo. Pot să vină şi o sută de inşi, ne dă ce are acolo. Felul unu, ce-are acolo, un orez cu lapte 78

Maturii străzii

sau o fasolică, un cartofior, nişte prăjiturele, nişte lipii, ca să mâncăm. Felul doi ne dă nişte orez cu lapte, vara ne dădea şi suc, când era cald, conserve ne mai dă, cât au posibilitate şi ei. Asta e marţi. Şi tot la ei vineri, tot la ora patru. Am trecut de marţi, vine miercuri. Miercuri mergem la Fraţii Catolici, misionari, care-i la Fundeni. Acolo ai o cutie de banane [goală], mă rog, şi-ţi speli hainele care s-au murdărit. O cutie de banane sau o cutie în care poţi să-ţi pui nişte haine acolo. Și îţi speli hainele murdare de pe tine, ţi le pui pe sârmă şi ei dă nişte etichete pe sârmă, că ăla-i numele tău. Şi când vii miercurea care vine, le găseşti în cutia ta curate, exact cum sunt acuma, dacă observaţi [îmi arată hainele cu care e îmbrăcat]. Dar ei, atuncea, ne dă un mic desert, adică un mic dejun dimineaţă, nişte margarină, un ceai sau cafea, ce vrei să bei, şi în timpul ăsta poţi să speli. Poţi să fumezi, îţi dă voie să fumezi. Eu chiar am fumat, acum trei ani de zile. Am fost cu picioru-n ghips la ei, m-au ajutat să stau la ei. A dat o maşină peste mine. A văzut şi poliţia. Eu l-am văzut că era beat, am văzut numărul şi eram pe verde, dar asta a fost! Și ei m-au ajutat. Şi, de exemplu, la doisprezece. Vine ora doisprezece, ai terminat de spălat. E destul timp de la nouă şi până la doisprezece să rezolvi problema acolo, care ţi-o aprobă. Şi la doisprezece mergem la 79

Ciprian Voicilă

o slujbă de o oră, care se face acolo, tot în curtea lor, la o capelă, şi pe urmă venim şi mâncăm. Ne serveşte la masă. Au o mâncare foarte bună faţă [chiar] şi de pocăiţii de la gară. Aşa, mâine este vineri. Nu, azi e joi, am trecut de miercuri. Azi mergem la gară şi vine un preot mare, cu barbă, aşa, cu o salvare şi cumpără o mâncare, dar o cumpără la canţarole4, felul unu, felul doi, o pâine. Ne aduce şi câte-o încălţăminte, că ne întreabă. „Să vedem cum pot să fac”, zice. Acolo sunt şi mulţi aurolaci, dar ei au zilnic de mâncare. Cu aurolacii avem conflicte mici, aşa, foarte mici. Că nu le dă voie, au şi ei „regele” lor, ca să zic aşa. Pe Bruce Lee. L-am cunoscut, cum să nu? Am avut o problemă c-un aurolac şi m-am dus la el: „Bruce Lee, ia vino încoa”. „Zi, tataie, care-i problema?” „Uite, mă, ăla e tot pe lângă mine. Cred că vrea să-mi bage mâna-n buzunar. Mi-a cerut o ţigare. I-am zis că n-am.” „Care, mă?” S-a dus la ăla, i-a dat două „capace”. De atuncea nu se mai întâmplă. Zice, „voi sunteţi aurolaci, ăştia-s boschetari”. Că înainte veneau şi ei la gară, la pocăiți, dar nu ştiu cum, dacă pot să vorbesc, le dădeau foarte mult lor atenţie. Veneau murdari. Și noi veneam de pe stradă. Știau că nu avem sau ne dădeau bani, aşa. Dar acuma a pus cineva mâna pe ei, pe aurolaci, o fundaţie, un preot. Nici nu mai vin. Că nici noi nu le-am zis. Se mănâncă la ei foarte bine. Şi aicea, dar 4

Caserole.

Maturii străzii

e o mâncare neconsistentă. Și au zilnic de mâncare acolo. Şi la gară vine părintele ăsta. E ortodox. Şi p-ormă, vizavi, la șase vine tot o fundaţie, dar văd că acuma n-a mai venit. Vine o fundaţie, că am avut o legitimaţie de la ei, de mi-au făcut-o cu poză. La mulţi le-a făcut. Văd că n-a mai venit acum. Și ăsta e de la „Master Chef”. Aţi auzit de „Master Chef”, ăla care face mâncare. Vine şi... face mâncare acolo şi ne-o aduce nouă. Dacă cunoaşteţi Gara de Nord, la coloane, acolo vine la șase, șase şi ceva. Părintele vine cam pe la patru. Sâmbăta, staţi să mă gândesc… Că am fost obişnuit să le cunosc pe-astea. Sâmbăta ce se întâmplă? Mergem pe la un cimitir, pe la o biserică. Ne mai dă lumea de pomană, că ne vede că stăm acolo în faţă. Ne mai dă şi părintele, că mai e câteun părinte bun, care ne mai cheamă. Ne mai dă un ban, plus lumea. Duminica? Duminica vin de la „Master Chef”, la ora doișpe. A, sâmbăta, am uitat, mâncăm şi de la pocăiţi, staţi să vă spun. Sâmbătă, de la ora două, de la Republica spre Căţelu, îs două staţii de maşină şi acolo sunt [tot] nişte pocăiţi şi ei ne dă ciorbă de pui. Are pe cineva, plăteşte pe cineva să ne facă, şi mâncăm pe săturate. Şi câteodată e bolnavă fata aia care face de mâncare. [Atunci] ne dă, are supe d-alea instante, cum se cumpără în orice piaţă. 81

Ciprian Voicilă

Ne dă indiferent de anotimp. Iarna, în centrul ăsta, Pallady, am stat o săptămână şi-am abandonat. Din cauza mizeriei, din cauza stresului care ţi-l făcea. Pentru că, vă spun acuma, era o cameră foarte imensă, cam cât e clădirea asta care-o vedeţi aicea. Aşa era o cameră unde eram băgaţi noi, care eram după stradă. Ne-bucureşteni. Mai erau şi din Bucureşti, dar mă rog, aşa credeau ei chestia asta. Şi s-a stricat baia şi trebuia să bei şi apă. Dar nu ne dădeau mâncare: un sandviș câteodată seara şi atât. Nu aveai voie să vii cu o felie de pâine înăuntru. Nu aveai voie nici cu un suc. Şi ne aducea nişte apă, că se stricase problema acolo, în nişte oale în care făcea mâncare probabil. [Apa] aia nu-ţi ajungea. Igiena... dacă venea cineva acolo, cred că-i împuşca. Eu cu mâna mea-i împuşcam dacă vedeam că se întâmplă în felul ăsta. Şi se termina apa. Acuma noi, dacă plecam – că dimineaţă trebuia să pleci – mai beam şi noi câte o ţuică. Era frig, și unii ne mai descurcam cu băutură. Nu, n-aveai voie să bei acolo. Îţi puneau apometru în gură. Şi la Fraţi aicea are apometru, sufli dacă… La Fraţi şi la adăpost îţi pune apometrul ăla în gură. Acolo la ora nouă se dă drumul la uşă. Până la ora nouă, este un fişier acolo și ei scrie numele la fiecare. Sunt doi, unul cu apometrul şi unul strigă, cutare! Dacă ești băut, spune că eşti liber. [Te primesc] săptămâna viitoare dacă se poate. 82

Maturii străzii

Revenind la iarnă, am stat pe stradă astă-iarnă. Am abandonat Pallady, pentru că nimeni nu venea, nu venea un şef mare acolo să vadă ce există, chiar dacă-i spuneai. Doar dacă se-ntâmpla ceva, săţi dai foc prin faţa lui Oprescu pe la primărie, să ceară ăsta, „de ce şi-a dat foc?” O chestie de-asta e complicată, dar la un moment dat, dacă ajungeai la disperare, era o problemă. Pe unde am stat astăiarnă? M-am chinuit prin Gara de Nord, în frig. Ne gonea, „ieşiţi afară!”. Şi poliţia, şi bodyguarzii ăia. Erau şi pe-acolo niște aurolaci, dar ei se băga, majoritatea, în canale. Şi a venit nişte pocăiţi, asta e fundaţie, o fundaţie care se numeşte de creştini. Dacă-i o fundaţie, vă daţi seama de ce-i fundaţie, nu? Şi [zice], „nu vrei să stai la noi?” Acum, ce să fac? „La noi nu eşti sechestrat, dimineaţa ţinem o mică slujbă de zece, cincisprezece minute”. Sunt pocăiți. Ăştia sunt alţii, ăştia-s pocăiţi. Şi se numesc creştini. Şi are o fundaţie, se numeşte „Samariteanul”. Samariteanul a fost cineva. Veneau, luau mai mulţi din gară, condiţii super de trei stele, de hotel, începând de la duş. Stăteai patru, cinci în cameră. Au adus şi femei. Eu am fost şi încă unul de am rezistat să stăm până la Paşte, restul s-au descurcat. Acolo nici nu spălai la mână, aveau maşină d-aia cu storcător cu tot. După trei zile plecau. Şi am stat acolo până aproape de Paşti, ei au plecat, erau după la Vâlcea. „Vrei să mergi cu 83

Ciprian Voicilă

noi să facem Paştele?” Hai, că cu ţigarea mai mă înghiţea, mai luam o bomboană când mă duceam seara acolo [râde]. A durat trei luni cât am stat acolo şi dacă am băut trei pahare de vin. Nu ştiu cum am rezistat! Cel mai greu de suportat e desconsiderarea, sărăcia. Nu ai bani, poate ai vrea să bei ceva, să uiţi. Aia problemă a fost la mulţi. Mulţi nu s-au realizat din chestia asta. Eu am rezistat douăzeci și cinci de ani, pentru că atuncea cu o sută de mii aveai ce să faci. Acuma, n-ai ce să faci cu o sută de mii [de lei], practic. Şi da, desconsiderarea oamenilor care te vedeau pe stradă, poate unii te scuipau sau [se întrebau] de ce eşti murdar, că nu existau atuncea aceste condiţii. Atunci5 au dispărut mulţi. Şi-acuma au dispărut. Dar acum majoritatea au dispărut [pentru că] s-au bătut, s-au înţepat cu cuţitele, că v-am zis, pe stradă e o râcă între noi. Dacă văd pe cineva care a băut ceva şi are vreo problemă de scandal, eu încerc să nu mai umblu cu nimeni, mai bine umblu singur. Am și prieteni. Ne mai întâlnim pe la Fraţi, pe la… Poate am nevoie de o ţigare sau de o curea. N-am o curea. Sunt câţiva care te-ajută. [Dar mai] mulţi care poate să aibă patru curele şi n-ai să vezi una de la ei! Înainte să se înființeze Samusocial și celelalte O.N.G.-uri dedicate oamenilor străzii.

Maturii strÄ&#x192;zii (interviu realizat de autor ĂŽn 10 iulie 2015, la sediul centrului de zi al AsociaČ&#x203A;iei Samusocial)

Doru Marcu „În general, lumea cam ne dă la o parte. Dar asta se poate întâmpla oricui“

Iarna trecută am fost într-un adăpost social al

primăriei capitalei, datorită faptului că la Sectorul 5, de unde am primit un apartament, nu aveau adăposturi sociale. Am locuit în Sectorul 1, pe strada Dragoslavelor. Am făcut școala generală aici, la Școala 3, și pe urmă un liceu de alimentație publică. Am avut meseria de bucătar-ospătar. Am fost bucătar-ospătar, după care am lucrat în comerț, câți ani exact nu mai știu. Am lucrat, am fost demolat în ’90 abuziv de către ăștia. Nu mi s-au dat despăgubirile la casă nici acum. Am avut casă, proprietate personală, și în ’89 ne pusese pe lista de demolări. Demolase pe lângă

Ciprian Voicilă

noi pe-acolo. Pe mine încă nu mă demolase. Și m-a demolat după Revoluție. După Revoluție venise ordinul să nu ne mai demoleze, dar ne-au demolat totuși. Ne-a dat un apartament pe care l-am pierdut la „Caritas”.1 Apartamentul l-am vândut și banii i-am depus la „Caritas”. Și am rămas fără bani, fără nimica. Era în ’90 - ’91, la sfârșit. În ’90 -’91 m-au demolat de aici, din Piața Victoriei, și mi-a dat pe Șoseaua Panduri, în Sectorul 5, un apartament pe care l-am vândut ca să bag banii la „Caritas”. L-am vândut, am băgat banii la „Caritas”. Am zis să câștig, cum era atunci, de opt ori. Și am câștigat pe naiba! Că n-am câștigat nimic. Am rămas și fără bani, și fără casă. Pe urmă, am locuit cu chirie undeva pe [strada] Amintirii, prin Chitila. Pe urmă am locuit în Piața Domenii, la o rudă care era bolnavă de Alzheimer și aveam grijă de ea. Era o rudă mai îndepărtată. Făceam piața, plăteam facturile, făceam mâncare. Fiind bucătar, normal, făceam mâncare. Făceam de toate. Făceam curățenie... Era bolnavă de Alzheimer, trebuia să ai grijă de ea. Să-i dai medicamentele, să-i dai toate la timp. Nu se putea altfel. Și pe urmă, în 2011, a murit. N-a avut copii, din prima căsătorie. Și avea două verișoare, două nepoate din surori, care au Joc de tip piramidal care a funcţionat în România între anii 1992 – 1994 prin firma Caritas SRL.

Maturii străzii

moștenit. Două jigodii! În fine. Au zis că vând casa și că îmi dau și mie ceva sau îmi lasă acolo vreo cameră. Nu mi-au lăsat nimica. Au vândut-o unor doctori. Ăia și-au luat casa și afară! Na, [era] normal. Asta s-a întâmplat în 2011. Și din 2011 am venit încoace. Aici, bineînțeles că cunoșteam biserica, Mavrogheni-ul, de când eram mic copil. Că noi în ’62 am venit în București. Sunt născut în Buzău, chiar din oraș sunt. În Buzău am stat spre fabrica de spirt. Pe Gârlași, unde era fosta cârciumă Butacu. Copilăria aia frumoasă! [Povestește cu lacrimi în ochi:] Fratele cel mare ieșise deja inginer. Făcuse două facultăți. Și sor-mea profesoară. Și le-au zis părinților: „Haideți în București! Haideți în București! Vindem aicea și mergem în București”. Am găsit și o casă bună la fostul ministru al Apelor, cum era pe vremea respectivă, aici în Piața Victoriei. Ai mei s-au gândit. Până la urmă au vândut casa [din Buzău]. Ei au avut cârciumă. Adică cârciumă... un magazin din ăsta mixt, o prăvălie din asta mixtă în care vindeau. Pe timpul comuniștilor, le-au luat tot, le-au închis. Nici măcar o mână de bomboane nu au vrut să ne lase. Și ce-au zis? Stăm să vindem 89

Ciprian Voicilă

clandestin? Mai bine plecăm în București, lângă copii, acolo. Am venit aici, în București. Eu am făcut școala aici, v-am zis. Pe Titulescu. În București, copilărie frumoasă nu prea am avut, ce să spun? Că în ’67 tata a murit, la cinci ani după ce am venit aici. Era bolnav cu inima. Și eu sunt la fel, îi semăn. Și tot veneam cu maică-mea la biserica asta, la Mavrogheni, că mama înainte făcea parastase, colive și de-astea. Pentru neamuri. Dacă a murit și tata, veneam cu ea, cu parastase, colive, pachete, pungulițe, cu ce împărțea ea acolo. Și veneam cu ea aici, la Biserica Mavrogheni. Și deci sunt peste patruzeci de ani de când cunosc biserica asta. Ce peste patruzeci? Peste cincizeci! [Mama] nu se ducea în Buzești, că mai e o biserică, mai apropiată, dar nu se ducea acolo. Venea tot aici. Și am prins și preoții vechi, adică cei pe care îi vedeam eu singur, când veneam cu mama la parastase. Îi cunoșteam pe ăia vechii. Până la urmă i-am cunoscut și pe ăștia noii, dacă m-am aciuat de patru ani aici. După ce m-au dat afară din casă, nu aveam unde să mă duc. Acolo, la Piața Domenii, în cartier nu aveam unde să dorm. Acolo toată lumea mă cunoștea, unde muncisem la fiecare. Acolo sunt numai vile. Au vândut vila și cum să dorm

Maturii străzii

pe-acolo? Mă cunoștea lumea. Mi-era și rușine. Mă respectau, aveau încredere, îmi lăsau totul pe mână, chiar la ei în casă intram. N-am pus mâna în viața mea, Doamne ferește! Asta n-am făcut. Și nici nu mi-a plăcut să mă fure, dar nici să fur. N-am dormit acolo și am venit aici, [la biserică]. Zic, mă duc în altă parte. Cunoșteam pe Doru2 și pe Puiu, care deja erau aici. Zic, hai, mă duc la ei să vedem ce facem. Ei [mi-au zis], „stai, mă Doru, aici. Dormim noi pe aicea, dormi și tu aici.” Și am dormit și eu pe-aici, din 2011 până acuma. Pe stradă. Iarna am dormit la adăpostul ăla social. La Palade3, la primăria capitalei. Ăla e pentru toți care sunt de prin țară, toate panaramele. Toată adunătura, ultima speță, ce e acolo la Palade! Acolo e o [clădire] cu patru etaje. Oamenii – cum să spun? – au un asistent social, un sociolog din ăsta de mediere, un mediator. Au pază, bineînțeles, că cu adunătura aia de acolo nu poți să stai fără pază. Se bat, se ceartă. Dacă n-ar fi pază, s-ar și tăia. Ce-ar fi acolo fără pază? E un bloc cu patru etaje. Condiții sunt. Da’ cum sunt condiții? Nouăzeci de oameni, o sută de oameni într-o cameră. E o cameră mai lungă așa, mai îngustă. Erau două camere la etajul patru. Eu, cu picioarele mele, cu cârja, urcam Doru Alexandru, om al străzii a cărui poveste apare, de asemenea, în acest volum. 3 Adăpostul social din bulevardul Theodor Pallady. 2

Ciprian Voicilă

un etaj, mă opream, urcam un etaj, mă opream. Nu puteam să urc dintr-o dată, n-aveam cum. La un moment dat, astă-iarnă, cei care eram din București, ne-au despărțit de jungla aia cu oameni de ultimă speță și ne-au mutat la etajul unu. Și era bine. Zece, douăsprezece persoane în cameră. La noi nu erau decât zece, că eram mai cotonogi, mai bolnavi cu picioarele: cu picioare tăiate, cu cărucioare. Și am dus-o mai bine, condiții mai bune, baie în cameră. Acolo erau patru dușuri la optzeci, o sută de oameni. Patru dușuri, două veceuri singure, două pisoare. Ce să mai... La optzeci de inși! Greu. Foarte greu la etajul patru. La etajul unu am avut condiții mai bune. În schimb, mâncare nu-ți dădea. Erai obligat să pleci de dimineața, de la ora șase, când era deșteptarea, și să vii la ora șaptișpe după amiaza, pe ger, pe frig, pe de-astea. Să te plimbi în tot Bucureștiul, în ger, în frig. Sau să te plimbi cu tramvaiul și cu ce găseai. Adică să te adăpostești și să te încălzești. Și la ora cinci dădea drumu’. Până stăteai la coadă, până intrai, se făcea șase, șapte. Așa era regulamentul lor. Și reveneai seara. Și seara îți dădeau ei supă. Îi ziceau „supă”! O fidea fiartă. Eu nu știu unde se duceau banii ăia de la primărie. Nu știu. Sau un sandviș la intrare în cămin. Asta se petrecea în adăpostul de la Titan. Am fost și în adăpostul de la Odăi. 92

Maturii străzii

Noi am fost opt frați. Eu sunt cel mai mic. Și sor-mea a fost a doua. Deci fratele cel mare a murit și ceilalți, dintre noi, au murit. O mai am doar pe sor-mea. Eu am cincizeci și nouă de ani. Sora e nevăzătoare. Mă mai duc eu pe la ea. Chiar mâine mă duc iar. Mă mai ajută și ea. Financiar mă ajută. Primește și ea niște ajutoare de la primărie. Nu știu cum e cu ajutoarele alea. Niște conserve, zahăr, făină... ce mai primește după acolo. Bine, mie îmi dă conserve, ce primește după acolo, ce pot să mănânc și eu. Că n-am ce să fac eu cu pâinea și cu zahărul. N-am ce să fac cu ele. Unde să prepar eu? La soare? N-am unde. Așa, sunt bucătar. Normal că știu să fac orice mâncare. N-am unde. Nu am spațiu unde să locuiesc. Nu-mi pot permite. N-am pensie, n-am nimic să-mi iau cu chirie ceva. Lucrurile, aici în sac le-am ținut. Aici a fost Medicover și acum nu mai e nimic. Tocmai de asta e curățenie pe-aici, că vor să închirieze. Și am sacul cu păturile cu care dormeam. Și aveam și buletinul tot acolo. N-am pensie, că nu are cine să mă ducă cu mașina de colo-colo și nu pot să merg atâta. N-am! Dacă aveam o pensie, îmi luam cu chirie undeva cu trei, patru milioane. Am fost bucătar-ospătar. Păi, că de ce nu am venit? Că n-am vârsta de pensie de șaizeci și cinci de ani. Am cincizeci și nouă. Și nu pot [să am] decât de handicap. Și [ca să am] de handicap, trebuie să 93

Ciprian Voicilă

alerg pe la spitale, pe la doctori... Între noi, cei care trăim pe stradă, există un fel de... cum să-i zic eu? Invidie. Ăla a primit un pachet și eu n-am primit. Sau ăla a primit un leu, eu n-am primit niciun leu. Mai sunt și probleme din astea, dar, așa, e înțelegere între noi. În general, lumea cam ne dă la o parte. Adică foarte puține persoane care sunt sociabile, [care] cu adevărat ne respectă. Lumea pe oamenii străzii nu-i ia în considerare. Îi consideră niște gunoaie ale societății. Dar asta se poate întâmpla oricui. Sunt bolnav cu pancreasul. Am fost tratat foarte bine. Sunt niște doctori extraordinari la Spitalul de Urgență la Floreasca, la Spitalul Caritas. Tratament foarte bun mi-au dat și au vorbit foarte frumos cu mine. S-au purtat extraordinar cu mine, că am probleme și cu pancreasul, și cu inima. Sunt hipertensiv în permanență. Și când m-a luat Salvarea la douășpe noaptea de aici, aveam douăzeci și doi cu cinci tensiunea. Tensiune mare pentru mine! Trebuia să-mi scadă tensiunea. Trebuie să iau pastile și eu n-am bani. Medicamentele mi-e foarte greu să le cumpăr. Numai unul pe care l-am luat e 430000. Adică, în banii vechi. 43 lei pentru mine sunt foarte mulți. Sunt bani mulți pentru mine! Și mai am norocul că am câștigat acum, cum să zic, 430 lei la pariurile sportive, că eu sunt cu fotbalul și mai joc 5 lei, 10 lei. Și cu 10 lei am 94

Maturii străzii

luat 430. Am avut noroc. La Champions League am mai câștigat iarăși 120 lei. În general pierd, dar când câștig, se cunoaște! Că pierd cinci, zece lei se cunoaște mai puțin, dar să câștigi patru, cinci sute de lei, e o sumă destul de mare. E enormă pentru noi, vă dați seama! Să stau cu patru, cinci milioane [vechi] în buzunar e altfel, nu? Mai joc la jocuri din astea, cum le zice? Fotbal, sportive. Pariuri sportive. Acum, la casele astea de pariuri: Mozart4, casa de pariuri. De asta spuneam că am luat patru milioane trei sute acum o săptămână. Și la Champions League, acum două săptămâni am luat un milion două sute. Bani vechi! Adică e bănet pentru noi. E bine că pot să-mi iau medicamentele, pe banii ăștia. Adică mi-am luat deja. Am multe medicamente. Eu și dau mult pe medicamente! Mai am o persoană care mă ajută. Mi-a cumpărat și cârja asta. Numai cârja asta e șapte sute de mii. Și pe ce? Pe bățul ăsta. Am o pareză de mai mulți ani. Cam din 2011 a început. Și din ce în ce mai rău, din ce în ce mai rău. Adică nu am control la picior. Noroc că am pe dreptul bun. Am avut și brațul stâng, dar brațul și-a revenit. În schimb piciorul, nu. Și mă chinui. E adevărat că merg, pot să merg șapte, opt sute de metri, dar fac o oră, o oră și ceva. Merg foarte încet, n-am controlul 4

Casa de pariuri sportive Mozzart.

Ciprian Voicilă

lui, n-am stabilitate. Mi-e și frică să merg prea mult, că atunci când obosesc trebuie neapărat să mă așez jos. Dacă am un mijloc de sprijin, merg, că nu e greu. Merge singur piciorul și, pâș, pâș, pâș, merg până la Mega Image, acolo5. Mă duc până acolo. Fac patruzeci de minute. Asta-i cronometrat mereu după ceas. Știu că dacă plec de acilea la și douăzeci, ajung fix la ora următoare. Patruzeci de minute fac până acolo. Și merg încet-încet. Mă cunoaște lumea de aici, din cartier. Mă cunoșteau și de dinainte. Sunt oameni, femei care vin la biserică. Am lucrat cu soții lor. Le-am lucrat prin curți, le-am mai săpat o grădină. Adică am făcut treabă când am rămas [fără casă]. Dar acuma, cu picioarele, nu mai pot să mă țiu, nu mai pot nimic. Aștept, neavând niciun venit, la mila Domnului sau, mai bine zis, la mâna enoriașilor de la biserică. Eu zic că cel mai mult ne ajută pensionarii. Pensionarii, pentru că ei nu ne dau decât un leu. Cei care mai dau cinci lei, zece lei, ne dau foarte rar. Mai mult, dar rar. În schimb, avem pensionari care, în momentul în care au venit duminica la biserică, știi că ai leul primit de la persoana respectivă. Te uiți la ei, mănâncă un covrig și îți dă și ție un leu. Greu. Nu mai suport. Am ajuns cu nervii la pământ. Ceilalți au mașini, au bani, 5

La magazinul Mega Image de la Piața 1 Mai.

Maturii străzii

dar nu dau la nimeni nimic. Doamna Baconschi, soția ministrului de Externe, de câte ori mă vede îmi dă câte zece lei. Mai mi-a cumpărat cârja aia, mi-a cumpărat medicamente. Mai m-ajută. E o femeie extraordinară! Mai e încă o femeie, tot așa, doamna Anca, care mă mai ajută cu cinci lei, zece lei sau face mâncare mai consistentă. Iarna e cel mai greu. Iarna nu pot să vin aici decât de Crăciun, de Sfântul Nicolae. E zăpadă, e frig, e ger, nu pot să stau la poartă în frigul ăsta, în gerul ăsta, ca să fac un ban de mâncare sau să primesc un pachet sau o țigară. Deci trebuie să stai afară și nu poți, că îngheți să stai pe loc. Îngheți. Nu se poate. Și iarna e cel mai greu. Trebuie să am mâncare că acolo6, v-am zis, ne dă numai seara. Atât: fideaua aia fiartă. Cred că ce trebuie pus la mâncarea aia e dus pe-acasă. Cine știe pe unde sunt duse astea, ceea ce trebuie să ne dea nouă? O zeamă lungă, o fiertură din aia de fidea cu apă, cu sare, seara și asta e tot. Nu mai pot, nu mai rezist cu nervii! Noaptea nu ai cum să dormi acolo. Adică cel puțin eu, care sunt din Sectorul 5. Că Vanghelie, fostul primar – nu știu dacă o mai fi el în pușcărie – nu a făcut adăpost social, cum era în toate sectoarele. El n-a făcut. El făcea „vanghelioane”. Și adăpost pentru cei fără case nu a făcut. Și sunt 6

La adăpostul social.

Ciprian Voicilă

obligat să mă duc la adăpostul ăsta din Titan, la Teodor Palade, ca să locuiesc tocmai la marginea Bucureștiului, aproape de Autostrada Soarelui. E greu. E greu pentru mine. N-are cine să m-ajute. Trebuie să o iau încet-încet, când curăță șoseaua. Că șoseaua o curăță pe-acolo. Și ca să nu alunec pe gheață, o iau pe jos, pe unde e curățat și pe asfaltul pe care am aderență de nu alunec. Și să merg până la capătul tramvaiului, patru, cinci sute de metri, pentru mine e un chin! Să stai toată ziua în frig, înghețat... Și apoi să te duci acolo la ora cinci, înghețat bocnă, să mai mergi și patru sute de metri e un chin. Dacă aș sta toată ziua într-un tramvai sau într-o mașină, să zic. Dar și acolo, la cap de linie te dă jos. Trebuie să și mănânci. Stomacul cere. Asta vă spun, cu mâna pe inimă: nu există nimeni care să zică, dom’ne, uite, îți fac o pensie din asta viageră sau nu știu cum să mă exprim, să îți dau două sute de lei pe lună! Nu. Când mai vine lumea la biserică, îți mai dă câte un leu, doi lei, cinci lei, zece lei. Dar cu cinci lei, zece lei sunt foarte rari. În fiecare duminică dacă iau una, două de cinci lei, una, două de zece lei. Dacă! Dacă! Dacă nu vine doamna Baconschi – n-a fost nici duminica asta – n-am primit niciuna de zece lei. Una singură de cinci lei. Și din astea de un leu. Pensionarii, vă dați seama, sunt și ei săraci și dau [cât pot]. N-au toți. Că, așa, ar fi fost bine de tot! Unii care îți dau astăzi, săptămâna viitoare sau

Maturii străzii

peste două săptămâni abia îți mai dă. Sau peste trei săptămâni. Dar în general pensionarii ne ajută pe noi, adică oamenii care înțeleg ce este greutatea. Nu ăștia care sunt avuți. Aicea dormeam când a venit Salvarea ultima dată. A venit SMURD-ul, am avut o criză de pancreas și inimă. Și au venit. Am dat telefon – că eu aveam telefonul descărcat – de la paznicul de aici de la muzeu7, de la nea Vasile. A luat el telefonul, am sunat la 112. Când au auzit ce probleme am, cu pancreasul, mi-au trimis SMURD-ul, nu mi-au trimis ambulanța. Și m-au luat pe mașină, mi-au luat tensiunea. Au văzut că am douăzeci și doi, că am peste douăzeci și doi. Mi-au făcut niște analize acolo, repede-repede, și m-au internat. Putea să-mi plesnească pancreasul! La pancreasul ăsta trebuie să ții regim, să-ți faci mâncare. Regimul costă. Sunt amândouă impedimentele astea: și banul, și locuința. Și nu ai cum [să ții regim]. Mă mai ajută doi colegi cu care am dormit la căminul ăsta8 și încă un băiat care mai are de muncă. Acum, de exemplu, e plecat la Titu, cu o zugrăveală. În schimb, prieteni? Prieteni [sunt] când le dai. Ăia sunt prieteni întotdeauna. Întotdeauna când dai la cineva, imediat îți faci prieteni. Când nu-i mai dai, îl ai de dușman. Asta-i lege, am 7 8

Muzeul Național al Țăranului Român. Adăpostul social Theodor Pallady.

Ciprian Voicilă

simțit-o pe pielea mea. Dacă nici noi nu mai știm?! Sunt melodii care spun în felul următor: că atunci când dai de greu, nu te-ajută nici chiar fratele tău. Singura care mă ajută e sor-mea. Are și ea pensie de handicap. Bine, și de muncă, că a fost profesoară. Are un apartament cu două camere, dar nu mă poate primi la ea pentru că o are pe fată. Fata, și ea, e măritată. Dacă aș fi avut o pensie, mi-aș fi luat cu chirie. Cum am problema asta medicală cu pareza, aș fi luat o cameră dacă aș fi avut o pensie. Dar dacă n-am, trebuie să dorm pe drumuri. N-am posibilitatea. Că abia fac rost să-mi mai cumpăr un medicament, de la doamna Baconschi sau cine mă mai ajută. Mai cumpăr și eu câteva medicamente. Mâncare îmi mai dau pe aici, pe la Mega Image, pe la biserică. Cât de cât mă mai descurc cu mâncarea. Dar ca să țin și regim! Că omul nu vine să-mi dea mie de regim. Îți pune acolo ce-ți pune, un plic din ăla de salam, de kaizer, parizer și ți-l dă să zici „bogdaproste“. Îl iei, zici „bogdaproste“ și trebuie să mănânci, că stomacul cere orice. Trebuie să mănânc orice, că n-am posibilitățile astea să țin regim, că e vorba de bani mulți și n-am. Mă uitam azi, a venit un om care zilnic îmi dă câte un leu. Zece mii, era să zic: tot aia e, în banii vechi! Îmi dă câte un leu în fiecare dimineață când trece la piață, să-și facă piața. Un pensionar. Și nu 100

Maturii străzii

există zi [să nu dea]. Duminica vine la biserică. Nu-mi dă când intră în biserică, îmi dă la ieșire un leu. Dar nu-mi dă doar mie, la toți ne dă câte un leu. Și îmi spunea că ne-a dat la televizor. Ce-o fi dat ăștia? Că de unde televizor... Cică suntem multimilionari! E adevărat că am fost multimilionar. Am luat patru milioane și ceva la pariurile alea, 430 lei [noi]. În banii vechi, patru milioane trei sute. Din ei am mai luat niște medicamente. Medicamentele le țin la cineva în curte, pe aicea. Pe timp de vară, noaptea rămân aici. Și azi-noapte, când a plouat, aici am dormit. Înainte dormeam sub o clopotniță, aci. Vechiul preot paroh ne lăsa să dormim acolo. Nu ne ploua. Aici, dacă bate vântul din partea aia sau din partea astalaltă, tot vine ploaia peste mine. Noaptea, când dorm, vine ploaia peste noi. Mă udă, îmi udă păturile... Acolo, sub clopotnița aia, era bine că nu mă ploua. Dormeam sub acoperiș. Aici, n-am cum să dorm. Mă mai plouă. E greu, e foarte greu. Aici dacă mai dorm și începe ploaia, Doamne ferește! Păi, până mă scol eu, până mă ridic, mă udă, mă face fleașcă. Aici mă mai dau la o parte, mă mai feresc puțin de ploaie... E greu, e foarte greu. Mă gândesc să mă ia Dumnezeu. Sunt dintr-o familie de oameni credincioși și mă rog la bunul Dumnezeu în permanență. Dar nu mai rezist, nu mai pot. Mă rog să mă ia Dumnezeu! Că și așa nu 101

Ciprian Voicilă

mai pot să fac nimic, nu mai sunt bun de nimic, de ce să mă mai țină pe pământul ăsta? Ca să mă chinui încontinuu, încontinuu? Continuu numai chin? Păi, cât poți să rabzi? Nu poți răbda chiar atât de mult. Ajungi la un moment dat la limită și te rogi bunului Dumnezeu, că asta e singura speranță, să mă ia! De îngropat are cine să mă îngroape, sor-mea. Are cine. Am loc de veci la cimitir la „Învierea”, la Lizeanu acolo, unde sunt și părinții, și frații. Sora are și din partea socrilor un mormânt acolo. Și mama, și tata tot acolo sunt. În același cimitir sunt. Are și sor-mea loc de veci. Am și eu. Adică din partea socrilor un mormânt, și unul din partea lu’ taică-miu și a lu’ maică-mea. Și frații. Ultimul care mi-a murit, mi-a murit de Florii, acuma. Cel mijlociu. Dacă ar fi să am o casă, aș vrea să o am în București, aici, în Sectorul 1, unde am copilărit, am făcut școala și așa mai departe, sau în Buzău, tot pe [strada] Gârlași. Acolo mi-ar place. Era aproape și apa Buzăului. Am avut mulți prieteni acolo, din copilărie. În copilărie imediat legi prietenii. A fost frumos cât am stat acolo, șase ani de zile. Mi-aduc aminte că aveam trotinetă și ăștia mai mari, ca să râdă de mine, îmi luau trotineta și se duceau să se plimbe cu ea. Și eu, dacă eram cel mai mic dintre cei opt frați, chemam frații ăștia mai marii, că mi-a furat „totoneta”. Că nu puteam să zic „trotineta”: 102

Maturii străzii

„totoneta”. „Mi-a furat totonetaaa, du-te și ia-mi totoneta!” Și se duceau: „Dați-i, mă, trotineta, că urlă ăsta după trotinetă de ne sparge creierii!” Și îmi dădeau trotineta. Era așa, ca în copilărie. Era frumos. Și aici mă mai cunoaște lumea. E altă treabă. Unde să mă duc eu? Să mă duc în Giurgiului? În Titan? Nu mă cunoaște absolut nimeni acolo. Aici mă mai cunoaște lumea. Și din Domenii, când mai vin pe aicea pe la biserică, soția unui fost fotbalist de la Rapid, doamna Voinescu, soția ăluia care a fost portarul naționalei, Ion Voinescu. Când vine îmi mai dă și pe la Mega Image îmbrăcăminte, îmi mai dă câte un bănuț. Mai sunt. E o avocată, tot de pe acolo, din Domenii. Vine pe aicea, la biserică. Tot așa îmi dă, câte-un bănuț, așa. Ce să zic? Mă mai ajută, dar asta rar. Sau când mai fac ei un parastas, trimite pe cineva de-acolo să-mi aducă o pungă cu mâncare. Eu nu pot să mă duc acolo să stau pe capul oamenilor. E penibil, mi-e jenă... Am ajuns cerșetor. Eu n-am cerut absolut nimic la nimeni cât am stat acolo. Mi-am văzut de treaba mea, am muncit la oameni, am avut și pensia ăleia bătrâne, că era profesoară universitară. Era și scriitoare. A murit și i-au rămas o grămadă de manuscrise. Și pe nepoatele astea nu le-a interesat nimic. Și au aruncat și manuscrise, și tot. Tablouri, tot. Asta-i 103

Ciprian Voicilă

104

treaba lor. Ele au moștenit, lor le rămânea casa, și averea, și tot. Nu am avut eu. Atâta tot că au fost nesimțiți. Au zis că mă ajută și pe mine. Și au vândut vila și un euro nu mi-au dat... Și au zis că „cum o vindem, gata, îți dăm și ție, dom’ne, că ai avut grijă de ea treișpe ani”. Îți dai seama? Treișpe ani să ai grijă de un om cu Alzheimer! Uita cuvinte, uita adică și de neamuri, cine sunt persoanele respective. O ștergeam și la fund de rahat când îi mai schimbam pampers-ul. Îi venea până vinerea o infirmieră de-asta, asistentă socială, de o mai schimba, și sâmbăta și duminica trebuia să o schimb eu. Buletinul contează enorm. E rău fără buletin. Am fost internat și fără buletin, că îl pierdusem pe-aici. Am avut buletinul aici, în sacul cu pături, cu haine, cu geci, și mi-a luat sacul de aci. Nu știu pe unde l-o fi dus ăștia de aicea. Și fără buletin e foarte rău! Trebuie să mă duc pe la Cotroceni sămi fac altul, că pe acolo e circa de poliție, și e chin și jale. În general sunt, cum să zic, foarte chibzuit. Foarte chibzuit. Păstrez și pentru a doua zi. Acum vreau să mă las de tutun. E altă problemă. Și să vedem cum oi reuși să mă las de tutun. Am voință să-mi păstrez, că știți de ce? Mi s-a întâmplat să cheltuiesc toți banii într-o seară, adică în ziua respectivă, și a doua zi au început ploile. Și am rămas aici la biserică sub clopotniță. Ziua nu te

Maturii străzii

dă afară de sub clopotniță, când e ploaie. Și a doua zi nu aveam mâncare, nu aveam țigări, nu aveam nimic. Trebuia să stau să cer câte-o țigară sau poate o da Dumnezeu să vină cineva să-mi dea un pachețel, un sandviș, ceva. Și e foarte greu. M-am culcat chiar și nemâncat de multe ori. Și de asta mă duc la Mega Image. Cumpărăturile mi le fac de acolo. Păi, n-am de unde din altă parte. Și e și mai ieftin. În loc să dau şapte lei pe un suc – pe un de-ăla, cum îi zice?... Prigat cu pulpă, adică sucuri fără acid – dau cinci lei cincizeci. E un leu cincizeci diferență. M-au ajutat, italienii, comunitatea asta catolică. Mi-au mai adus și îmbrăcăminte. De mâncare îmi mai aduc, câte-o cafea. Știu că sunt amărât, sunt respectuos... Și copiii. Copiii îi respect, darămite oamenii în vârstă, cumsecade! Fasole mănânc, nu știu dacă îmi face bine. Dar tot ce mănânc trebuie să fie fiert sau fript: nu prăjeli, să nu fie gras. Salamurile astea de le mănânc sunt cu grăsimi. Sunt carnivor, în primul rând. Nu numai că sunt carnivor, da’ dacă nu am carne la masă, simt că nu am niciun fel de putere! Și n-am vigoare. Simt că n-am putere. Am mâncat și brânză. Dar nu mă simt în forță. Mănânc o bucată de carne, sunt bine. Așa? Bag verdeața aia în mine, pateul ăla vegetal. Îmi place pateul vegetal că-i de post. Mai mult decât pateul ăsta, chipurile, pate de ficat. Dar cine știe ce bagă ăștia

105

Ciprian Voicilă

în el, acolo? Că numai pate de ficat nu e! Mă uitam pe timpul lui Ceaușescu: erau ciolanele alea, atât. Dar făceam o fasole cu ciolan, Doamne, Doamne! Acum sunt atât9, pline cu apă, că le injectează cu apă, și dai banii pe apă. Toate sunt niște nenorociri, ce fac ăștia, produsele astea alimentare. Chimicale injectate cu apă! Puii, de când sunt vii, sau curcanii îi injectează cu antibiotice și cu ce-i mai injectează pe-acolo. Mănânci cu antibiotice, cu ce mai mănânci, toate porcăriile. Pe timpul lui Ceaușescu erau roțile alea de cașcaval. Am lucrat zece, cinșpe ani, că nu mai știu, și erau roțile alea de cașcaval, mari. Și nu puteai să tai cașcavalul. Avea ceara aia pe deasupra și gustul cu adevărat de cașcaval. Acum e o brânză, așa, fermentată, topită, puțin mai tare, chipurile, cașcaval. Ăsta nu are niciun gust de cașcaval. E o tâmpenie! Rețetele lui Ceaușescu erau bune, dom’ne! [Dar] nu găseai produsele – carne, ulei și așa mai departe. Eu nu aveam nevoie, că aduceam de la servici, ba pui, ba cârnați, ba carne. Mai aduceam de la servici. Și ca ospătar, tot făceam parte să duc acasă, că dacă nu se găsea? Ce luam pe rație? Trei lulele. Și aduceam cafea. Maică-mea era cafegioaică înrăită. Dacă nu avea cafea, o durea capul. Primul lucru care-l făcea, punea ibricul pe aragaz, cum se scula. Pe urmă ne trezea și pe noi, ne aducea și nouă cafeaua. 9

106

Adică mult mai mari.

Maturii străzii

Cel mai greu e atunci când îți fură lucrurile. Când te știe că dormi pe stradă și ești amărât, îți mai și fură ce ai: adică o pătură, o sacoșă cu mâncare sau niște haine. O, dar de câte ori nu mi s-a întâmplat! Întrebați-l pe Doru, pe ălalaltul10. Și lui i le-a luat. Zilele trecute mi-au furat adidașii. Nenorociții ăștia, aurolacii ăștia care suflă în pungi. Ăștia sunt cei mai răi. De pe la gară vin. Vin noaptea, pe la două, trei. Între două și patru, când toată lumea e cu dormitul. Și îți ia sacoșa de lângă tine, că nu se aude absolut nimic. Sau, cum mi-a luat adidașii, ce să aud? Că nu se aude. Fiind cald, m-am descălțat, că doar n-oi dormi cu pantoful în picioare noaptea! M-am descălțat și i-am pus lângă mine. Mi i-a luat și a plecat. Și nu știu ce o fi făcut cu ei, că eu port patruș’cinci. Acum ăștia din picioare, de mi i-a dat cineva, sunt patruș’opt. Dar neavând, ce să fac?! I-am băgat în picioare și asta e! Decât să merg cu ciorapul pe stradă... Mă fac iar de băcănie! Ce zice? Că o fac intenționat, că așa mai este câte unu’ mai slab de minte și zice că o fac intenționat, ca să apelez la mila publică. Și [deaia] i-am băgat pe ăștia în picioare, patruș’opt. Ce să fac? Asta este. Mi-a luat de multe ori sacoșile cu mâncare... Între două și patru, noaptea. Aurolacii vin în general câte doi, trei. Noi ne culcăm, ne vedem de treaba noastră. Suntem 10

Doru Alexandru.

107

Ciprian Voicilă

liniștiți. Nu suntem aurolaci să stăm până la două, trei noaptea. Aseară am stat până la doisprezece și jumătate, atunci m-am culcat. Am stat să ascult rezultatele de la meciuri. Sunt rapidist înfocat, de mic copil. Și acuma mi-am luat programul pentru săptămâna asta, să bag și eu zece lei la pariuri sportive, la fotbal. E singura distracție pe care o am. Îmi place să și citesc. Abia mi-am cumpărat ochelari că am dormit acolo, pe colțul ăla, în partea aia, și am lăsat ochelarii. I-am uitat pe scaun. Mi i-a furat. Câteodată am mai dormit pe ei. S-au spart. Și până i-am cumpărat pe ăștia, i-am dat la băiatu’ ăsta de aici. S-a dus și a adus ochelari cu numărul meu, numărul trei plus, că de aproape nu văd. La depărtare văd. Și mi i-a dat cu o sută de mii. Pe la Obor e tot așa, cu o sută, o sută cincizeci. Și mi-a adus ochelari să citesc. Îmi place să citesc. Am citit în viața mea biblioteci întregi. Toată istoria lui Napoleon. Tot ce prindeam în mână, de artă, de cultură, mai puțin de tehnică, că nu le am pe astea. Eu dacă am făcut bucătărie, n-am fost cu tehnica. În schimb, beletristică de-asta, filosofie, mi-a plăcut mult de tot. Am citit mult. Ziare iau. Astăzi nu l-am luat, că mi-a mers cam așa. Și să dau doi lei pe „Gazetă”11? Doi lei contează. Nu l-am luat. Când am ziar, îl citesc din scoarță-n scoarță. Nicio literă nu-mi scapă! Citesc, îmi place foarte 11

108

Gazeta Sporturilor.

Maturii străzii

mult. Cărți, am citit și din astea, de buzunar. Cum să zic eu? De consum. Cum le zice? Sven Hassel. Pentru asta am și ales să stau aici. Mă cunoaște lumea. Una, că mă și ajută, și în al doilea rând, nu sunt chiar atât de multe panarame cum sunt pe la Obor. Una, că sunt inculți! Fură, sunt agresivi. Lepădături sociale, ce mai încolo și-ncoace! Dacă-i vedeți, le curg mucii și ți-e și scârbă de ei. O, igiena corporală e la ei.... Cred că fac o dată baie când îi botează și mai fac după ce mor, că trebuie să-i îngroape! Aici12 oricum e o lume mai civilizată față de ce e prin Obor, unde se bat. Nu-mi place. Nu pentru faptul că nu beau eu. Că nu pot să zic că nu beau o bere, un pahar de vin sau o țuică curată. Mai beau și eu câte-un păhărel. Nu sunt chiar abstinent. Dar nu să mă îmbăt, să nu știu ce fac. Și nici n-aș putea, că n-aș mai putea să mă mișc din căruț deloc. Nici la veceu nu m-aș mai duce, nu? Pentru mine, băutura e dată de-o parte. De fumat vreau să mă las. Am tărie, am voință. Nu știu dacă o să meargă, că am mai încercat de două ori și n-a mers. Am stat cel mult douăzeci de zile. Cu băutura n-am probleme. Pot să stau toată viața, că nu simt nevoia să beau. Dacă vreau să beau un pahar de vin, că e ziua mea, sau o bere, beau. Dacă nu, nu simt nevoia să beau. Bea Doru, 12

În zona Piața Victoriei – Piaţa 1 Mai.

109

Ciprian Voicilă

toată lumea bea de față cu mine, nu am treabă, să zici că îmi face poftă să beau și eu. Nu am treabă cu asta. Deci fără băutură pot să stau toată viața. În schimb, cu țigările, nu. Cum mă scol, acum sunt nevoit să mănânc întâi și să bag țigara în gură ca să-mi iau medicamentele. Dar înainte băgam țigara înainte și pe urmă mâncam. Și câteodată mă mai scap, mai bag țigara înainte să mănânc și pe urmă îmi iau medicamentele. Dar nu e bine. Nu e bun tutunul. Nu la pancreas, că pancreasul nu are treabă cu fumatul. Dar e vorba de inimă. Cum aș vrea să mă duc mai repede, aș fuma și mai mult, ca să mă duc și mai repede. Să oprească inima. Adică n-aș vrea să mor de pancreas. Sunt niște chinuri groaznice când ai crizele alea. Niște dureri insuportabile! Trebuie să le suport așa. Strângi din dinți, câți mai ai. Mai am un singur dinte. Strângi din dinți și rabzi, că n-ai încotro. N-ai ce să-i faci. Că și la spital când te duci, tot te mai ține până-ți face niște analize, ca să știe ce să-ți dea. Te bagă pe urmă imediat pe perfuzii toată noaptea. Te bagă pe perfuzii, te mai ameliorează cât de cât. După câteva zile – cinci zile, șase zile, șapte zile – te simți mai bine. Dar de vindecat, în niciun caz. N-are cum să te vindece! Trebuie neapărat să ai buletinul. Ne-a trimis să facem acolo la Palade, la adăpostul ăsta social. 110

Maturii străzii

Ne-a dat o hârtie să facem niște analize, să mergem la „Regina Maria”, să facem cazierul. L-am dus, am arătat că e intact, că n-am făcut pușcărie, că am lucrat în comerț. N-am pușcărie, n-am făcut închisoare. Analizele nu le-am făcut, că zic, dom’ne, pentru ce să fac astea? Că nici nu ne-a zis pentru ce să facem. Pentru dosar. Ce dosar, mă? Și la poliție îți face dosar, pentru anchetă penală. Dar pentru ce [trebuie] dosaru’ ăla, nu știu. Și le-am dus aia la circa financiară, că n-am absolut niciun venit pe 2015. Cheltuiește bani peste tot: o sută șaptezeci de mii m-a costat cazierul, douăzeci de mii la asta, la timbru fiscal, la adeverința de venit. Nu mai spun [cum am mers] cu mașina asta, 226, aglomerată! Nimeni nu-ți dă locul și stai în picioare. Mă uitam, eram pe scaun în tramvai, când mă duceam la Palade. Și vizavi de mine erau niște copii. Stăteau pe două scaune. Și lângă ei o persoană mai în vârstă, tot pe scaun. Și le spune doamna respectivă (avea în jur de optzeci de ani), „băi, copii – copii de vreo zece ani – de ce nu îi dați locu’ lu’ doamna?”. Și cică, „păi, și ce interes am?”. Asta-i educația pe care o primesc în ziua de azi. Era o domnișoară lângă noi, bătrâni nu mai spun sau femei gravide! Ce e acum, e un dezmăț total. Nu-i educă. Sunt foarte puțini copii educați. Păi, și când îi auzi în tramvai, în mașini, înjurături ca la ușa cortului. Vulgar. Ăștia n-au niciun an de acasă, nu șapte ani de acasă! 111

Ciprian Voicilă

Nu mai vorbim de nenorociții care sunt acum. Și în general ăștia, după Revoluție: toți șomeri, toți după furat. Să trăiască fără să muncească. Păi, cum? Pe vremea noastră, la muncă! Nici nu exista, că pe timpu’ lu’ Ceaușescu te băga la pușcărie dacă nu munceai. Îți dădea câteva luni de închisoare, te obligau. Veneam noaptea după drum. Veneam de pe la Cluj, de pe la Iași, de prin toată țara și mă oprea poliția: „Buletinul și legitimația!”. Scurt. Le-aveam cu mine în permanență, că veneam și la douășpe, și la două noaptea. Eram cinci oameni în brigadă pe vagonul restaurant. Ne mai opream după ce predam banii la casierie, mai beam câte un șpriț. Noroc că stăteam în Piața Victoriei. De la gară până aicea ajungeam repede. Și veneam de la gară și pe la două noaptea, și pe la unu. Depinde cum veneau trenurile. Până predai banii, dacă mai stăteai să bei un șpriț, să mai fumezi o țigară, să mai vorbești cu colegii, mai dura. Până ajungeam acasă, se făcea târziu. Și cum te vedea miliția, noaptea, „buletinul și legitimația!”. Eu n-am fost membru de partid, dacă ai mei au avut cârciumă, adică magazin din ăsta mixt. Le-au luat tot comuniștii. I-a rugat să ne lase un pumn de bomboane. N-au vrut să ne lase niciun pumn de bomboane pentru copii. Și aveam o dușmănie pe comuniști, vă dați seama, toată familia! Și fratemiu – fiind cu două facultăți! – ca să se facă director 112

Maturii străzii

a trebuit să facă „Ștefan Gheorghiu”13 câteva luni, acolo. Nu din aia mare, politică, ci ca să poată să-l bage un fel de director. Am avut conflicte cu poliția de când am început să stau pe stradă. E unul la secția a doua de poliție, aicea. Nu știu cum îl cheamă. Dacă eu am stat prin Domenii, venea cu mașina pe acolo. Aicea [îmi spunea] să nu stau pe lângă biserică. „Dom’ne, dar sunt pe domeniu public. Care este contravenția pe care o fac? Cer la cineva ceva?” Nu. Eu n-am cerut în viața mea de la nimeni și nu cer. Să rămână întipărit la toată lumea: eu nu cer! Dacă mi se oferă, iau. Cine zice „ia-mi, Doamne”? Toată lumea zice „dă-mi, Doamne”, nu? Zic, „n-am nicio contravenție. Nu apelez la mila publică.” Stăteam pe trotuar! E domeniu public. „Nu, nu. Te-am mai văzut la Mega Image. Stai acolo!” Acolo mai vine unu’ care e sectorist, acolo la circa a patra, pe Mihalache, cum îi spune acuma. Și mai vine ăla când e de tură, de dimineață: „Hai, du-te la Monetăriei, acolo, unde dormi. Aicea nu mai stai”. Altădată au avut motive. Am mai luat câte-o bere. Eu vreau să fiu sincer. Am băut o bere și m-a prins cu berea la gură. Normal că au venit și m-au amendat. Că am băut pe domeniul public. N-ai voie. Și m-au amendat cu un milion. Nu asta e problema. Eu nu m-am certat cu ei, ei nu s-au certat 13

Academia de Ştiinţe Social-politice „Ştefan Gheorghiu“.

113

Ciprian Voicilă

cu mine. Știu că sunt vinovat, stau și tac din gură. Amenzile sunt neplătite și acum. Să le plătească ei! Eu, dacă aș fi în locul ăstora mai mari, „băi, frate, dacă ăsta nu plătește, că-l vezi că-i invalid și nici nu poate să depună muncă în folosul societății, o plătești tu! Păi, de ce îi mai dai amendă? Ca să zici că ai avut activitate, că l-ai văzut cu o sticlă de bere la gură?” Că acolo specifică că consumam bere sau ce consumam eu. O bere, că altceva nu consum. Adică mai consum câte-un pahar de vin, dar nu stau cu paharul de vin în mână. Când îmi mai dă cineva un pahar de vin, îl beau. Când mai împarte cineva la biserică. (interviu realizat de autor, împreună cu Anamaria Țigănuș, în 10 mai 2015, pe strada Monetăriei)

114

Vasile Andronic poet al străzii

Sunt Vasile Andronic. Am șaizeci și unu [de

ani]. Nu știu, probabil a fost din mândrie sau știu eu? Întotdeauna când mi s-a întâmplat ca să stau lângă cineva sau să am pe cineva aproape de mine sau să-mi fie prieten sau mai mult decât prieten, am lăsat întotdeauna locul meu lui, dacă a trebuit să ne despărțim sau am terminat prietenia. Cum am terminat căsătoria, am lăsat soția și am plecat eu. Am zis, lasă, că eu am să mă descurc. Asta s-a întâmplat întotdeauna, ori că a fost soție, ori că a fost prieten, ori că a fost copil sau mai știu eu cine. Poate că e un lucru greșit. Sau nu „poate”, chiar este. Dar așa m-am simțit eu dator.

Ciprian Voicilă

S-a întâmplat demult, imediat după Revoluție. Cam la cinci ani după Revoluție. M-am despărțit de soție și, dacă m-am despărțit, am lăsat-o în casă. I-am spus, „lasă, eu o să mă duc să stau la mama – că maică-mea avea deja un apartament – și rămâi aici. Unde să te duci?”. Ea era de pe la țară, de pe la Comana de Giurgiu, de pe acolo. Și murise maică-sa. Au avut o casă amărâtă, necăjită, vai de mamă de om! Frații au vândut locul ăla de-acolo. Casa, cum era bătrânească, au vândut-o atunci, prin ‘90. Și unde să se ducă? I-am zis, „măi, rămâi aici, că n-are rost”. Pe lângă faptul că te duci prin tribunale, și umbli, și alergi, și o căruță de acte, îți trebuie și martori. Și mie nu-mi plac lucrurile astea. Am preferat să ne despărțim așa. Am lăsat-o chiar și cu numele. Am lăsat-o și m-am dus, m-am mutat la maicămea. Ulterior, am avut discuții cu mama pe tema asta, că era deja al treilea apartament pe care-l lăsam. Că ce se întâmplă, că până la urmă de ce să stai cu mine, mă rog, asta a fost concepția ei. „Nu se poate.” Și am plecat și de acolo. Ulterior, mama a vândut apartamentul, s-a retras pe undeva pe la țară. Și așa eu am rămas fără mamă, fără tată. Da, [atunci am rămas pe stradă]. Ca să vă spun: e și jenant! Fac parte dintr-o generație în care nu prea se vedeau chestiile astea pe străzi. Să găsești oameni pe străzi sau beat sau fără locuință 118

Maturii străzii

sau că doarme pe băncile parcurilor sau că, eu știu, trage din pungă sau mai știu eu ce Dumnezeu! Acuma, pentru mine e și ceva umilitor. Că, na, trebuia să dorm printr-un bloc, printr-o scară de bloc – când încă nu prea aveau interfoane – sau să dorm prin parc, pe vreo bancă. Era foarte frig și nu prea puteam să dorm din cauza frigului. Și trebuia să mă plimb. Adormeam prin autobuze sau prin troleibuze sau prin tramvaie. Și când dormi și peacolo, și pe-aici, e pericol ca să vină cineva să te buzunărească sau să tragă de tine. O viață cam de câine. Cam de câine fără stăpân. O viață pe care nu o doresc la nimenea și care e, într-adevăr, o jignire pentru omenire sau pentru specia umană. Chiar este o jignire că ajunge un om să doarmă mai rău ca un animal! Hăituirea [e lucrul cel mai greu de suportat] întotdeauna, dacă te uiți atent la omul care te privește și-și dă seama că ești un om de pe stradă. Având în vedere că de multe ori nu prea ai unde să te speli, nu prea ai cu ce să te schimbi sau, de multe ori, chiar te umpli de păduchi. În momentul ăla, omul nu numai că se uită cu dispreț la tine sau cu scârbă. Dar chiar are în repulsia aia pe care o manifestă față de persoana de lângă, care este în situația asta, are un fel de... cum să spun? Un dispreț care doare. Doare foarte rău disprețul. Repulsia, în general. Și chiar faptul că tu, stând de vorbă cu cineva, vizavi 119

Ciprian Voicilă

120

de persoana din fața ta ești mult, mult inferior datorită faptului că ești pe străzi. Cu toate că de multe ori chiar am zis că dacă dă Dumnezeu un cutremur, multă lume o să ajungă să doarmă cum am dormit eu sau cum dorm eu. Și atuncea nu o să mai existe – eu știu? – denivelarea asta abruptă. M-am gândit întotdeauna că omu’ ar trebui să fie puțin mai om, mai omenos. Bine că, într-adevăr, sunt persoane și persoane. Sunt persoane care, datorită tocmai la chestia asta, s-au apucat rău de tot de băut. Și nu mai au niciun simț, nicio estetică, nimic. Nimic omenesc în ei. Nu-i mai interesează de spălat, nu-i mai interesează de cum se exprimă față de alte persoane. Toamna, iarna este, într-adevăr, foarte greu de supraviețuit. Pe lângă faptul că nu ai unde să te adăpostești când plouă, că-i toamnă și plouă. Cât ai să mergi cu mașina? O oră, două, trei. La un moment dat, asta-i în firea omului, să coboare, să vadă, să facă ceva, că nu poate să stea așa, ca lemnul, într-un loc. Și atuncea ești ud. Și dacă ești ud, nu știi unde să te usuci. Și mergi așa pe stradă. Mai blestemi zilele sau părinții sau ceasul când teai născut. Și iarna la fel, e același lucru. Pe lângă faptul că nu găsești de lucru. Și chiar dacă găsești, în situația în care ești – un om al străzii – toată lumea caută să-și bată joc. Nu primești salariu adecvat, nici măcar de supraviețuire. De multe ori poate nu-l primești nici pe ăla. Poate vreo palmă

Maturii străzii

sau vreun ciomag în cap. Se întâmplă. De exemplu, te duci la cineva și zice, „dom’ne, am de ridicat, uite, o casă”. Muncești. Că nu știi să faci nimica, doar să le dai la mână la zidari. Și seara zice, „băi, eu nu prea sunt mulțumit de tine”. Îți dă, dacă îți dă, ceva. Dacă nu, zice „vino mâine, că azi n-am bani pentru tine”. Și deja nu mai poți să mai faci nimica că, na, trebuie să pleci. N-ai să te bați cu omul acolo. Oricum, n-ai nicio șansă. Am mai încercat să mai dorm și prin adăposturi sociale. O perioadă am lucrat la un adăpost din ăsta social, ca supraveghetor. La Bucureștii Noi. Am lucrat acolo vreo doi ani, până m-am îmbolnăvit. Pe urmă nu am mai lucrat. Am lucrat așa, tot sporadic, pe unde am reușit, pe unde am putut. Ulterior am intrat la Ateliere Fără Frontiere1, care lucrau în cooperare cu Samusocial. Și ne făcuseră loc la un hotel. La o mănăstire catolică am mai dormit. Au primit, prin selecție, câțiva inși. În rest, tot așa, pe unde apucam. Mai vorbesc cu copiii [mei]. Cu ultimii doi acuma vorbesc mai rar, din cauză că mama lor e plecată prin Spania și sunt puțin puturoșei, puțin lemnoși așa, nu prea le convine munca. Și tot au venit pe capul meu, „dă-mi tată!”. „Păi, de unde săți dau, dacă eu nu am?” A mai dat telefon și maică1

Asociație română înființată în 2008, având ca scop inserția socială, profesională și civică a persoanelor aflate în mare dificultate.

121

Ciprian Voicilă

sa. Zice, „bine, Vali, nu te descurci să-i mai ajuți și pe ei?” „Păi, cu ce să-i ajut – zic – că din cauza ta am rămas fără casă și acuma cu ce să-i ajut, dacă sunt în situația asta?” Pe lângă faptul că am și vârsta pe care o am, și nu prea te angajează nimeni la vârsta asta, zice „ce să fac cu boșorogul ăla?”. [Meseria mea e de] sudor-tăietor. Nu mai lucrez la Ateliere de mult, pentru că au contract un an, doi, cel mult doi, și pe urmă te repartizează în altă parte. Lucrez la un patron care are o hală industrială la „Faur”. La „Faur”, unde au avut și Atelierele Fără Frontiere închiriat spațiu. Și mi-a dat acolo o cameră, de vreo trei ani. E o cameră într-o hală din asta. Nu știu ce a fost înainte la „Faur” acolo. Și oricum, mă mulțumesc că are apă și curent. Da, [acolo] am câteva haine care sunt bune. De obicei, oricine este pe stradă trage spre cartierul unde a stat. Eu probabil sunt mai diferit, că mie nu mi-a plăcut niciodată să mă duc în cartierul în care am stat. Tocmai pentru faptul că mă cunosc o grămadă de persoane și zic, „ia uite cum a ajuns omul ăla care era coleg cu noi sau prieten cu noi!”. Colegi de serviciu sau, eu știu, locatari care locuiau în același bloc cu mine. Și e o chestie, într-adevăr, chiar rușinoasă, care nu îți aduce nicio satisfacție. Ba din contră! Am preferat să mă duc prin Drumul Taberei, spre exemplu. În Berceni am stat. Am copilărit în Dămăroaia, la capătul lui 24. 122

Maturii străzii

Întotdeauna există conflicte. Marea majoritate, de la băutură. Tocmai de la stresul care l-au trăit pe stradă. De la cine știe ce, eu știu? Câte-o femeie, câte-o fată, câte-o sticlă de bere, câte-o sticlă de țuică, câte-o sticlă de vin, de la ceva. Sau poate chiar că sunt mulți care lucrează prin piață: cară, eu știu, lăzi sau ce cară. Sunt alții care scotocesc de dimineață până seara sau chiar și noaptea prin tomberoane după cine știe ce minuni și se duc pe urmă prin târg și vând ce aruncă oamenii. Sau chiar mâncare caută pe-acolo. Și dacă se întâlnesc doi, trei care sunt [împreună] cu unu’ care e singurel, se iau de el, „băi, ce cauți pe aici?”. Deci conflicte din astea care nu și-ar avea rostul, dar se întâmplă și se întâmplă chiar foarte des. Marea majoritate din cauza băuturii. Nu [am avut conflicte] pentru că eu nu prea beau. Marea majoritate a chestiilor astea se întâmplă când, de exemplu, trecând, eu știu, vara, primăvara, toamna, până când deja se lasă frigul foarte rău sau până când sunt ploi, se mai duc oamenii și se mai culcă prin parc, pe iarbă pe undeva. Sau, beți fiind, se duc și cad pe undeva. Și sunt destui care stau pe bancă și tot așa, așteaptă sau numără frunzele din pom și zic, „ia uite, ăla-i beat!”. Și pac!, când ăla adoarme, se duc la el ca să-l buzunărească în speranța că găsesc cine știe ce minune. E, dacă ăla se trezește, normal că se iau 123

Ciprian Voicilă

la bătaie. Urlă, zbiară, țipă. Se întâmplă chestii de-astea. Sunt frecvente, e adevărat. Că iarna, fiind frig, mai așteaptă câte unu’ sau doi acolo la interfon, lângă ușă, și cum intră cineva, poc! intră și el. Și se duce pe sus, pe sus de tot sau pe unde se duce și se culcă acolo. Poate bea acolo și cine știe ce minuni face. Sau zbiară sau visează urât și-l dau oamenii afară și atunci îl mai și păruiesc nițel. În situația asta, n-ai pe nimeni. Singurii prieteni sunt vreo asociație, cum este aici la doamna Elena2 și, să zicem, tot datorită la asociația asta, [Samusocial], Frații Carității, care sunt catolici. Sau vreun adăpost din ăsta de noapte, unde au relații și prietenii și zic, „uite, trimit și eu pe cineva și, vezi, ai grijă ca să treacă iarna, să nu moară pe străzi”. Deci prietenie, în niciun caz. Nici nu și-ar avea sensul. Pentru că practic [oamenii de pe stradă] nu prea se înțeleg. Adică este o viață atât de dezlânată și de dezordonată că n-ai cum să legi nicio prietenie. Prietenia este atâta: cât au băut ce-au băut, cât au mâncat ce-au mâncat sau cât scotocesc prin cine știe ce minune de tomberon. Altceva nu există. Mi se întâmplă foarte des să mă plictisesc de viața mea, nu numai de mine. De multe ori mai 2

Elena Adam, coordonator de proiecte la centrul de zi al Asociației Samusocial.

124

Maturii străzii

scriam. Încercam să pun acolo pe hârtie ceea ce simțeam, pentru că nici nu aveam cui să-i spun. Și chiar dacă aș fi avut cui să spun, [nimeni] nu te înțelege. Ca să poți să înțelegi un om, trebuie să te pui în situația lui. Ca să vezi, într-adevăr, și să simți ceea ce simte el. Dar așa ceva nu prea se întâmplă și nu are cum să se-ntâmple. Am încercat eu să scriu și până să o cunosc pe doamna Elena. Că am scris niște porcării așa, mai mărunte, cu tot ce simțeam eu în momentul ăla. Și de atunci, de când a văzut doamna Elena, zice, „hai, te rog frumos să scrii, să vedem pe urmă ce-ți iese, ce va fi”. Și de atunci am început să scriu. Adică sfatul a fost în sensul că e bine că scrii ca să nu te gândești la alte minuni, la alte nenorociri. E, și dacă tot am început și am văzut că mă îndepărtează de alte porcării pe care puteam să le fac, am zis mai bine să scriu. Într-un fel, a fost și un fel de refugiu. Sau chiar a fost refugiu. Pentru că mai poți să mai visezi, mai ieși din pielea în care ești și te muți în altă situație. Ceva mai bun. O viață mai bună sau poate niște oameni mai buni sau poate și oameni, și viață mai bună. Cincisprezece ani [am stat pe stradă]. Era într-un timp la Ministerul Justiției acolo, între toate ministerele, o baracă părăsită. Și am stat acolo, am locuit o perioadă de timp. Ajutam toate femeile alea care scoteau maculatura afară de la 125

Ciprian Voicilă

ministere, acte, diferite chestii din astea. Le ajutam să le scoată afară și eu mă duceam și le vindeam la maculatură, pe urmă. Și urcam sus cu ele, puneam în saci. Știau că stau acolo, în baraca aia. Nu prea venea nimeni acolo, că erau ministerele toate și erau cu poliție. Și, din punctul ăsta de vedere, am fost puțin norocos. Pe lângă faptul că am avut norocul să cunosc o așa persoană cum este doamna Elena, și pe alții pe care tot prin dânsa i-am cunoscut. În orice caz, nu vreau să o măgulesc pe doamna Elena, chiar spun ceea ce [s-a întâmplat]. Cât am lucrat, tot cu ajutorul doamnei Elena, la adăpostul ăla, vreo doi sau trei ani, m-am îmbolnăvit de plămâni. Probabil că ăsta a fost un noroc, că a trebuit să stau prin spitale. Și în spitale nu e frig și ți se dă și mâncare. Nu prea este bine, că nimeni nu vrea să-și piardă sănătatea, să stea acolo și să ia câte-un pumn de medicamente pânăși strică și stomac, și rinichi, și ficat. Dar în sfârșit, am trecut și prin asta. „Poetul străzii”, așa mi-a zis doamna Elena, dar și cineva de pe la nu știu ce ziar. Am și acuma ziarul pe undeva. Și de la chestia asta nu m-am mai dus la muncă, unde lucram. Că au citit colegii cu care lucram – lucram la o de-asta unde se ambalau parfumuri, și erau foarte multe femei și fete. Puțini băieți. Și ăia, cum au venit a doua zi dimineață, cu ziarul în mână, zice, „băi, nea Vali, ia uite, băi, 126

Maturii străzii

ești extraordinar! Felicitări!”. M-am simțit așa, ca ultimul păduche, și zic, Doamne, plec! M-am dus la șefu’ și i-am spus, „am puțină treabă. Poți să mă învoiești?”. Și nici nu m-am mai dus la muncă. Nu a fost o chestie de orgoliu. Chiar m-am simțit prost. Na, cum să te duci într-un cerc de oameni, între niște colegi, toată lumea te știe că ești un om liniștit, și dintr-o dată îți apare o chestie din asta în ziare, „poetul de pe stradă”? Eu știu ce-or mai fi scris ăia după acolo? Cum au scris, că a dormit pe unde a dormit, că a făcut ce a făcut și uite, el în loc să se ducă să facă nu știu ce, se apucă să scrie. M-am simțit prost. Era normal. Era normal și ca ceilalți să râdă. Adică la un conflict, la orice chestie care nu i-ar fi convenit la cineva, [mi-ar fi zis], „băi, boschetarule, du-te!”. E mai puțin important că un om are posibilitatea să se uite de sus la tine. Important este cum te uiți tu și cum te simți tu, fiind pe stradă. Tu, ca om, ca persoană – dacă mai ai personalitate, dacă mai ești om, dacă mai ai demnitate de om. Și dacă mai ai demnitate, cauți să ieși, dacă mai poți să ieși. Dar fără ajutor niciodată nu poți să ieși. Păi, cum să vă spun? Oricine are o piatră pe care se sprijină. Sau poate că o persoană care încearcă să tragă oarecum viața celuilalt, [să îi dea] puterea să reziste. Puterea să fie nu cel care-l vede toată lumea, ci cel care ar trebui să fie. Adică nu cel care se vede 127

Ciprian Voicilă

el pe el, în primul rând, ci cel care ar trebui să fie pe stradă. Indiferent că doarme pe banca din parc, indiferent că doarme într-un bloc, indiferent ce, își găsește un reazem. Un punct de reazem. Și punctul ăsta de reazem este întotdeauna o persoană. Că nu poate să fie niciun stâlp de telegraf, nicio pisică sau mai știu eu ce. Așa mi-am găsit și eu un reazem care a fost, puțin, poezia și, mai mult, cine m-a împins ca să scriu poezia. M-a ajutat psihic. Mai este și credința. Că nu te salvează Dumnezeu, de atâtea ori, de la o grămadă de lucruri de pomană, degeaba. Probabil că are, pe undeva, un plan. Nu [sunt credincios] atât cât aș vrea. Pentru că de multe ori mă cert cu Dumnezeu. Cam în toate poeziile mă cert cu El. Marea majoritate a lor sunt ca un fel de rugă către Dumnezeu. Și în unele chiar mă cert, chiar Îi spun: după pasul pe care trebuie să-l fac, unde-l fac, chiar dacă nu cunosc locul și nu știu ce se va întâmpla pe urmă, oriunde aș fi, tot o să mă cert cu Tine. N-are importanță nici zona, nici locul unde locuiești. Nu am o zonă ideală [unde aș vrea să locuiesc]. De altfel, asta se întâmplă din cauză că de mult am încetat să mă mai gândesc la o locuință a mea. Am abandonat [ideea]. Eu sunt, cum se spune? Îmi place frumosul. Îmi place, de exemplu, într-o cameră să aranjez cum mi se pare mie că e frumos. Niște chestii cum le văd eu. Eu știu, niște 128

Maturii străzii

icoane, tablouri frumoase, o lustră frumoasă, o veioză, un covor. În momentul când merg pe undeva și văd diferite lucruri, diferite tablouri, diferite chestii care-mi plac foarte mult, îmi zic, „măi nene, de ce te mai uiți la ele? Că nu ai unde să le pui și tu n-ai casă. Așa că mai bine, hai, mergi mai departe!”. Deci ideea cu casa am abandonat-o mai demult. E, în orice caz, pierdută definitiv. [Locuința în care stau acum] nu este de la Ateliere. Este de la patronul care a închiriat la Ateliere toată hala de la parter. Are parterul și are și etajul întâi. Deci, într-o hală care este de patru etaje, parterul și un etaj sunt ale lui. Parterul îl închiriase. Ulterior l-a vândut, după ce au plecat Atelierele Fără Frontiere de acolo, și a rămas cu etajul unu. A făcut acolo o galerie de artă și ce mai vrea el să facă. Și în toată hala aia mi-a dat o cameră, cum e camera asta, în care m-a lăsat să locuiesc pentru că lucrez la el. Lucrez diferite lucruri care le are de făcut. Nu știu, de pus acoperișul... Da, mă plătește. Mi s-a întâmplat chiar când am vrut să mă angajez la o firmă din asta de pază. Nu aveam carte de identitate sau, mai bine zis, era expirată cartea de identitate. Și atunci m-am dus la unul dintre copii și l-am rugat ca să mă ajute să-mi fac o carte de identitate. Și pentru asta a trebuit să locuiesc o perioadă de timp la el și să-i dau lui banii care-i luam ca salariu. 129

Ciprian Voicilă

Să vă spun un lucru: pentru un om care trăiește pe stradă de foarte mult timp, o carte de identitate este egală cu zero. Pentru că indiferent cum ar fi, orice polițist care te ia după stradă, cu un telefon a rezolvat cine ești, de unde ești și câți ani ai. Dar pentru un om care vrea, într-adevăr, ca să arate că este om și că încă vrea să rămână om, este dezastruos [dacă nu are carte de identitate]. [Buletinul] poate că-ți dă siguranța omului care încă e om. N-ai niciun avantaj. Că îl ai sau că nu-l ai e perfect indiferent pentru orice om după stradă. Dar pentru omul care vrea să rămână totuși om, îi dă siguranța că el încă este, că există ca om, ca persoană. Nu am renunțat la ideea de casă. Am renunțat la ideea de a mai gândi ceva despre casă. Pentru că v-am mai spus, e foarte dureros. Pe lângă faptul că te confrunți tot timpul cu diferite persoane care deja te cunosc, cum ar fi patronul cu care lucrez eu. La început mi s-a părut că este un om de omenie, un om cu personalitate, un om care știe și stă bine pe picioarele lui. Ulterior, am văzut că la toată lumea care stă în curtea lui, cu chirie, le-a spus, „ei, e un om de pe stradă, ajută-l!”. Și m-am simțit atât de prost! Pentru că sunt băieți tineri, băieți care [îmi spun], „ce faci, nea Vali?” și în momentul de față mă respectă și-mi vorbesc, dar îmi dau seama imediat că, indiferent cum ar fi, mă tratează așa pentru că poate ei sunt bine crescuți. Dar în inima lor nu 130

Maturii străzii

sunt persoana care ar vrea ei să fiu. O persoană care întotdeauna zice [când este întrebată] „de unde vii, unde locuiești?”: „Pe strada Cornățeanu, în Dămăroaia, la numărul 3, Sectorul 1”. Am plătit cât am plătit ca să fac un buletin din ăsta, oficial. Să nu-ți scrie pe el „lipsă spațiu”. Tot poți să-l scoți din buzunar, să zici, uite, ăsta sunt eu. Dar în sufletul tău te simți ca și cum ai minți. Pentru că practic tu nu locuiești acolo. Ești persoana care scrie acolo, dar nu locuiești acolo. Chiar m-am întrebat de multe ori, dar probabil că doamna Elena a pus în discuție chestia asta: de ce nu le face la toți care fac parte din asociația asta de aicea și sunt oameni ai străzii o chestie din aia pe care să le-o lege de gât, ca o legitimație din aia care-i ajută prin tramvaie, prin mașini. Că-i mai ia. Acuma, dacă sunt mai frumos îmbrăcați, se mai ceartă cu ei. Dacă arată aia și zic, „sunt persoană după stradă”, gata, îi lasă în pace, chiar și poliția n-are treabă cu ei. Un semn, ceva. Pe la începuturi parcă am văzut la cei care trăgeau din pungă. Aveau o chestie din aia, ca o legitimație, legată de gât cu un lănțișor, care arăta că sunt cine sunt. Și-i lăsa în pace. Ca orice om, îmi doresc în primul rând liniștea necesară, pentru că nu mai sunt la anii la care să zic că o iau acum la fugă după tramvaiul 14 și într-o jumătate de stație îl ajung din urmă. În afară de 131

Ciprian Voicilă

asta, sunt multe lucruri care aș vrea să le scriu și nu am liniștea necesară ca să le scriu. Nu [doar poezie], și altceva aș vrea să scriu. Poate chiar viața care a trecut pe lângă mine și nu știu cum a trecut. Nu ai întotdeauna posibilitatea. Pentru că dacă locuiești la cineva care îți e patron și are nevoie de tine, ți-a dat telefon imediat și în secunda următoare trebuie să răspunzi și să spui, „da, vin acolo”. Și atuncea, dacă te-a stresat cu cine știe ce, ți-a ieșit din cap tot ce ai vrut să scrii și la revedere! De multe ori mi se întâmplă să mă apuc de o poezie și dacă cineva m-a perturbat în momentul ăla, am uitat ce am vrut să spun. Măcar că ideea rămâne, dar au fugit cuvintele alea care mi se păreau foarte frumoase și care erau într-adevăr cuvinte, nu vorbe. Pentru că omul poate să-ți vorbească vorbe sau poate să-ți vorbească cuvinte. Sau poate să scrie cuvinte sau poate să scrie doar vorbe. Și atuncea nu le ia nimeni în seamă. Când a trebuit să fac prima cărticică, pe care a tipărit-o doamna Elena împreună cu nu știu ce asociație și i-a dat-o lui Victor Rebengiuc să recite din ea, am stat cred că vreo săptămână printr-un birou al doamnei Elena tot scriind, scriind. „Scrie, scrie că, zice, trebuie să terminăm!” Și a trebuit să fac chestia asta: să stau acolo o săptămână sau nu știu cât, aproape zi de zi, și să scriu încontinuu până când a ieșit broșura aceea mică. 132

Maturii străzii

[Elena Adam, Asociația Samusocial, relatează, în legătură cu acest subiect: „Pe 16 sau 17 octombrie, de Ziua luptei împotriva sărăciei și Noaptea persoanelor fără adăpost, organizăm evenimente mediatice. În fiecare an, în octombrie. 16 spre 17, noaptea, e pentru persoanele fără adăpost. 16 e ziua de luptă împotriva sărăciei. Și am organizat mai întâi la nivel de București, apoi am inițiat evenimente la nivel de țară, am lărgit un pic grupul. Și la un eveniment de genul ăsta a fost lansarea broșurii de versuri, la care am invitat presa, am invitat colaboratori și l-am invitat pe Victor Rebengiuc să recite. A venit cu o jumătate de oră mai devreme. Că eu am vorbit la telefon, „știți, cam așa stau lucrurile, vreți să vă dedicați o oră din viața dumneavoastră pentru o cauză?”. Și a venit cu o jumătate de oră mai devreme, a început să citească și, după ce a citit primele două, trei poezii, a început să plângă. Și am zis, ce facem? A fost cu adevărat impresionant! Atunci a fost mediatizată povestea, apoi au mai fost publicate din versurile lui Vasile Andronic în „Gazeta străzii”, pe care vrem să începem să o facem online de acum, pentru că nu mai avem venituri. Apoi tot felul de articole în „Adevărul”, „Gândul”. Reportaje n-am avut, 133

Ciprian Voicilă

pentru că s-a ferit de televiziune ca dracul de tămâie. Doar articole în presă.” ] Nu mi-e frică [de televiziune]. [Dar e] un lucru rușinos. Se uită copiii după mine și zic, „uite-l pe tata. Tatăl meu umblă pe străzi”. Băiatul cel mai mare are patruzeci și unu de ani. Cea mai mare e fata, Elena, care are patruzeci și unu de ani și jumate. Cu fetele nu prea [vorbesc], numai cu băiatul. Cu unul dintre ei, că cu ceilalți doi iarăși nu prea mai țin legătura din cauză că nu prea le place munca. Ăsta, cel mai mare, muncește, săracul, și acum. Adică muncește și i-a plăcut munca. L-am luat cu mine la muncă de când era mic și a rămas tot așa, axat pe muncă. Nu-i place să stea. A făcut o casă la Glina. [I-am zis], „cât e Bucureștiul ăsta de mare, tocmai acolo ai găsit, lângă groapa de gunoi?”. Asta e. Teama asta [de a te afișa în public] nu vine din teamă. Teama asta vine dintr-o sensibilitate cu care te naști. Cum te naști cu darul de a scrie sau de a desena, de a picta sau de a cânta frumos. Deci asta e o sensibilitate, pur și simplu. Sunt sensibil la anumite lucruri. De exemplu, am trăit cu prima soție cinci sau șase ani și când am plecat, mi-am luat haina pe umăr, am plecat și la revedere. Nu mi-a trebuit nimic. Deci poate că este ceva, cum îi zice la chestia aia? Cum îi zice la ăla al lui Cervantes? 134

Maturii străzii

Don Quijote. Ceva din ăsta, donquijotesc. Poate că e doar un cavalerism, așa, uitat de cine știe ce strămoși în cine știe ce bucățică din mine. Nu știu cum să-i spun. Dar asta este. Sensibilitatea asta o am și nu pot să o înfrunt niciodată. Adică datorită la ceea ce am trăit și ceea ce am scris acolo. Sunt o parte din trăirile mele și, în momentul în care le citesc, mi le aduc aminte și mă pufnește plânsul sau nu pot să le citesc. Și zic, ce Dumnezeu? Astea le-am trăit o dată! Ce fac, mă reîntorc încă o dată la ele? Țin la toate poeziile. Dar cred că singura care mi-a rămas [la inimă], este prima poezie pe care am făcut-o. Doamna Elena a văzut-o și mi-a zis, „dacă nu scrii, să știi că n-ai de ce să mai vii pe aici!”. „Sunt pulbere și țărână sub tălpile picioarelor tale” – aia, într-adevăr, este și cred că rămâne. Și mai este una, mi se pare că îi spune „Orfanul”. E vorba despre un copil orfan. Mi se pare că o am pe aicea. Are să fie în caietul ăla studențesc care-l am. Am făcut vreo cincizeci din ele. Le-am terminat. Cred că mai sunt vreo sută prin [caietul] ălălalt. Singurul pe care l-am găsit ca să le citească și să le înțeleagă a fost un coleg de-a lu’ doamna Elena. Un psiholog, domnul Victor. Tot așa cu barbă, tot așa bonom, sufletist. În rest, poate doamna Elena care le-a înțeles și, știu eu, doamna Sabina, mai puțin. Practic, n-ai cum să înțelegi. E ca și cum ți-ai 135

Ciprian Voicilă

spune ceea ce simți tu în suflet, ceea ce ai tu în inima ta, ceea ce cauți de multe ori să ascunzi față de alții, pentru că pe stradă mergi așa, cu o mască oarecare. Nu te vede omul că tu în inima ta plângi. Plângi pentru... eu știu? Pentru pasul care-l faci pe stradă și zici, uite, dacă eram acum cu un copil lângă mine, dacă aveam și eu pe cineva, o nepoată, un nepot, un cineva să mă bucur! Nu de viață neapărat: să mă bucur de bucuria lui de copil. Și să simt. Atuncea chiar simți că trăiești. Dacă mergi așa, singur, ca prostul, pe stradă, zici, „Doamne, încotro să o iau acuma, că nu prea știu?”. Și n-ai cui să spui lucrurile astea. Pentru că, în cel mai rău caz, poate ar râde de tine sau te-ar compătimi puțin. Și-ar vedea de drumul lui. Nu te încălzește cu nimic lucrul ăsta. Eu nu de compătimire am nevoie. Și nici ca cineva să fie în asentimentul meu. Eu încerc să mă înțeleg, eu pe mine prima dată, și pe urmă să încerc să înțeleg de ce sunt în situația asta și cum s-o rezolv ca să ies din ea. Dacă se mai poate rezolva. S-a gândit Eminescu că o să fie recunoscut? Sau Michelangelo, sau altcineva? Nimeni nu se gândește. Toată lumea este recunoscută după ce publicul – publicul adevărat sau cei care vor să citească ceva sau care vor să vadă ceva frumos – apreciază. Dar apreciază după ce omul deja nu mai e. Aș vrea să scriu și altceva în afară de poezie. Simt că pot să scriu lucrul ăsta, chiar am încercat, 136

Maturii străzii

chiar am o pagină scrisă prin nu știu ce caiet. O pagină scrisă în ideea cum ar trebui să fie omul. Omul vizavi de starea lui socială. Chiar cred că aș scrie și proză. Cred. Aș scrie și mi-ar place să scriu. Poate că aș avea timpul necesar ca să mă gândesc așa cum trebuie. Și n-aș mai fi stresat că ce-aș face, că, aoleo, dacă îmi dă ăla telefon, dacă mă cheamă cine știe unde? În sfârșit, chestii din astea. Am un patron care e foarte bățos, câteodată. Dacă trebuie [să facem] camera asta... Întâi punem gresia, pe urmă tencuim pereții și pe urmă zugrăvim. Ca să stricăm gresia și să avem ce repara. Le face pe dos! Eu sunt stresat de vreo trei ani și ceva de nu mai pot. De multe ori mă pun să scriu ceva și rămân cu gândul la cine știe ce minune de-a lui. Și nu mai apuc să scriu [râde]! Nu m-am gândit niciodată că o să ajung vreun Pavel Coruț, care să trăiască din ce a scris și din ce scrie. Dar îmi place, într-adevăr, să scriu. Atât. Nu văd întotdeauna un refugiu în scris, dar acolo pot să mă descarc. Pentru că în fața la nicio persoană nu poți să te descarci așa cum ai vrea. (interviu realizat de autor împreună cu Anamaria Țigănuș în 25 mai 2015, la centrul de zi al Asociației Samusocial)

137

Doru Alexandru „Mă ajută credincioșii de rând, cu un leu, doi, o bucată de pâine, ceva de mâncare, o țoală…“

Am trecut de șaizeci de ani şi jumătate. Mai

am un pic şi fac șaizeci și unu. Sunt născut în casa lui Ion Ghica, fostu’ monsenior. Biserica, Mănăstirea Plumbuita, e construită de Doamna Ghica. Nu i-am cunoscut personal, dar am citit despre istoria lor. M-am născut în casa lui, fosta lui casă [pe care] regimu’ comunist, epoca de aur, au făcut-o maternitate. Acolo m-a născut mama, în 1954, exact pe 14 iunie, dimineaţa, la ora trei și zece. Vorbim ca de la om la om. Deocamdată am găsit adăpost, prin bunăvoinţa la nişte oameni de suflet. Nu mă ninge, nu mă plouă, nu mă bate

Ciprian Voicilă

vântu’. Nu departe de sfânta biserică Mavrogheni. E o fostă centrală termică, dezafectată. Cât de cât are geamuri, are o uşă pe care au sudat-o nişte băieţi răi şi intru pe nişte nişe. Printr-o spărtură în zid. De doi ani [stau] acolo, este ca o mică cameră. De două ierni, că vara mai stau pe unde pot. Am stat acolo şi iarna asta, şi iarna trecută. Obiectele personale le-am dus deja. Ceva de îmbrăcat, ceva de încălţat… Condiţii decente, ca un om de orice rând. De la vârsta de paisprezece ani și jumătate am trăit în Bucureşti. Până atunci am trăit în Ghergani, la treizeci și șase de kilometri de București. Acolo m-am născut, în casa lui Ion Ghica. Am făcut şcoala generală în Ghergani, şcoală care poartă numele lui Ion Ghica. Cele opt clase, şi după aceea am venit să-mi continuu studiile. Am şi eu nişte anişori de școală. Vreo șaptesprezece. Am făcut Şcoala de Arte Populare „Constantin Brâncuşi”. Am cântat în coru’ bisericii, din 1988 până-n 1992. Dacă vă uitaţi bine la portret, la bustu’ lui, cam seamănă cu mine. Sau semăn eu cu el! El a făcut Şcoala de Arte Frumoase. Dup-aceea, regimu’ epocii de aur a numit-o Şcoala de Arte Populare. Am învăţat acolo timp de patru ani să ţin dalta şi ciocanu’ şi cum să dau într-o anumită marmură. Că marmura-i suavă, e ceva deosebit. Dacă nu o loveşti cum trebuie, crapă. Dacă vedeţi nişte lucrări care le-au executat mânuţele astea două! Sunt la Cimitiru’ „Bălăneanu”, 140

Maturii străzii

la Cimitiru’ „Reînvierea”, ăsta de pe Lizeanu. Ştefan Bănică, ţâncu’ ăsta, a venit după mine în „Bălăneanu”, când a murit tac-su. I-am scris acolo [pe cruce] când a murit, ziua, luna, anu’. În Cimitiru’ „Bălăneanu”, în „Renaşterea”, lângă Dristor [am făcut] cruci stilovate. Stilovat, aşa îi zice la partea de jos. Crucea la partea de sus, în orice stil bizantin, e [în] trifoi. Am făcut multe, am lăsat ceva după urma mea. Bocăneam pân’ spate, pe la cimitir. Și-a venit o nepoată de-a lu’ Ion Luican: „mă, nea Dorule, uite, n-are unchiu-miu scris acolo [pe cruce]!”. „Da, tată, termin aicea. Lasă-mi datele şi vin eu, că ştiu unde-i înmormântat.” Lui Luci Strâmbeanu, care a fost fotbalist pe la Universitatea Craiova, i-am inscripţionat-o... Am fost plecat la israelieni, ca să fac o lucrare ca sculptor. Sculptor în piatră, nu de-ăsta de pavaj. Dintr-ăsta de monumente funerare: marmură, granit negru de Suedia, andezit de Baia Mare, travertin, care-i cea mai moale. Aia de Ruşchiţa e mai uşoară, mai slabă şi mai frumos de lucrat decât granitul negru. Şi am fost plecat, că mi-a văzut cineva o lucrare şi m-a luat acolo la ei, lângă Tel Aviv, [să lucrez]. Când au văzut nişte israelieni un granit negru de Suedia! Ăla l-am făcut de la cap la cap scris în basorelief. Când au văzut, „a, machina!”. 141

Ciprian Voicilă

Eu mă spălam la o cişmea, lângă. I-am lăsat să sporovăiască acolo, pe limba lor. „Nu machina! Machina this is [își arată mâinile]!” Şi le-am desfăcut trusa de dăltiţe: „This is machina!”. M-au chemat, că aveau o firmă pe strada Agricultori. „Biletu’ de avion aici. Două mii de dolari, contract Tel Aviv!” În Tel Aviv am muncit până am terminat, că a mai fost un băiat cu mine. [Am stat] cam șase luni, până am terminat monumentu’ ăla. M-am întors înapoi la cimitir, când am venit din Tel Aviv. Am fost acasă. Erau oameni în curte... Mi-am închipuit că au venit s-o ajute pe mama să taie porcu’. Am stat la curte şi creşteam porci, până-n Crăciun. Un frate de-al meu bun, de mamă şi de tată – împărţeam un ou şi-o bucată de mămăligă amândoi, mai mare decât mine cu patru ani – a luat-o pe mama, a dus-o la azil la Pucioasa. Acolo a şi răposat, săraca, Dumnezeu s-o odihnească! A făcut şi el un bine în viaţa lui: a adus-o, a înmormântat-o lângă tata şi a vândut casa, pe chitanţă de mână, la nişte „alte naţionalităţi”. Țigani. Cu chitanță de mână! Vin băieţii mereu după mine ca să le dau o semnătură că vor să mai facă un nivel, două, trei. Nu pot să le dau. [Ironic:] Nu mai știu să scriu! 142

Maturii străzii

S-a îmbătat cu doi martori, vecini de-ai lor, şi a vândut casa. La beție, fratele meu a vândut casa. Un vecin a cumpărat-o. Când m-am întors în țară, am crezut că [vecinul ăla] o ajută pe mama să taie porcu’. Ăla mi-a zis: „Nea Dorule, casa-i a mea, poarta-i a dumitale!”. „Băi, i-am zis, la ora asta eu nu mai am tren să mă întorc. Pot să stau în noaptea asta?” „Da, cum să nu?” Au venit şi anu’ trecut ca să le dau semnătură. Să le fac actele, că actele-s pe numele meu. Actele casei sunt puse bine. La loc sigur. Vecinul i-a dat banii lui, fratelui meu. A împodobit-o pe nevastăsa cu de toate, i-a dat și lui şi, chipurile, astă primăvară, pe timpul târgului, cumpărătorul casei a venit [la mine]. Că „hai să mergem la notariat, să facem acte, să fie pe numele meu, că vreau să mai construiesc acolo. Îţi dau două milioane şi mergem. Te duc cu maşina, te întorc cu maşina şi dai semnătură ca să fie actele pe numele meu”. Da, mă, da! Aşteaptă, stai pe-aproape, că la primul butic bagă griş cu lapte! Frate-miu m-a văzut acu’ vreo cinci ani, dar nu m-a recunoscut. [Ironic:] Nici eu pe el. Copiii mei au fiecare aşezământul lor. Am cinci. Și vreo şapte nepoţi. Să le dea Dumnezeu sănătate! Sunt aranjaţi la locurile lor şi nu vreau să-i deranjez... Eu sunt plictisitor, sunt aşa cum sunt eu, ca bătrânii [râde]. 143

Ciprian Voicilă

După ce am rămas fără casă, pe perioada de vară am locuit sub cerul liber. Apoi șaisprezece ani am locuit aici, la Biserica Mavrogheni. Am avut o cămară jos, la demisol, cât a fost părintele Pintea paroh. Dup-aceea, conjunctura a fost ca să vină alt părinte paroh. Nu să vină, să fie numit alt părinte paroh. Cum zice neamţu’, „raus!”: „Afară!” M-a dat afară după şaişpe ani. Apoi am locuit aici1. Când era timpul rău, locuiam aici, sub clopotniţă2, într-o parte. [Ironic:] O saltea Relaxa, nu Dormeo. Carton [râde]. Păi, vara, sprijin zidu’ la muzeu, ca să nu se dărâme, mai ales când e ploaie şi bate vântu’ [râde cu poftă]! Pot să vă spun o poezioară? [Recită cu patimă şi cu intonaţia potrivită:] „Ah, domniţa mea, mai albă/ Decât florile de crin, / Pentru ce mă laşi în noapte / La fereastră să suspin? / La fereastra-ţi împodobită / Cu micsandre şi lalele / Am venit săţi cânt în noapte / Taina gândurilor mele. / Oh, ceadânc înfigi cuţitul / Într-un suflet de poet! / Oare ţie nu ţi-e milă / De amorul meu din piept? / Ea: Ce-i iubirea, băi golane?[râde cu poftă] / De iubiremi arde mie? / Crezi că sunt o dobitoacă, ca-nainte? / Ai doi poli, pofteşte-n casă, / De nu, şterge-o mai degrabă, / Că-i dau drumu’ lui Hosman / Şi te face Lângă zidul exterior dinspre strada Monetăriei al Muzeului Național al Țăranului Român. 2 La intrarea în curtea Bisericii Mavrogheni. 1

144

Maturii străzii

harcea-parcea. / Marş, în mă-ta de golan!” [râde] E lungă. „Romeo şi Julieta”, transpusă de mine, după William Shakespeare. [Deci] până acum doi ani am locuit sub clopotniță. Și prin preajmă, prin zonă3. Mă ajutau și mă ajută enoriaşii [bisericii], oameni de suflet. Mulțumesc lui Dumnezeu! Mă ajută cu o mâncare, cu o îmbrăcăminte, cu o încălţăminte, un ciorap. Pentru baie, merg la Baia „Griviţa“, o dată pe săptămână. Nu e decât zece lei. Pe-ăştia îi primesc de la bunul Dumnezeu şi de la milostenie. zece lei, o dată pe săptămână. Merg la Baia „Griviţa“, plătesc banu’ şi-mi fac o băiţă acolo, o oră. Nu mă deranjează nimeni, nu deranjez pe nimeni. Enoriașii de rând, credincioşii de rând mă ajută. Mai îmi dau acolo un leu, doi, o bucată de pâine, ceva de mâncare. Îmi aduc o ţoală. Oamenii de rând, nu magnaţii. Ăştia, magnaţii, adică ăia mari, niciodată nu îmi dau. Oamenii înstăriţi, magnaţii, nu îl bagă în seamă pe ăla mai amărât sau mai oropsit, din contră! V-am spus că am cinci copii. Am doi băieţi. Nicolae Marian, primu’, are treizeci și șapte de ani. Al doilea, Petre Lucian, al treilea, fata, Ana-Maria, al patrulea, Georgian Daniel, o splendoare de băiat! Mă mai văd cu ei din când în când. N-am pretenţii Adică pe băncile din Parcul Kiseleff și în împrejurimile Bisericii Mavrogheni.

145

Ciprian Voicilă

să mă ajute. Nu am nevoie de la ei: să-şi crească ei copilaşii, să-şi vadă de familia lor. Nu le-am cerut niciodată nimic. I-am refuzat cu desăvârşire. Nu le-am dat o palmă la niciunu’ dintre ei. Ultimu-i Constantin, Costin. „Da, tată, săru-mâna!” „Băi, nu sunt preot, nu-mi ziceţi mie săru-mâna [râde]!” Asta e… C’est la vie. E scurtă, e frumoasă şi trebuie trăită, în fel şi chip. M-am referit la viaţă. Dacă dăm înapoi, ne numeşte lumea raci, da’ nu trebuie să dăm înapoi niciodată. Mergem cu Dumnezeu înainte, întotdeauna. Acum, vara, îmi place să mai fiu haiduc, să mai stau pe-afară [râde]. Ca haiducu’ lu’ Șapte Cai, ca Andrii Popa. Cerul sus, drumu’ nainte! Eu zic că e mai bine să ai o casă, un adăpost, un acoperiş, să ai o pace şi-o linişte şi să îţi dai toate dările către stat. Nu mai vine careva, eu ştiu, să-mi fure şireturile de la pantofi! Mă odihneam... și dimineaţă am plecat desculţ, c-un ciorap. Pe ăştia i-am simţit! Pericolele pentru cei care locuiesc pe stradă sunt oboseala, somnolenţa, și „lăcustele”. Cei care mişună sunt „lăcuste”. Eu aşa le zic, „lăcuste”. Și mişună toată noaptea. „Lăcustele” sunt tot oameni fără adăpost, niște fieştecine. Sunt interesați de obiecte și valori. Într-o noapte, acum doi ani, unu’ a venit pe la trei și jumătate noaptea, spre dimineaţă. Și băiatu’ care 146

Maturii străzii

şade în cărucior4, îl ştiţi, dormea aci, să fim unul lângă altu’. După ce i-a luat lui banii, pachetu’ de ţigări, genţile, l-am simţit. L-am lăsat. A venit şi la mine. Controla prin buzunare. L-am scos pe „marmandel”, c-aşa-i zic eu dumnealui5. L-am luat de gât. „Ce faci, mă?” „Păi, caut o bucată de pâine.” „Băi, eu nu port pâinea-n buzunare!” M-am luat după el. Pe-aici, până-n „Antipa“. A aruncat sacoşile, că-i luase lu’ băiatu’ ăla toată mâncarea. A aruncat sacoşile lângă o bancă. Nu l-am prins, că dacă-l prindeam, îi făceam operaţie de apendicită. Eu nu i-aş dori vreodată să ajungă să mă cunoască. Sunt ponderat și calm, dar să nu mă calce nimeni cu talpa, că eu îl calc cu tocu’, rău. Am fost o singură dată într-un așezământ [social], până-n revelion. E un cămin, pe la Teodor Palade6, pe [strada] Şulea, de la capu’ lu’ 27. Am făcut un schepsis. I-am zis doamnei [de la cămin], după ce m-am bărbierit: „Doamnă, mai e deschis la ora asta? Că nu mai am ţigări. Sunt fumător, sunt păcătos. Din păcat m-am născut, în păcat mă duc. Mă duc să-mi iau ţigări.” Și ţigări m-am făcut! Am 4

Este vorba despre Doru Marcu, alt personaj al acestei cărți. Se referă la cuțit. 6 Adăpostul social din bulevardul Theodor Pallady. 5

147

Ciprian Voicilă

plecat urgent [râde]! Am luat ţigări şi tramvaiu’. Era insuportabil! Eu, dacă şedeam acolo două, trei zile, ajungeam rău! Era nebunie totală. Amalgam, adunătură. Nu dă voie cu mâncare. Dacă ai ceva bani, ţi-i ia. Țigări nu, băutură nu, nici măcar suc. E strigător la cer! Dacă şedeam acolo în noaptea aia, ajungeam undeva la „Gheorghe Marinescu“, la Spitalu’ 9. De obicei, supa caldă mi-o cumpăr de la Piaţa Domenii. E un fel de fast-food, şi acolo face supă caldă, ieftină şi bună. În rest, ce-mi place mie [tocmai își cumpărase un plic de condimente], le cumpăr de la magazin, ori de aici, ori de-acolo, unde găsesc. Pun o linguriţă [de condimente] în ciorbă şi fata de-acolo [de la piață] mai pune câte ceva. Asta conţine şi ulei, ulei de floarea-soarelui sau de măsline7. O inimioară de porc mi-a făcut fata, i-am dat şi lu’ băiatu’ ăla din cărucior. Mi-a cumpărat ea. Eu nici la Mega Image, nici la Angst n-am găsit. Mi le prepară fata de la Domenii, unde mănânc supa. Astăzi mi-a adus nişte rinichi, i-a pus pe grătar. Contra cost, bineînţeles, păi? Știți cum e. Eu am fost şi şofer, şi duceam „băieţii veseli”, îi duceam la Zgorzelec, adică îi lăsam în Zgorzelec, 7

148

În timp ce vorbim, mai scoate dintr-un buzunar un pachețel.

Maturii străzii

la polonezi. Și, dincolo, aveau legături cu ăia de la stăvilar, că era o apă. Este şi-acuma, între Polonia şi Germania. Oprea stăvilaru’, la douăsprezece, unu noaptea treceau. Și aveam vorbă cu ei: dacă nu venim înapoi niciunu’ până mâine, Vadul Siretului te cheamă! Şi ca să mai scutesc şi eu din cheltuială, din motorină, opresc într-o parcare, cam la vreo sută de kilometri încoace, în Polonia, lângă Medyka. Să scutesc şi eu nişte kilometri, nu? Să ajung acasă. Parchează un polonez lângă mine: „colega, informaţia traseu Vad Siret?”. S-a uitat la mine lung, s-a uitat pe hartă: „colega, informaţia plati!”. Aveam niște zloţi pe la mine, nu ştiu câţi, vreo trei, patru, cinci mii de zloţi. Că era un pachet de ţigări „Popularnîi” unsprezece mii de zloţi. „Proşim.”8 Și-a luat el de acolo și mi-a făcut un traseu. Am scutit exact o sută şi vreo douăzeci de kilometri, la întoarcere. Și când plecam încolo, la fel, pe acelaşi traseu o luam, printr-un oraş de prin Belarus. De-acolo cumpăram şi benzină ieftină. Dădeam pe plinu’ de la rezervor şi două canistre, 80 de litri, douăzeci de mărci. Ceva grozav! Am fost și şofer. Când îmi oboseau ochii [de scris cruci], luam maşina. Am lucrat pe maxi-taxi, pe 506: Obor, Doraly şi pe urmă au mutat capătu’ la Afumaţi. Lucram câtva timp, până-mi reveneam la ochi, dup-aceea iar mă apucam de [scris cruci]. 8

În traducere, „vă rog“.

149

Ciprian Voicilă

Când am plecat [din casa părintească], am luat ce-i pe mine. Mi-am lăsat tot acolo: scule, aparate de sudură, flexuri, tot. „Stăpâniţi-le, mă, sănătoşi!” Am plecat şi am plătit o cameră, un an de zile. Am uitat de necazuri în perioada asta, că mă duceam în cimitir şi mă răzbunam pe literele alea. Ca sămi treacă supărarea. Mi-a trecut. M-am obişnuit. Când am venit înapoi [din Tel Aviv], soţia mea era plecată, cu trei copii. Am găsit-o până la urmă în Berceni. A trebuit să plece şi ea. [Fratele meu] a vândut la nişte ţigani. Erau douăzeci, o şatră în curte, când am venit eu atunci, înainte de Crăciun. De Ignat. Am plecat să-mi caut copiii şi nevasta. Și mi-au zis nişte vecini de-acolo, „uite, a lăsat adresa. Acolo o găseşti.” A doua zi am plecat şi-am găsit-o. Și copiii. Erau trei. După ce-au trecut sărbătorile, când am putut să încep să lucrez, m-am dus înapoi în cimitir, la „Bălăneanu”. Ăsta fiind lângă Vatra Luminoasă, acolo. Am plătit chiria pe un an de zile. Dup-aceea i-am întreţinut, că câştigam bani. Acum soția e dusă. Copiii mai vin şi mai mă caută câteodată. Acum vreo cinci ani, m-au luat ăia mai marii forţat, obligat, până-ntr-un Crăciun: „Hai!” Ca să mă duc să fac sărbătorile cu ei! Am stat, le-am pregătit acolo tot ce-a fost nevoie. Ei mai plecau la muncă. Pe primu’ nepot, Aurelian, îl legănam, îi dădeam să mănânce. Asta, din decembrie până-n februarie. A fost un an călduros. 150

Maturii strÄ&#x192;zii

151

Ciprian Voicilă

În februarie, am luat nişte arpagic. Le-am pus vreo şase brazde. Au făcut o grămadă de ceapă. Și ăla micu’, de trei luni, Aurelian, a venit pe vară. Amândoi [copiii] cu nevestele şi cu ăsta micu’, că i-am dus şi-un cărucior. Mi-a dat cineva un cărucior. Zic, eu nu merg cu de-ăsta. L-am dus lor acolo, să aibă. Și ăsta mic de-abia mergea pe picioare. S-au aşezat pe bancă acolo. Eu am fost cu un steag şi-un sfeșnic la un mort. Când m-a văzut ăla micu’! Era părintele Pintea şi cu măicuţa Iustina. Erau în pridvor. Copiii s-au aşezat pe bancă acolo. Când m-a văzut ăla micu’! Deci din februarie până-n august trecuseră câteva luni. A sărit din cărucior la mine, chiar în poarta bisericii, „taie9, taie, taie, taie!” Nu vorbea bine. Primu’ nepot al meu! Și-am stat cu el vreo trei luni pe picioare. I-am dat să mănânce, l-am schimbat... Maica Iustina s-a şters la ochi. M-a chemat părintele, era paroh părintele Pintea. „Da, părinte.” „Cine sunt copiii?” Eu, cu ăla micu’ în braţe, că a sărit de gâtu’ meu. Era băiatu’ mare, al doilea băiat, şi nurorile mele. „Ăsta micu’ e nepoţelu’ pe care l-am legănat vreo trei luni.” „Să nu plece copiii de-aicea până nu vin să şadă de vorbă cu mine.” „Da, părinte.” Acum sunt plecaţi în Spania. Cei mai mari. Fata e măritată. Din când în când mă văd cu ei, de sărbători. Când mi se face dor de ei, îi vizitez. Când 9

152

Tataie.

Maturii străzii

li se face lor dor de mine, vin ei la mine, că ştiu unde mă găsesc. Copiii sunt făcuți cu două femei. Cei mari cu una, ăia doi, şi cei trei – fata şi doi băieţi – cu a doua. Băieţii ăia mari lucrează pe la S.M.A. peacolo. Unul e paznic, că e un depozit de cereale, o bază de recepţie în curtea S.M.A.-ului. Fata a făcut liceul la I.M.G.B. Am avut un prieten de suflet aici, Cristi. Cristian îl chema. A răposat săracu’. L-am dus obligat la spital, că nu vroia să meargă. Am locuit amândoi în aceeaşi cameră. Era mai mic ca mine cu șase ani. Acum avea cincizeci şi vreo șapte, cam aşa. A făcut stop cardiac. Mă duceam la el în fiecare zi: „Goguleee!!!” Aşa ne ziceam, Gogu. Gogu el, Gogu eu. Am găsit un câine, un boxer tigrat. L-am găsit într-un coteţ, în spate acolo, şi l-am crescut amândoi. N-avea păr pe el. L-am luat în cameră. I-am cumpărat lapte şi biberon până a început el să mănânce. Și i-am zis Gogu. I-am făcut pedigri, tot buletinu’ lui. I-am zis, „atunci şi tu eşti Gogu”. Bietu’ Cristi, Dumnezeu să-l odihnească, să-i fie ţărâna uşoară! „Bă, tu eşti Gogu!” „Atunci şi tu eşti Gogu, mă. Suntem trei de Gogu.” Un boxer tigrat. Mi l-au luat unii c-o maşină de Ilfov. A muşcat câţiva inşi. Că dacă se dădea pe lângă mine şi punea mâna pe mine careva! Deocamdată, cu voia Domnului, mă simt foarte 153

Ciprian Voicilă

bine. Când sunt bolnav, iau diclofenac, nişte pastile de culoare turcoaz, foarte ieftine şi foarte bune. Că am o discopatie lombago-sciatică. Din ‘83 o port. Și din când în când, o dată la două săptămâni, la o lună, iau câte-o fâşie de-aia de diclofenac. La medic nu am fost. Doamne fereşte! Nu doresc nici la duşmani, că Dumnezeu mă fereşte de prieteni [râde]. Viaţa e scurtă, e frumoasă şi trebuie trăită, în fel şi chip. Cu bine, cu rău... Trăieşte-ţi viaţa! „No worry, be happy!” Nu contează că e bine sau e greu, viaţa merge-nainte. Regret vârsta, c-au trecut șaizeci şi aproape unu de ani. Aş vrea să mai fiu tânăr! Aş vrea, dar nu se poate. Regret c-au trecut nişte ani peste mine sau pe lângă mine mai bine zis [râde]. Dar vin şi alţii, poate mai frumoşi, poate mai luminoşi... Dumnezeu le orânduieşte pe toate. El ştie, El ne vede, El ne ocroteşte. Ne dă la toţi, şi după suflet, şi după măsura noastră. (interviu realizat de autor împreună cu Anamaria Țigănuș în luna mai a anului 2015, în vecinătatea Muzeului Național al Țăranului Român)

154

Ionuţ Adrian Bâtcă „Fiecare e pe cont propriu“

Sunt Bâtcă Ionuţ Adrian. Acuma, momentan,

lucrez la cineva şi stau la el. Dar am stat pe stradă, din decembrie [2014]. [Am avut] mai multe probleme pe-acasă, cu familia. N-au fost părinţi care să aibă grijă de copii. Taică-meu, mă certam cu el mereu. Astea au fost problemele. M-a dat de vreo trei ori afară. M-am dus înapoi. Acuma, ultima dată, nu m-am mai dus deloc înapoi. [Sunt] din Vrancea, de loc. Comuna Nistoreşti. Am zis că poate aicea [în Bucureşti] găsesc ceva de muncă. Şi mă ridic, să nu mai stau aşa. Ce s-a întâmplat? Am stat pe stradă până acuma, recent.

Ciprian Voicilă

În Piaţa Unirii. Şi iarna am stat pe stradă, ce era să fac? Dormeam în spatele blocurilor, unde era mai adăpost. Pe bulevard, înspre Casa Poporului. M-am obişnuit cu frigul. Cu mâncarea, vindeam două, trei cutii din alea de banane. Îmi luam de mâncare. Nu vindeam banane, ci doar baxurile. Le vindeam în piaţă la Rahova, că se cumpără. Găseam mai multe. Toată ziua aveam ocupaţie să le caut. Nu, PET-uri nu. Trebuie să alergi toată ziua. Sunt alţii care caută PET-uri. Aşa, găsesc câteva cutii din astea de banane, mi-am scos zece lei. Am mâncat şi e bine. Acum nu sunt angajat. Lucrez aşa pentru că nu am actele făcute. Buletinul mi-a expirat din ianuarie şi certificatul s-a furat. Am ascuns punga undeva, ca să nu mai umblu cu punga în mână, şi a găsit-o altcineva. Buletinul m-am dus să-l fac la Secţia 14. Mai sunt două săptămâni şi poliţistul de proximitate trebuie să vină să vadă unde stau ca să îmi fac buletinul provizoriu. Nu am de gând să rămân pe stradă. Stau până găsesc ceva. Ce [aş vrea] să mi se întâmple? Să reuşesc să-mi găsesc de muncă, să am unde să stau. Să îmi fac familia mea, viitorul. [O prietenă nu am] pentru că nu m-a interesat aşa ceva, momentan. Întâi mă interesa să-mi găsesc serviciu şi unde să stau. Apoi îmi fac şi prietenă. Asta se face foarte simplu. Foarte uşor găsesc prietenă. 158

Maturii străzii

Nu prea [m-au ajutat oamenii]. Prea puţin. Nu ştiu de ce, or crede că fur ceva. Nu ştiu ce cred ei despre oamenii străzii, [despre cei] care stau pe stradă. Pe stradă m-am împrietenit şi cu tineri, şi cu bătrâni. Unii au început cu punga, aurolaci. Peacolo, pe la Gara de Nord, n-am fost. Nu m-am dus pentru c-am auzit că-s multe belele pe-acolo. E periculos. Îţi dă în cap. Aurolacii! Păi, n-am mai avut eu, tot aşa, o ceartă cu cineva? Venise noaptea peste mine. Nişte oameni ai străzii. Erau tineri. Îi cunosc, că am mai vorbit cu ei. Bani caută. Că sunt care se droghează, şi când n-au bani… Am lăsat de la mine, aşa, şi-am plecat. Ce era să fac? Bani n-aveam la mine. Aveam patru ţigări. Mi le-a luat pe-alea. Mare scofală! Tot ca să caute ei. Şi nici nu aveam ce le face ca să mă apăr. În momentul în care sunt drogaţi, nu ştie [ăla] ce face. Şi cine ştie ce se mai întâmpla?! Pentru mine nimeni n-a fost şef [pe stradă]. S-a întâmplat să mai vină, că ce caut aici? Dar cu mine nu le-a mers, că nu îi bag în seamă. Şi chiar dacă zice să fac ca el, zic ca el şi fac ca mine. Că se cred aşa toţi. Când se îmbată sau se droghează, toţi se cred şefi. Fiecare e pe cont propriu. La gară am auzit că ar fi aşa [un şef]. Am auzit, dar nu ştiu sigur, de ce să zic? Că eu acolo nu mă duc. Mă duc când am nevoie să plec undeva. Cum am fost două 159

Ciprian Voicilă

zile la muncă, pe Jiului. M-am dus, am luat troleul de la gară şi m-am dus pe Jiului. Acolo am fost pe construcţii, ca salahor. Am şase clase. Că alelalte, vorba aia, am dat şcoala cu untură ca s-o mănânce câinii [râde]! Eu sper să reuşesc până vine iar iarna. Să îmi găsesc de muncă, să am unde să stau. Dacă nu, stau cu chirie. Să nu mai stau, aşa, pe stradă. Momentan mergem înainte aşa. Maică-mea s-a remăritat, n-a mai interesat-o de copii. Taică-miu, cu puşcăria lui. Fraţi am, mai mici, fraţi buni. Fraţii vitregi sunt mai mari. Cea mai mică e cu maică-mea şi doi stau la bunică-mea. Bunica stă în Vrancea. Dar acolo stă şi tata. N-a fost în stare, în cincizeci şi patru de ani pe care îi are, să îşi facă o casă. Asta e. Ca să-mi fac o părere despre oameni? Trece, nici nu se uită la tine. Poate să te vadă că mori. Şi dacă le ceri, prea puţini găseşti să-ţi dea. Sunt alţii care cerşeşte. Prea puţini care să le dea. Eu cu cerşitul nu m-am împăcat niciodată. Mi-a fost ruşine să cerşesc. Dar la prieteni sau oameni care mă cunosc mai ceream, acolo, „dă-mi să-mi iau şi eu o pâine”. Că mă cunoşteam cu ei. Dar aşa, să stau să cerşesc, nu! Asta vreau, să-mi găsesc de muncă şi să am cu ce plăti măcar o chirie, să îmi găsesc să îmi fac casa mea. Bine, zonele sunt şi mai scumpe, şi mai 160

Maturii străzii

ieftine. Care [loc] mi se pare mie mai liniştit? Ori cartierul Drumu’ Taberii, ori zona Unirii, aicea. Piaţa Unirii. Restul, în părţile alelalte, prea mulţi ţigani, ca să zic aşa. Cu scandal, şi eu nu-s genul care să agreez scandalurile. M-a luat unu’ în prima perioadă când am venit în Bucureşti. Sărise la mine cu cuţitu’. Cică mă taie cu cuţitu’! Să-i dau banii. „Ce bani vrei săţi dau, bă? Caută-mă şi ia-i tu, dacă am vreun leu în buzunar.” Ăla mi se pare că nu locuia pe stradă, avea şi bani mulţi pe el. Că dup-aia mi-a arătat banii, „io-te, eu te îngrop în bani!”. I-am zis şi eu, „bravo ţie! Bravo că ai! Ce treabă am eu cu banii tăi?” Ăla nu cred că stătea pe stradă. Sunt şi de pe stradă care se mai ia de alţii. Se cred mai buni. Dar niciunul nu realizează că toţi suntem la fel. Că bogat, că sărac, toată lumea e la fel. Cel mai mult mă deranjează că stau pe stradă [râde]. Asta de la sine vine: în momentul când ai ajuns pe stradă, trebuie să conştientizezi că toţi îţi zice „boschetar”. Nu îţi mai zice „ce faci?”, nu te mai bagă în seamă. Cel puţin mi-a plăcut să mă port mai curat, nu să fiu ca alţii. Hainele le mai spăl prin gârlă. În Dâmboviţa. În altă parte, unde? Sau mă mai duc câteodată, miercurea, în Colentina, la Fraţi. Aşa se numeşte unu’ din ăsta care dă de mâncare 161

Ciprian Voicilă

la oamenii străzii. Pocăiţi din ăştia1. [Îţi dau] mâncare, faci baie, te tunzi. Numai miercurea. Am fost doar de două ori de când sunt în Bucureşti. Pot să mă duc şi la gară, la olandezi. La olandezi, tot aşa, faci baie, mănânci acolo. E o slujbă. Îi un olandez care îi pastor, că-s tot pocăiţi, şi el ajută oamenii străzii. Chiar unde opreşte [maşina] 123, un pic mai în urmă, pe stradă. M-am obişnuit cu gerul. Am avut haine, dar am avut momente şi când n-am avut. Şi n-am avut treabă! Am [stat] la Moghioroş într-o scară de bloc. Mi-a spus cineva de la etajul zece, un poliţai, codul de la interfon ca să deschid uşa. Şi am intrat vreo săptămână acolo. Dup-aia s-a găsit un moş – poliţaiul mă ştia – un moş, la etajul cinci stă, mai răutăcios oleacă. Am zis că tot sunt pe stradă, cine ştie? Beau odată şi vine peste mine să mă dea afară de-acolo şi îi dau în cap. Şi nu m-am mai dus. E bun că n-am darul băuturii. Mai beau câte o bere, aşa, când şi când. Când te plictiseşti, te plimbi pe drum. Eu n-am un traseu anume. Ori mă duc în Rahova, ori pe la Unirii. N-am un traseu anume.

162

1 De fapt, nu este vorba de o instituţie protestantă sau neoprotestantă, ci de una catolică: Fraţii Misionari ai Carităţii. Congregaţia a fost înfiinţată de Maica Tereza de Calcutta. Din 2005 activează şi în România. Fratele Gennaro, slujitorul local al comunităţii, scrie despre ţelul lor misionar: „Misiunea noastră constă în a-L întâlni, iubi şi sluji pe Iisus în persoana săracului”.

Maturii străzii

Am prieteni, dar din ăştia, tot de pe stradă. Acolo, la Unirii. Păi, în altă parte nu mi-am făcut prieteni! Momentan stau tot pe stradă, numai că mi-am găsit un pic de serviciu. Am de muncă momentan, ajut pe cineva la vânzare. Cercei, brăţări, din astea. Mai mult din Mega Image îmi fac cumpărăturile. Sunt cele mai ieftine. Păi, doar cu cinci lei mănânc de mă satur. De cinci lei iei un parizer din ăla la trei nouăzeci şi nouă un muştar şi o pâine. Cinci sute de grame. O juma’ de chil. Păi, dar cum să nu te saturi? Doar să nu mănânc toată ziua într-o zi, să nu mă satur cu unul de-ăla! Normal, eu mănânc cam mult. Sunt cam mâncăcios. Dar mănânc de două, trei ori pe zi. Aşa, după mine, cred c-aş mânca din două în două ore! [La Samusocial] vin mai mult ca să fac baie. Am fost şi săptămâna trecută, şi săptămâna asta. Când mă duc de fac baie pe la altcineva, nu mai vin aicea. Am fost cu un prieten, care e tot pe stradă, la o mătuşă de-a lui. Ne duceam într-o perioadă, zi de zi, pe-acolo: făceam baie la ea, mâncam la ea acolo, stăteam la televizor toată ziua. Era mătuşă-sa, na. În ziua de azi nu mai găseşti aşa ceva. (interviu realizat de autor în 28 mai 2015, la centrul de zi al Asociaţiei Samusocial)

163

Minache Stroe „Două luni de zile am stat într-o parcare; acolo era o maşină abandonată, o Dacie Solenza, fără uşi, fără geamuri…“

Sunt născut în Teleorman, între Alexandria şi

Roşiorii de Vede. [La] Bogdana. De la vârsta de trei ani [şi] jumătate sunt în Bucureşti. [Am] şaizeci şi trei [de ani] jumătate. De două luni de zile locuiesc pe stradă. Am stat cu chirie până atunci, [la un moş]. Şi n-am mai avut bani să plătesc chiria. M-a dat afară. Până atuncea am avut şi de muncă. La negru. Şi aveam bani să plătesc la chirie. [Când] n-am mai avut bani, m-a dat afară.

Ciprian Voicilă

[Am avut meseria de] strungar. Prima dată am lucrat la „Tehno-metal”. A doua oară, la „Bere Griviţa”, [până] când s-au desfiinţat şi ne-a dat afară. [Acolo făceam] intervenţii la maşinile de cărat bere. Şi dup-aceea am mai lucrat la un patron, cu carte de muncă. Vreo opt ani de zile am lucrat. Ultima dată, recent, acuma, tot la un patron, fără carte de muncă. Soţia a murit şi mai am un băiat care e în Bucureşti, aicea. Dar are şi el copii, are greutăţi. Mai vorbim. De două luni de zile, de când am plecat de la moşu’, n-am mai ţinut legătura cu el. Pentru motivul banilor, bineînţeles. I-am cerut prea mulţi bani, mi-a dat băiatul, şi n-am de unde să-i restitui. Mi-e ruşine [de el]. Ceva, un ban să-i mai dau şi eu înapoi! [Am locuit cu chirie] în Rahova, pe strada Pucheni, dacă ştiţi. [Două luni am stat] într-o parcare. Tot în Rahova. Între Piaţa Rahova şi Teiuş există o parcare auto. Şi acolo era o maşină, o Dacie Solenza. Fără uşi, fără geamuri. Şi-acolo [am stat, în Dacie]. Era abandonată. Şi ziua puteam să stau, dar nu stăteam pentru că nu poţi să stai în maşină. Şi aşa am dormit două luni de zile, ca vai de mama mea! Dacă n-avea nici uşi, nici geamuri! Când venea ploaia, am mai luat cartoane, am mai luat celofane, ca să nu mă plouă înăuntru. 166

Maturii străzii

Lucrurile importante le-am luat [mereu] cu mine. Îmbrăcămintea şi actele – cartea de muncă, certificatul de absolvire a şcolii. Mai erau oamenii de acolo, care locuiesc în jurul parcului auto, care veneau şi-mi mai aduceau de mâncare. Şi mai avem biserica, care e chiar lângă noi, la Teiuş, unde mă duceam. Ortodoxă. Şi acolo ţi se dă trei mese pe zi, ţi se oferă. Dimineaţa, la prânz şi seara. Dimineaţa mai puţin, aşa, o chiflă, făcută sandviş cu o bucată de salam sau cu unt, cu gem. Şi la prânz, tot aşa, aduceau oamenii ciorbă, felul doi. [La Samusocial] am venit de anul trecut, dar mai recent, prin octombrie am venit aicea. Octombrie, noiembrie, ceva în genul ăsta. Eram dat afară de la serviciu. A dat faliment. De-aia n-am mai avut bani să-i plătesc moşului. [La Samusocial] am mai venit de am mai făcut baie. Eu, prima dată când am venit aicea, am venit pentru o masă. Şi nu s-a rezolvat. Am doi prieteni care au lucrat cu mine la patronul la care am lucrat cu cartea de muncă. La Petrogrup SRL. [Ei făceau] ţevi, ştuţuri pentru construcţii. [Unul dintre ei] a trecut prin treaba asta. Şi el, acuma, e cazat la Pallady. Zi de zi doarme acolo, mănâncă acolo. Chiar astăzi am vorbit cu ei. Ei au pensie. Eu cel puţin sunt mulţumit că am rezolvat cu 167

Ciprian Voicilă

cazarea1. [Mi] s-a dat prin strada Inspiraţiei, de la Filaret încă vreo două, trei staţii, mai sus de autogară. Acolo trebuie să mă prezint în fiecare seară, la ora opt. E în Sectorul 6. Doamna Marinescu [de la Samusocial m-a ajutat]. Aşteptări? Dacă mi-ajută Dumnezeu, să mai trăiesc până la pensie! La anul fac vârsta, şaizeci şi cinci de ani. Vă spun cinstit, de la forţele de muncă m-au trimis, spre exemplu, la dumneavoastră, care aveţi nevoie de un strungar. M-am dus acolo şi am stat de vorbă cu dânşii. Când au auzit de vârstă! Eu ies la pensie cu anii de vechime pe care îi am la ora actuală. Să fac şaizeci şi cinci de ani! Trebuie să umblu eu cu dosarul de pensie. Deja ceva din [acte] le am: copie după cartea de muncă, mă rog, certificat de naştere şi altele. [Îmi doresc] să mă ia Dumnezeu de pe lumea asta. Pentru că nu mai pot să suport.2 Sunt multe de spus aici. Dacă vă arăt picioarele degerate şi umflate? Mai mult de atât, ce pot să vă mai dau şi alte exemple? De-abia merg. [Am degerat] chiar în noaptea de Revelion. Stăteam în gazdă, la moşu’. Unde stăteam cu chirie nu aveam căldură. Atât că nu mă băteau ploaia şi vântul. Curent aveam. S-a dus optimismul din mine de când m-a dat afară de unde stăteam cu chirie! Ieşeam de la A fost cazat într-un adăpost de noapte. Îl întreb ce nu mai suportă, situaţia în sine? Îmi răspunde cu lacrimi în ochi: „Da”. 1 2

168

Maturii străzii

serviciu, de la cel care a dat falimentul. Cel puţin ştiam unde să trag, unde să pun capul jos. Acuma nu mai am nici posibilitatea asta. În general toate [mă deranjează]. Cel puţin dacă mi-aş găsi un loc de muncă! Aş munci şi eu până la şaizeci şi cinci de ani. Chiar dacă e la negru, dar cel puţin să câştig şi eu un ban, să mă pot întreţine şi eu, [să am de] mâncare. Altfel mă duc, „daţi-mi şi mie un leu!”. Nu pot să fac aşa ceva. Mi-e ruşine. Vă spun cinstit, şi la biserică când mă duc, mi-e ruşine. Mă duc la biserici. Aicea ar trebui să mai completez ceva. La biserici aicea s-a format… hai să-i spunem „gaşcă”. Ţigani, hai să-i spunem pe româneşte! Şi ăia vin câte cinci, şase o dată şi dacă te vede pe dumneata că eşti străin, te goneşte deacolo. Îţi spune [să pleci] chiar şi cea care vinde lumânări acolo, că aia nu e angajata bisericii. Dar cred că cunosc şi [preoţii] situaţia cu ţiganii, cu clica care s-a format acolo. [Clica] e din zonă de-acolo. Dacă am văzut – aveţi cuvântul meu de onoare! – pensionari care au pensie şi vin acolo şi cerşesc sau aşteaptă de pomană… Aici, în parcare, unde am locuit până azi-dimineaţă – că azi dimineaţă a fost ultima zi – erau nişte puşti care veneau, dădeau cu pietre în maşină, îmi răscoleau, îmi aruncau îmbrăcămintea. O ţineam în portbagajul maşinii pe bancheta din spate, că pe bancheta din spate am dormit. Şi bancheta

169

Ciprian Voicilă

avea legătură direct cu portbagajul. Îmi luau lucrurile de-acolo, mi le-aruncau pe maşină... Nu ştiu dacă mai rezist. Oricum, îi mulţumesc doamnei Marinescu pentru ajutorul pe care mi l-a dat cu locuinţa. Nu pot să suport iarna să mă trambalez în fiecare dimineaţă cu sacoşa după mine. Asta nu e viaţă. Cel puţin nu am fost eu obişnuit cu aşa ceva. N-am trecut [până acum] prin momentele astea. (interviu realizat de autor la sediul centrului de zi al Asociaţiei Samusocial)

170

Leon Litvin „Noi suntem boschetari. Ei, aurolacii, dorm în canal, noi dormim pe-afară“

Mă numesc Litvin Leon. Suntem refugiaţi

din ’44. Adică tata-mare e refugiat din ’44. Din Bucovina de Nord, Cernăuţi, satul Ivăncuşi. Eu [m-am născut] în Călăraşi, dar tata-mare, taicămeu au fost refugiaţi. În Bucureşti am lucrat aproape treizeci de ani la uzinele „Republica”, dacă ştiţi, lângă „Textila Griviţa”. Era Parcul Copilului. Acolo am lucrat, la fabrica de cuie, secţie a „Republica”. N-am reuşit să mă pensionez. Eu am avut casă pe Dorobanţi. Piaţa Dorobanţi. Am avut necazuri cu soţia. Am avut un accident, a intrat unul [pe contrasens] şi s-a dus. Am avut o fată, nu mai ştiu de ea unde este, nici când a

Ciprian Voicilă

174

murit mă-sa. Ştiu că era prin Canada. Am avut două fete şi a fost accidentul ăla. Au murit soţia, cumnatul şi [una din fete], care era născută în ’80. Acuma nu mai am pe nimenea. Mai aveam în grijă o bătrână. Aveam casă aicea, pe Dorobanţi, pe [strada] Marcel Andreescu. Eu am avut după timpul lui Ceauşescu. Am avut grijă de ea, i-am dat doamnei Ghiţescu, proprietara, şaisprezece mii de lei şi-am avut grijă până când a murit. [Casa] am cumpărat-o înainte de Revoluţie. Şi ea a avut o fată, care era plecată la Paris. A venit de vreo două ori. [Fata] n-a avut nicio pretenţie. După ce s-a întâmplat nenorocirea [cu soţia], altă nenorocire cu bătrâna. Avea optzeci de ani, bolnavă… Eu am stat mai mult pe la ţară, prin Budeşti, judeţul Călăraşi. [Pe] şoseaua Bucureşti - Olteniţa, dacă ştiţi, oraşul Budeşti. Şi am stat mai mult pe acolo. Dacă s-au dus ăştia bătrânii, eu am rămas singur. Practic, eu acuma nu mai am pe nimenea. Decât fata aia [din Canada], care nu mai ştiu de ea. Fiind plecat, nu m-au văzut pe acolo. Fiind plătite toate dările, domnul Chiliman a intrat cu abuz de putere. Mi l-a băgat pe unu [în casă]. Poartă numele Ghiţescu. I-au spus vecinii că vin [rar]. Dar el urmăreşte şi blocuri pe la Victoriei, face multe. Şi mi-a luat, practic, tot din casă. A tăiat yala. Mi-au dat telefon vecinii. M-am judecat doi ani de zile, cu toate că i-am dat telefon lui fii-

Maturii străzii

sa şi fii-sa a zis că nici nu-l cunoaşte pe el. Şi s-a terminat. Sechestrul este pus iar pe casă şi nu pot să intru. Că eu aş putea să intru aşa, pe abuz de putere. Dar el a luat, practic, toate lucrurile din casă. Eu am plecat acum cinci ani aşa cum sunt acuma. Acuma, în iunie, fac cinci ani [de când sunt pe stradă]. Am locuit în Floreasca. Dorobanţi, Piaţa Dorobanţi. Era restaurantul, fostul „Primăvara”, dacă îl ştiţi. E în spate, pe strada Marcel Andreescu, la biserica aia albă. Era librăria „Lumina”, vizavi de Liceul „Ion Luca Caragiale”. Noi stăm mai mult prin Gara de Nord. Mai dorm pe la blocuri. Tot pe acolo pe unde am lucrat, în zona cu „Aşchiuţă”, „Feroviarul”, dacă ştiţi. Dormim pe peron, ori, dacă nu, dormim în Grupă1. Ne-a dat amenzi de zici, Doamne! În Grupa Basarab, unde se formează trenurile de pleacă dimineaţă. Şi mai dormim pe trenuri care staţionează. Mai mult bunurile ni le furăm noi, boschetarii. Ei, [aurolacii], nu. Că lor li se aduce mâncare mai mereu. Nouă nimenea nu ne dă mâncare. Diferite instituţii caritabile, înţelegeţi? Vin preoţi. Şi ei, săracii, mai ne bagă şi pe noi. Zice că şi noi suntem de-ai lor. Tot de-ai lor, înţelegeţi?2 Ne cunoaştem. Vorbim cu ei, dar noi suntem boschetari. Ei dorm în Se referă la Gara Basarab, care figurează în nomenclatorul CFR ca Bucureşti Nord Grupa B. 2 Când a rostit această frază, avea lacrimi în ochi. 1

175

Ciprian Voicilă

canal, noi dormim pe-afară. Ori pe la blocuri, dacă se poate. Ori dacă nu, pe Grupă. Locatarii se poartă destul de bine, n-avem treabă. Dar când vin din ăştia care beau, fac mizerie. Au patima alcoolului. Vine şi bea. Eu nu prea beau. Eu am dormit, practic, doi ani de zile [acolo] şi mă cunosc toţi. Dar mi se impută mie. Venea administratora: „uite ce face! Mi-a luat florile!”. [Administratora] ne dădea mâncare, nu zic. Dar mi se imputa mie: „ia uită-te ce face ăla!” Umblau şi veneau şi ei noaptea. Când am stat acolo – că am mai stat cu un băiat, [nici el] nu bea – au văzut că eu nu prea beau cum beau ei. [Ei] beau „Mona”3 de-ăla, spirt de-ăla. Şi practic [băiatul] s-a ataşat de mine. Eu [sunt] de cinci ani, el e de zece ani [pe străzi]. El e tânăr. E din Ploieşti şi a fost la Casa copilului. L-a înfiat cineva, o familie, [care] pe urmă a avut copii. Au făcut un copil. Şi nu se înţelege cu fra-su. Dacă el are o bucată de pâine, o împărţim în două şi cu asta basta. Dacă avem, avem, dacă n-avem, n-avem. Ne culcăm aşa, dacă nu găsim. Practic, mai îmi dă lumea [bani]. Eu nu cerşesc. Cum să spun eu? Dacă mă vede lumea că bag mâna prin tomberoane, mai îmi dă un leu, doi. Eu circul mult pe metrou. Îl iau de la cap. Mă cunoaşte 3

176

Alcool sanitar „Mona”.

Maturii străzii

poliţia. Îmi dau şi ei bani. M-ajută şi ei cu mâncare. Bag mâna prin tomberoane şi [oamenii] mă văd. Şi nu cer. Practic, de ani de zile mă cunosc mulţi. Şi poliţia îmi dă, de ce să zic? Îmi dă. Cel mai mult [mă deranjează] că n-am unde să stau noaptea. Ziua, mai faci ce faci. Dar noaptea, vine moartea! Că n-ai încotro să te duci. Acolo vine poliţia, pe la blocuri. Mai avem şi conflicte din cauza la ăştia care deranjează locatarii. Noi am dormit, practic nu ne ştia nimenea. Şi plecam. Nu ne zicea nimenea nimica. Acum ne ducem noaptea în Basarab. Toată iarna am dormit la bloc, acolo, în zonă la „Aşchiuţă” – era alimentara, cum se zicea, unde era „Feroviarul”. Aşa îi zicea înainte la magazinul acela, „Aşchiuţă”. La „Grilo”, în staţia lui 86. Şi pe acolo ne ducem, în Grupă, pe pasarelă. E şi normal [să ai depresie]. De multe ori [am avut]. A mai trecut, ce să faci? Ce să te mai aştepţi? La şaizeci de ani n-ai pe nimenea. Şi cu casa asta ce s-a întâmplat? Trebuia să o vând. Că acolo e miză mare pe terenuri, în zona Floreasca. Că de-acolo dai în Floreasca, mai mergi puţin şi este Piaţa Floreasca. Era înainte Piaţa Dorobanţi. Că practic stăteam mai mult la bătrâna, dacă s-a-ntâmplat aşa. Că era deja la pat, n-avea cine s-o îngrijească. Nu mai este nimic de făcut. De-asta o să mă 177

Ciprian Voicilă

mai duc o dată, de două ori [la primarul Chiliman], să-mi aducă lucrurile. A mai zis un preot săptămâna asta să-l las că se duce el să vorbească. Nu se mai poate! Sunt cinci ani de zile. Vine iarna. Iar să mă găsească pe drumuri? Hai, că vara mai faci ce mai faci, dar iarna? Umbli… Nu poţi să te speli… Eu mai am pe cineva care îmi spală. O fată. Mai am o fată care îmi spală hainele. Şade cu chirie. Eu sunt şi bolnav. Am muncit treizeci de ani. Unde să mă mai duc la şaizeci de ani? N-am niciun venit. Nimica. Fac anemie mare. Păi, asta e după stradă. Fac anemie mare, dar nu ştiu de ce. Trebuie să fac injecţii. Mai mă ajută măicuţele catolice de la [Piaţa] Chibrit. Mai îmi ia medicamente. Nu e o mănăstire, e o misiune catolică4, care ajută. Aproape de Chibrit. La 1 mai. Sunt surori, cum era Maica Tereza. E piaţa aia, Mureş, care era în construcţie, şi pe străduţa aia [sunt]. De vreo doi ani [colaborez cu Samusocial], de când m-am îmbolnăvit. M-au mai ajutat cu medicamente, cu un algocalmin, cu ce are. Dar injecţii din astea B12 nimenea nu-mi dă. Eu le am [de] făcut. Asta scrie pe fişă. E la doamna doctor. Trebuie să le fac în fiecare lună. Strâng şi eu, strânge şi băiatul ăla. Mai îmi iau măicuţele. Plictiseala asta e la ordinea zilei. Umblu prin metrouri, umblu de colo-colo. Toată ziua umblu. Ziare citesc, că am mereu ziarele la mine. Ce mai 178

Surorile Carităţii.

Maturii străzii

cade, ziare, reviste… Mai ne uităm pe la televizor. Mai mult la ştiri, că altceva nu ne interesează. Dar la televizor mai puţin, pe unde găsim. Prin magazine mai stăm. Nu m-am mai dus nicăierea5. Mâncare mai găsim, dacă găsim. Mai ne ducem la tomberoane. Mâncăm de la tomberoane. Mai găsim o pâine. E câteodată că nu mâncăm câte două, trei zile. Se mai găseşte. Ne ducem tocmai la Băneasa. Mă duc eu, el rămâne pe Grupă. Vali [îl cheamă]. Şi mă mai duc pe la IKEA. Îmi mai dau ăia mâncare. Dacă îmi dă, bine. Dacă nu, un leu, doi. Mai iau nişte chiştoace de pe-acolo. Asta e toată treaba care o facem zilnic. Doar mâncarea [o punem la comun]. Practic toate [sunt greu de obţinut]: şi mâncarea, şi medicamentele. Acuma trebuie să alerg până pe cinşpe ca să iau medicamentele. E o sumă pentru noi! O sută şi ceva e o cutie de-aia de B12. Strâng, de colo un leu, de colo doi. Trebuie să strâng de acum, că vine mâine, poimâine [data de] întâi. Mai strâng, mai se cheltuie, că nu găsim în ziua aia mâncare. Dacă nu găsim, măcar să luăm o pâine să mâncăm. Altceva [n-avem ce]. [Apoi] iară trebuie să [o] iau de la început… (interviu realizat de autor la sediul centrului de zi al Asociaţiei Samusocial) 5

La nicio altă instituţie dedicată oamenilor străzii.

179

Vasile Costache „Dacă vrei să vorbești frumos cu o damă, recomand «Roșu și negru», «Scrisorile lui Rasputin», «Doamna Bovary», «Pe aripile vântului»“

Mă numesc Costache Vasile [și am] șaizeci și

patru de ani. E o problemă mai delicată la mine. Am soție, am copii, [dar] nu vreau să abuzez de nimeni. Soția a divorțat în 2009. E dreptul ei! Am să mă retrag ca un om obișnuit. Dar în 2004 m-am auto-pedepsit. Și-am zis: zece ani de zile să văd dacă trăiesc sub cerul liber, fără să mă stric social. Adică nu beau și când beau, înainte să mă culc, beau o bere, două, o jumate de coniac.

Ciprian Voicilă

De obicei muncesc. Execut toată gama de lucrări în construcții. Și pământul îmi place să-l lucrez. Și nu mor de foame. Nu fur, nu cerșesc. Mă adăpostesc în parcul de la Facultatea de Medicină. Și, când mai e nevoie, e o capelă la Spitalul Universitar, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Când mai e nevoie acolo la săpat, la o anumită treabă, execut treaba. Doamna de acolo este extraordinar de atentă, atât cât se poate. Nu mor de foame. În altă ordine de idei, eu nu fac decât să-mi ispășesc greșelile pe care le-am făcut eu. Zic că ăla – adică eu! – e fraier, e prost. Eu n-am dat viață decât la copilașii mei. Am două fete. Treizeci și șapte [face] în noiembrie fata mai mică, [adică] treizeci și opt a împlinit. Fata mai mare a plecat pe treizeci și nouă. Lucrează în Londra, Anglia. De un an de zile nu am mai discutat cu nimeni. Din 24 mai, anul trecut. A fost ultima conversație cu fiica cea mai mare și cu soția. Nu au nicio vină și nicio obligație. La momentul actual mie nu-mi trebuie decât liniște, nu respect. Mai mult de atât… citesc. Găsesc cărți la doi lei, trei lei, cinci lei. Care consider eu că trebuie citită, o citesc. Am ajuns la convingerea că relațiile interumane, eu și prietenii mei, cei care sunt ca mine, sunt inutile. Pentru că majoritatea sunt luați 182

Maturii străzii

de valul înspre rău, nu de valul bun. Cum vă spuneam, m-am auto-pedepsit. Eu am considerat că am ajuns un fraier. Și atunci nu trebuia să ajung la scandal, după părerea mea. Eu nu trebuia decât să judec. Și mi-am rezervat zece ani din viață. De ce s-a ajuns ca eu să fiu considerat un prost? Și am găsit explicația. Raportat la situația mea, explicația asta este: o mașină, cât de sofisticată ar fi, i se supune omului, dar firea umană niciodată. Nu se poate asemăna, pentru că toată lumea vrea mai mult. Dar niciunul nu gândește că trebuie să asuzi. Nu mi-am pierdut nicio locuință. [Ea] există. Dar dacă eu m-am auto-pedepsit, eu numesc casa aia „casă blestemată”. Acolo locuiește soția. Și mie nu prea-mi place lucrul de la altul. Eu, când am bani, mă duc și cumpăr de la second-hand. Și când nu am bani, vin aici. Aici fac baie, primesc medicamente și sunt respectat ca ființă umană, ființă rațională. Cred că sunt înscris la Samusocial din 2004 - 2005. În toate problemele m-au ajutat. Aici am găsit îngăduință, înțelegere, o disponibilitate și un vocabular mai ceva decât în familie. Eu am avut probleme minore, dar am fost ajutat. Vin aici, chiar dacă lucrez și sunt în București. Fac baie. O dată pe săptămână ni se dă săpun, aparat de ras și pachețelul cu șampon. Mă bărbieresc. 183

Ciprian Voicilă

184

Mai vin și în alte zile sau spre sfârșitul săptămânii. Aștept să facă ăia care n-au făcut, că e logic, și pe urmă intru. În special vara. De câte ori am venit eu aici, s-a dat pizza, mâncare, biscuiți, conserve. În altă ordine de idei, [mi-au dat] un sfat. Dacă vroiam să dau un telefon undeva, la telefonul dumnealor am vorbit și am rezolvat treaba. La medic, tot ce ai nevoie și există, ți se dă. Bineînțeles, pe prescripția medicului. Dar nu vreau să scot în relief decât [faptul că] indiferent cât de câine, cât de pornit ar fi individul care vine aici, când intră într-unul din birouri, pleacă liniștit. E vorba de vocabular, adică ne tratează ca pe oameni. Aici este interesul. Pentru că, pe stradă, majoritatea umblă cu capul așa, [plecat], ca boschetar. E vorba de umanitate în adevăratul sens al cuvântului. E casa noastră aici. Însăși sigla [scrisă] pe mașină, „Nouă ne pasă de cei fără casă”, e singurul slogan care stă în picioare. Și, într-adevăr, ce spune acolo, așa se întâmplă. Dar bani nu venim să cerem aici! Se dau pachete până în Paști, cu listă, cu bon. Și-ți dă acolo, să trăiești. Gratis. Până de Crăciun, se face mai mult de atât. Eu sunt iarna pe la Gara Obor, la Gara de Est. Și venea mașina de la Samusocial în jur de [ora] 20 - 21: ceai cald, biscuiți... Și, într-adevăr, am părerea că dumnealor nu iau din biscuiții ăia. Pentru că zice să le ajungă la oameni. S-ar putea face şi la nivel național, dar seamănă a politică. Nu

Maturii străzii

sindicat, un grup. Sunt foarte mulți oameni buni. Și se găsea un tânăr școlit care să conducă trupa asta pe sectoare. Primăria plătește. Se făcea și caritate, și omul câștiga un ban și putea să stea la adăpost. Sunt adăposturi. De zece ani sunt pe stradă. În sufletul meu, ca persoană, sunt împăcat și liniștit. Pentru că și oamenii ăștia, la orice oră am venit la Samusocial, dacă am cerut o bucată de pâine, să știți că a scos geanta și ne-a dat pâine. Și mult cred că pleacă de la divinitate, de la Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a dat cuiva în creier ideea să se ocupe de treaba asta. Și suntem oblăduiți. Cine se vaită, eu nu-i critic. Eu sunt cu ei, dar nu sunt ca ei. Eu îi cunosc pe majoritatea. Nu știu cum îi cheamă, [că] eu nu stau de vorbă. Cu patru, cinci inși dacă stau de vorbă. Nu pot să ascult acolo. Pentru că mulți se duc și adună cutii, PETuri, sticle. Îi ia valul și se duc la spirt1. Și umblă nespălați special, nebărbieriți, netunși. Ca să poată să cerșească, [face] să miroasă urât, altfel nu îl face pe omul ăla să devină milostiv. Am văzut oameni care într-o paporniță au hainele de îmbrăcat jegoase și, când termină și pleacă, se îmbracă cu haine de stradă. Așa, ca dumneavoastră sau ca mine. Așa s-au învățat. Sunt oameni care câștigă bani. Nu e treaba mea, fiecare și-i câștigă, dar cine ne vede... 1

Adică sunt dependenți de alcool.

185

Ciprian Voicilă

Eu fac rost de bani de acolo de unde mă cazez eu, când e treabă la biserică. V-am spus, în parcul Facultății de Medicină. Acolo e capela și spitalul. Cu ce trăiesc eu? Când nu am bani, adun chiștoace. Fumez chiștocul. Nu fac [țigară] „penală”. Dar cu bun-simț, nu tabăr pe om. Copiii, ca și oamenii care vin în vizită la spital, mănâncă din pungă pizza sau ce mănâncă. Când nu mai poate, o închide la vârf și o aruncă în cutia [de gunoi]. Asta nu înseamnă că mănânc de la gunoi, pentru că e în punga aia. M-am educat de așa manieră de nu mănânc patru zile și cinci nopți nimic. Într-un cuvânt, nu mori de foame! Se adeverește vorba Mântuitorului. Se văitau unii de mâncare și Mântuitorul a spus, „nu duce grija zilei de mâine, du grija zilei de azi”. Păsările cerului nu seamănă și nu treieră, dar mănâncă, iar poporul lui Moise, în pribegia lui de patruzeci de ani către Țara Făgăduită, când n-a mai avut ce să mănânce, Dumnezeu le-a dat mană, care ținea până seara. Numai sâmbătă dădea mai mult, [ca] să aibă și duminică. Și nu se strica. Dar cea care o dădea în cursul săptămânii se strica. [Eu] stau pe bancă și poate Dumnezeu îi zice unuia care are pungă cu pizza sau ce-o avea: „mănâncă și bag-o acolo”. Mă duc s-o iau, fără să mă vadă. Când vreau să stau liniștit, mă duc și mă așez pe bancă. Dacă am văzut copilași de la școală, mă 186

Maturii străzii

retrag și găsesc eu [un loc] unde nu stă nimeni. Sunt și bănci rupte [pe care] nu se poate sta. Pe 21 noiembrie a venit prima zăpadă. Anul trecut. Și acolo unde sunt eu mai este un băiat care e de vreo optsprezece ani pe străzi. Un băiat, Petrescu. Pentru ăla, pe 29 noiembrie m-am dus la adăpostul Pallady, „Sfântul Ioan” cred că se numește2. Undeva la capătul lui 40. M-am înscris, am intrat acolo. A doua seară l-am luat și pe el. Și-am stat, deci, acolo. Ne-a ținut până pe 15 aprilie. Eu am stat până la sfârșitul lui martie: baie la discreție, trei mese... La baie, duș, veceu, chiuvetă în cameră. Și unii nu se duceau să se spele pe picioare. Este imposibil așa ceva! Avea spray la el și-și dădea cu spray. Asta e concepția lui. Să vedeți ce se întâmplă: unui om al străzii nu are ce să-i fure un hoț. În cel mai nefericit caz, buletinul ăla provizoriu. Dar dacă se fură și se vehiculează această chestie, numai noi între noi ne furăm. Pentru că nu e îngăduință. Cu banii în buzunar, cu mâncare în sac, vine și fură punga ăluia. O ia și acolo găsește ceva care deja începe să miroasă. Cu violență [trebuie să te aperi], trebuie să fii dur. Și cea mai bună armă pentru a evita scandalul este simplă: îi dai „bună ziua” și pleci. Nu se uită, nu-i dai „bună ziua”. Treci, nu stai de vorbă. 2

Adăpostul social situat pe bulevardul Theodor Pallady, numărul 64.

187

Ciprian Voicilă

Tot ai noștri te fură, nu oamenii pașnici. Oamenii normali care au casa lor, nu. Cu poliția n-ai de ce să intri în cârd. Acolo e Secția 17 de poliție. De acolo am scos buletinul provizoriu, în ianuarie. Mă cunoaște oamenii ăia, mă cunoaște paznicii de la spital, mă cunoaște oamenii de la facultate. Știe că sunt pașnic, nu mă duc să cerșesc, nu [îmi] fac necesitățile unde nu trebuie. Iar băut nu m-a văzut nimeni în zece ani de zile. Atunci când lucrez, eu mai puțin de 120, 150 lei nu primesc pe zi. Găsesc de muncă. V-am spus, execut toată gama de lucrări din construcții, de la zero: [de la] cazma, care înseamnă fundație, până la finisaje – electrică, sanitare, gaze. Decât vin cei de la gaz, electrică și apă și le leagă. Niciodată n-am cerut mai mult pentru că sunt conștient că ăla trebuie să se pricopsească sau să nu sărăcească el și să mă pricopsesc eu. Cu îngăduință. De multe ori mi-am luat banul, dar de foarte multe ori n-am luat nici treizeci la sută din cât trebuia să iau. Pentru că [îți] pasează lozinca: „la două săptămâni, banii”. Și dimineața îți dă douăzeci de lei. Eu am considerat că sunt oameni. Eu am un principiu: de la început spun ce și cum. Specific, „mă lăsați să respect timpii de așteptare ai lucrării. Dumneavoastră îmi spuneți numai ce vreți, îmi aduceți ce trebuie. Dup-aia veniți”. Am [și] pățit-o, 188

Maturii străzii

nu mi-a dat banul. Dar găsesc de câțiva ani [de lucru] la ăla care-și face casa lui. Și omul ăla e foarte corect. Cu toate că el [îmi] dă și mâncare. Dar eu nu mănânc ziua. Seara, la nouă jumate mă spăl, mănânc și mă culc. E o vorbă: apără-mă, Doamne, de prieteni, că pe dușmani îi cunosc! Nimeni nu te poate dezamăgi, doar un prieten! Relația e scurtă: noroc – noroc, ce mai faci, unde te duci, sănătate, pa, ne întâlnim sau baftă! Esop – nu vreau să fac pe deșteptul – era slugă la un mare bogătan. [Esop făcea și bucătărie]. Și îi zice lui: „Esoape!” „Da!” „Diseară am musafiri! Iei și faci de mâncare ce-i mai bun. Ce crezi tu că e mai bun!” „Bine, domnule!” Vine ăla cu musafirii, se așază la masă. [De] mâncare, numai limbă. Pleacă ăia. „Păi, de ce n-ai luat mușchi? Ai luat limbă?” „Nimic nu este mai dulce decât limba. Cine te laudă? Limba. Cine te alină? Limba. Cine te compătimește? Limba”. „Bine”. La o perioadă, iar: „Vezi că am niște musafiri”. La fel, „iei ce-i mai bun de mâncare!”. Esop tot limbă face. Pleacă ăia. „Păi, bine, mă, tot limbă?” Dar i-a specificat că ăștia sunt niște musafiri pe care el nu-i agreează. „Apoi cine te bagă în pușcărie și jură strâmb? Limba. Cine te bârfește și te pârăște? Limba.” Deci, cu cât stai mai mult de vorbă... Prieteni știi ce-nseamnă? Din moment ce nu se înțelege frate cu frate, nu există prietenie. Poate pe câmpul de luptă, Doamne ferește 189

Ciprian Voicilă

[de] vreun război! Dar nici acolo, că ăla e capabil să te tragă în fața glonțului ca să-l primești. Deci nu există! Când mă plictisesc, mă duc și fac ceva. Dacă n-am nimic de muncă, dau doi lei și citesc o carte. Chiar dacă am [mai] citit-o. Nu citesc orice, fiecare cu gustul lui. Citesc de foarte mulți ani cărți de căpătâi. Dacă vrei să vorbești frumos cu o damă, recomand „Roșu și negru”, „Scrisorile lui Rasputin”, „Doamna Bovary”, „Pe aripile vântului”. Dacă vrei să fii bărbat, citești „Faust”, „Cei trei mușchetari”, „După 20 de ani”, „Rambo” – asta e [pentru] supraviețuire. Dacă vrei să ai idee ce înseamnă suișul și căderea, „Viața lui Napoleon”. Și dacă vrei să te saturi de râs, „Cațavencu”. În rest, totul e comerț. Păi, ați citit „Roșu și negru”? Ați văzut? Fiul unui cherestegiu, care știa toată „Biblia”. Îi citeai două, trei cuvinte și dup-aia el spunea în continuare de nu se mai oprea. A fost apreciat de lumea bună, a lucrat-o pe doamna Renal. A lucrat-o și pe Matilda. Avea un costum albastru pentru masă și unul negru. Deci trebuie să știi, să nu mori prost! Eu, de obicei, nu întreb: unde e cutare? Vreau să ajung undeva în București? Simplu, mă duc la gura de metrou. Nu-mi pare rău și niciodată n-am fost luat de gânduri, să cad în depresie. Nu am avut depresie. Păi, eu am plecat [de-acasă], n-am fost gonit. Și știam 190

Maturii străzii

la ce mă încumet. Dumnezeu mi-a pus o barieră. Aveam două genți micuțe, cu toarte albastre. Într-o geantă aveam nouă bancnote de cinci milioane și una de două milioane. Nu se cunoștea. Buletinul original, certificat de naștere original, certificat de căsătorie original, telefon. În cealaltă, aveam ceva îmbrăcăminte, un pantalon și un tricou, un föhn. Asta era pe 20 decembrie. A avut trenul întârziere din Ciulnița. Și de la Chiajna s-au urcat vreo două sute de țigani. Țigăncile erau una peste alta în vagon. Și stăteam pe hol. Aglomerație full. Țiganii veneau la colinde în București. Când am ajuns în Obor, o geantă nu-i! Și era chiar aia care-mi trebuia. Mai aveam șaizeci și șapte de mii în buzunar. Și atunci am ajuns la un adăpost. Asta era unde sunt urgențele. Acum e parcare de mașini. Eu plănuisem că-mi iau o cameră cu chirie [pentru] patru, cinci luni, îmi caut de lucru și am cu ce să trăiesc. Dacă așa a fost să fie! Mai tare m-am îndârjit și mai mult mi-am dorit să nu decad, să nu mă degradez. Asta e viața. Întrebarea dumneavoastră a sunat cam așa: ce mai aștepți tu de la viață sau de la lume? În „După 20 de ani” e un capitol care se numește „Mintea și brațul”. Și acolo primește o sarcină gașca de muschetari. Singurul care nu era nobil [era] D’Artagnan. Subtitlul la capitol se numește: „Omul propune, iar Dumnezeu dispune”. Al doilea lucru: 191

Ciprian Voicilă

Sfântul Vasile, al cărui nume îl port, când termină rugăciunea către Tatăl, zice: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh. Sfântă Treime, slavă Ție! Slavă Ție, Doamne, Slavă Ție!”. Vreau să îmbătrânesc frumos, în sensul moral. Nu mi-e frică de moarte. Nimeni nu a împărățit pământul, dar greșeli facem cu toții. La câte păcate am făcut eu, nu știu câte mi-o ierta Dumnezeu. Dar nu vreau decât să las un loc de amintire, un loc de „bună ziua”! În zona Constanța, pe unde am lucrat eu mai mult, mi se zicea Vasile - mână de aur. Eu nu prea țin la bani. Omul e cu suflet bun. N-am ajuns ca Iov. Știți pilda lui Iov. Dar încă e bine. Și la 64 de ani chiar mă simt ca lumea. Nu sunt tânăr. Sunt moș, e normal. Dar m-am deprins ca seara să mă închin, acolo unde pun eu pătura, lângă zidul bisericii. Știe părintele, știe doamna preoteasă. M-am închinat, „hai, Doamne, să ne odihnim!”. Mă așez jos și trec în revistă ce-am făcut eu astăzi: dac-am muncit, treaba-i bună. Mi-a ajutat Dumnezeu și-am câștigat un dumicat de pâine. Dacă n-am avut treabă, are Dumnezeu grijă și de mine mâine. „Hai, Doamne, să ne culcăm!”. Și mă culc. Dar stau până la zece, unsprezece, doisprezece pe canapele. Ies bolnavii acolo. Mulți se

192

Maturii străzii

uită, v-am zis, cu scârbă, așa. Dar dacă-l întrebi cât fac șase ori șase, habar n-are. (interviu realizat de autor în 10 iulie 2015, la centrul de zi al Asociației Samusocial)

193

Sandu Dumitru „Mai am albumul de fotografii al părinților, părinții mei au murit…“

Sunt Sandu Dumitru [și am] șaizeci de ani.

Am lucrat în domeniul textil, la o întreprindere textilă. La C.T.C., controlul tehnic de calitate. Eu am avut o garsonieră confort unu lângă Policlinică, în blocul acela. N-am avut [bani] să plătesc dările și am pierdut casa. S-a mutat altcineva în locul meu și a trebuit să plec. Mi-am luat lucrurile și am plecat, în timp de o săptămână a trebuit să abandonez. Aveam restanțe la întreținere, la chirie, la lumină. Am locuit în Pajura și am stat cam vreo zece ani acolo, în apartamentul acela. Era un bloc numai de garsoniere. S-a mutat o altă doamnă în locul meu. Și-a amenajat balconul,

Ciprian Voicilă

a făcut unele schimbări la ușă. A modificat ușa, și-a luat ușă de-aia metalică. Cam de vreo patru ani, așa, sunt pe străzi. Iarna am mai stat pe la un văr al meu din București. Când a fost foarte frig, l-am rugat să mă lase și pe mine [la el]. M-am mai dus pe la el câte o săptămână, două. [Doar] când a fost foarte frig. A zis și Cornel că mai mă ajută, dar n-a putut să facă nimic. Că el lucrează cu părintele Radu1, ştiţi ? A zis el că găsește [o gazdă] și l-am așteptat. În sacoșele astea am lucrurile de schimb, și lucrurile de iarnă. N-am avut unde să le pun, asta a fost problema. Că n-am găsit pe [nimeni să le las]. Adică pe vărul ăla nu l-am găsit acasă. Și hainele mele, paltonul, geaca și cele mai groase le-am pus în sacul acela și în sacoșă. Cam trei sacoșe sunt ocupate cu haine și restul, așa, [sunt] lucruri obișnuite pe care le-am avut și eu. N-am avut unde să le pun și le-am pus în sacoșele alea. Mai am niște rude la țară, dar sunt bătrâne. Sunt două doamne de optzeci şi doi și optzeci şi cinci de ani. Vor și ele să fie ajutate. Au o casă bătrânească acolo, cam prin Oltenia, în comuna Cuza Vodă. Acolo avem casa părinților. 1

196

Preotul paroh al bisericii „Sf. Vineri” din cartierul Pajura.

Maturii străzii

Oamenii m-au ajutat mai mult cu lucruri, când vedeau că e frig, că, de exemplu, stăteam în parc, pe bancă. Și zice, „hai să-ți aduc ceva haine de schimb, că eu mai am rămase”. Era o doamnă văduvă de acolo din bloc și îi murise soțul. Și cobora și-mi aducea un paltonaș, îmi aducea o scurtă, îmi aducea fulare, haine mai uzate. Dar mi-au ținut de cald, știți? Mai avea fulare. [Îmi aducea haine] în general iarna, în noiembrie, decembrie, ianuarie. Primeam haine gratis de la dânsa, haine mai groase, ca să pot să trec iarna. Că mă văitam de frig totdeauna! Și când era prea frig și ger, mă mai primea acolo [la bloc]. Îmi deschidea dânsa, la o anumită oră, după unsprezece, unsprezece jumate. Unde e părculețul de la „Cristim”, acolo. Îmi deschidea și stăteam în hol când era prea frig. Oamenii mă mai cunosc prin faptul că locuiam acolo și ne știam de la „Cristim”. Că făceam cumpărăturile, mai stăteam prin parc, mai făceam și eu cadou câte o cutie de bomboane. Au fost foarte drăguți. Mă mai ajutau cu lucruri, cu câte o supă caldă, de exemplu, când era prea frig. Și cu haine groase, începând din noiembrie. Când a fost frigul acela și gerul, n-am avut încotro. Nu puteam să le duc după mine, că mai circul și eu cu autobuzul. Și le mai lăsam la doamna aceea în hol: „doamnă, le las la dumneavoastră, cele pe care mi le-ați dat”. Paltonul acela era greu, într197

Ciprian Voicilă

adevăr. „Le las la dumneavoastră și îl iau când vin.” Dacă e frig și zăpadă, nu mai pot să merg cu ele. Mă urc în autobuz și plec la Piața Romană [sau] plec la Piața Matache. Și le lăsam la dânsa. Seara, când veneam, îmi deschidea și-mi dădea paltonul sau îmi dădea fularul. Eu aveam pe-ale mele, dar erau prea puține, nu țineau de cald. Am stat, în general, prin Pajura și prin părculețul de la „Cristim”. Și pe la vărul meu, când mă duceam. Când îl găseam acasă, că el se deplasează colo și colo. Câteodată găseam poarta închisă săptămâni întregi. Și chiar luni întregi nu-l găseam acasă. Asta e! M-a mai ajutat și el când și când. Mi-a împrumutat niște bani, când n-am avut. Mi-a mai dat o sută, două. „Mă lași trei luni?” Și i-am dat când am avut, când am putut. O sută, două și trei, vechi. Trei sute am împrumutat odată, pe timp de iarnă, și i-am dat după patru, cinci luni. M-a mai păsuit, cum s-ar zice. La [adăpostul social de la] Odăi m-am dus într-o iarnă, când era foarte frig. Stați un pic, că e un șobolan, să nu se ducă la haine2! De haine îmi e teamă, că mi le roade. [Sacoșele] sunt cu haine Domnul Sandu s-a oprit în mijlocul discuției și a fugit spre papornițele și valiza cu haine, lângă care apăruse un șobolan. A luat niște pâine uscată și i-a aruncat-o șobolanului în curte la „Aqua Nova”, vizavi de locul unde și-a ales să stea pe timpul verii. La întoarcere, îmi explică: „Să nu vină la geamantan, că e o problemă. Dup-aceea începe să roadă pe la colțuri”.

198

Maturii străzii

și geamantanul, cam jumătate, e [tot] cu haine. Haine de schimb. Acestea sunt pe timp de vară. Hainele grele, paltonul le-am lăsat la doamna. Mai am albumul de fotografii al părinților. Părinții mei au murit. Tatăl meu a murit la şaptezeci şi şapte de ani, iar mama la şaptezeci şi cinci. Și mai păstrez albumul de fotografii din tinerețe: cum erau ei, cum mergeam pe la țară. Toate fotografiile astea le păstrez. Albumul cu amintirile mele! Și mai am niște iconițe vechi, de care nu mă pot despărți. Trei iconițe vechi ale părinților, care au fost în casa noastră zeci de ani. Iconițele, albumul și niște cărți. Romane. Am avut cărți de Ben Carson, un medic american. Dup-aceea am mai avut de Mark Twain niște cărți și o carte de Ellen White, o carte foarte bună. A avut o misiune în Australia. Am citit trei volume de Ellen White. Acum doi ani, când a fost iarna aceea geroasă și zăpadă mare, m-a recomandat o doamnă să mă duc la Odăi3, că pe timp de iarnă se dă mâncare. Se dă trei mese, mesele calde. Și-am stat și acolo cam două săptămâni jumate, trei săptămâni. Până a trecut gerul, frigul, și s-a mai topit un pic zăpada. N-am stat decât la Odăi, cât a fost perioada 3

Adăpostul social de la Odăi.

199

Ciprian Voicilă

frigului. Nu rezistam de frig și a zis doamna aia, „în parc să nu mai stai, că îngheți de frig!”. Și stăteam și pe loc, pe bancă. Era gerul ăla! Îmi înghețau picioarele în gerul ăla. Nici bocanci groși n-aveam. Adică nu s-a potrivit numărul meu, știți? Doamna mi-a adus numărul patruzeci și cinci, de la soțul dânsei. Era o doamnă văduvă. I-a pus lângă bancă. Și nu s-au potrivit. Dacă nu s-au potrivit, i-am luat pe-ai mei, patruzeci și șapte, patruzeci și opt, număr mai mare. Lucrurile și cărțile mi s-au furat de acolo, de la Odăi. Nu mi-a plăcut anturajul de acolo. Erau diverși bețivi și nu prea m-am împăcat. Erau niște dulapuri care stăteau deschise. Niciun dulap nu avea cheie și, în momentul când plecai în oraș, dispăreau. Lucruri, cărți și două perechi de pantaloni miau mai dispărut. Nu le-am mai găsit. Dimineața trebuia să pleci, la șapte. Plecai la șapte - șapte jumate și mai veneai seara. Și în momentul când veneai acolo, găseai lucrurile lipsă. Lucrurile de schimb, cărțile de pe rafturi, dispăreau. Am stat mai mult pentru masă. Și când nu vroiam să stau prea mult, îmi luam o învoire și mai plecam în oraș. Mâncam o masă, două la ei. Masa de prânz, de exemplu. Și masa de seară o mâncam 200

Maturii străzii

în oraș. Sau veneam cu sandvișuri de acolo și le mâncam pe hol. Nu prea m-am împăcat cu ăia deacolo. Oamenii de-acolo erau toți bețivi. Cei care erau pe stradă, veneau acolo. Și cred că veneau mai mult pentru masă, ca să aibă masa asigurată. Îți asigura trei mese pe zi. O supă caldă, o mâncare caldă, la început. Dacă vroiai să stai și la masa de seară, stăteai și la masa de seară. Și după aceea n-au mai dat decât o masă, masa de seară. Mai asigurau un schimb de haine: flanelă, o pijama. Mai dădeau niște lucruri de schimb. După ce a trecut perioada frigului și a zăpezii, n-au mai dat decât o masă pe zi. Și preferam să plec în oraș. După trei săptămâni, n-am mai stat acolo la ei. Dacă aș avea posibilitatea să am o casă în București, aș vrea să stau, poate, pe Grivița, în niște blocuri pe-acolo. Aș fi mai aproape de 86, știți? Dacă iau troleibuzul, mie mi-e mai ușor. Circul sau cu 86, sau cu 65. Sunt legat de cartierul Pajura, pentru că veneam cu părinții aicea la cumpărături. V-am spus că m-au mai ajutat, așa, cu lucruri, doamnele din parc. Și cu bani împrumut, vărul meu. Alți oameni? Cu câte un pachețel, așa, când au fost zilele mari. Mi-au mai împărțit câte un pachețel de Paști, de Anul Nou. Domnul Cornel, acesta de la biserică, a zis că cineva care pleacă din București are garajul gol și 201

Ciprian Voicilă

să-l aștept două săptămâni. Și după aceea a zis că nu mai închiriază garajul. Era vorba să-i plătesc cam 50 de lei pe lună. Cam în trei luni îi dădeam 150 de lei. Și dup-aceea a zis că nu, că trebuie să-și pună niște anvelope, niște materiale. N-a mai vrut să mă primească. A încuiat garajul. Cel mai rău pe stradă e că ți se iau lucrurile. Și [sunt] diverse persoane care vor să-ți facă rău. Cineva, pe la Piața Romană, a vrut să mă atace să-mi ia din lucruri. Le-am lăsat un pic lângă o vitrină și au venit să fure din lucruri. Și am chemat pe cineva de-acolo, din personalul lor. Un plasator care asigura și paza. A venit și a intervenit dânsul. S-a dus după ei ca să-mi aducă pungile înapoi. Dacă nu era paznicul ăla, pierdeam pungile, că fugiseră încolo. S-a dus el după ei, c-a fost mai liber. Iarna rezist, cu haine mai groase. Pe lângă hainele mele am mai pus și haine mai groase. Un palton mai gros. Noaptea, când e ger, nu pot să ațipesc. O singură noapte am stat așa, mai mult, în parc. Dar nu rezist din cauza picioarelor. În copilărie am avut reumatism și de atunci am înțepături în picioare și nu rezist la frig. Trebuie să mă duc undeva, să rog pe cineva să mă lase și pe mine în hol. M-a mai lăsat cât au fost caloriferele alea. Am stat la parter, într-un bloc [din Pajura]. Mi-a dat un scăunel și am stat lângă calorifer. Dar, ca să nu deranjez dimineața, mi-a spus, „în momentul când 202

Maturii străzii

lași scăunelul la ușa mea, lași scăunelul și pleci. Că vine femeia de serviciu și te gonește. Zice că ai făcut ceva deranj pe-acolo, deși n-ai făcut nimica, ai stat pe scăunel. Poate să vină administratorul blocului și te gonește!”. Nu mă goneau, plecam eu la cinci și jumate, ca să nu mă întâlnesc cu femeia de serviciu. Dar asta numai când au fost iernile geroase, când a fost foarte frig și nu puteam să stau [afară]. M-a ajutat Dumnezeu să nu mă îmbolnăvesc. M-a mai ajutat o doamnă cu niște ceaiuri calde. Când am fost un pic răcit, mi-a mai dat nurofen. Și mi-a adus câte un pachet, ceaiuri calde cu lămâie. Am fost și eu răcit, întradevăr, dar pe o perioadă scurtă. Două, trei zile. Și mi-am revenit. Nu prea am mâncat de la magazin. Când era „Cristim”-ul, mai cumpăram de la ei mezeluri și mai aveau și mâncare gata pregătită. De obicei, preferam să mă duc la McDonald’s undeva. [Luam] un meniu de opt sau zece lei, cartofi prăjiți, ca să fie o masă caldă. Cât a fost frigul, încercam să îmi asigur câte o masă caldă. Pe timp de vară nu e o problemă, mă descurc cu orice. Și de la patiserie, dacă cumpăr trei sau patru prăjituri de-alea sau pateuri sau o gogoașă, două, m-am săturat cu o masă. Pe timp de vară nu e problemă și nici nu ai 203

Ciprian Voicilă

poftă de mâncare. Cumpăr de la patiserie ceva: covrigi, merdenele... Ca să nu mă plictisesc, am mai citit. De Ellen White. [Cărțile] le-am mai lăsat și pe la Cornel într-o vreme. Primele trei volume i le-am dat și lui Cornel. Am vrut să citesc și-am mai luat și de la bibliotecă o parte și le-am dus înapoi. La blocul nostru, la parter, era o bibliotecă. Chiar în blocul nostru, aveau Biblioteca „Petre Ispirescu”. Și de acolo mai luam. Este un bloc numai de garsoniere, lângă Policlinică. După aceea au făcut modificări, când s-a modificat blocul. Au schimbat caloriferele și biblioteca a trecut în față. Acum au făcut intrare separată și se numește Biblioteca Municipală. Cine vrea să se aboneze la ei, poate să ia cărți de la bibliotecă. E singura bibliotecă din zona asta. A fost și o librărie, dar au desființat-o. Acuma librăriile sunt mai încolo, pe Grivița. Este o librărie pe lângă fostul cinematograf. Preoții4 m-au ajutat cu mâncare, cu câte o varză. Mai îmi aducea o doamnă – care făcea drumuri aproape la două zile – câte o porție de mâncare de la biserică. Îi mai dădeam eu câte o cutie și-mi aducea câte o ciorbiță, o mâncare de varză, de mazăre, pentru masa de prânz. Restul îmi asiguram eu, masa de seară și celelalte. Numai masa de prânz îmi dădea într-o cutie, așa. O porție de mâncare. 4

204

De la biserica din Pajura.

Maturii străzii

N-am mai dormit noaptea pe stradă, vara asta. Într-o singură seară am dormit aicea, că a plouat peste noapte și m-am trezit plouat. Am mai stat în parcul acela de la „Cristim”. Gardienii, polițiștii au mai trecut, dar seara mai intram în hol. Stăteam la blocurile acelea. Stăteam la bloc și plecam dimineața. La cinci, cinci jumate plecam. Cât a fost frigul acela, gerul acela n-am rezistat. Nu puteam să stau în frig. (interviu realizat de autor în 25 iunie 2015, în cartierul Pajura)

205

Bogdan Florin Ionescu „M-a ajutat ambiția cel mai mult“

Sunt

Ionescu Bogdan Florin [şi am] patrușpatru de ani. Da, [am locuit] pe stradă. Acuma locuiesc cu chirie. Am stat pe stradă mai mult de cinșpe ani. S-a vândut casa lu’ mama, casa bătrânească. N-am avut încotro și-am plecat pe stradă. Familia [a vândut-o]. Am dormit și în parcul ăsta de aici1. Peste drum, aicea, este un parc. Am dormit și la Unirii, într-un veceu părăsit. Eram acolo opt inși. Am dormit și în casă părăsită, lângă Circa 10 [de poliţie]. Parcul din apropierea cabinetului medico-psiho-social al Asociaţiei Samusocial, situat pe Şoseaua Grozăveşti, numărul 82 bis.

Ciprian Voicilă

Am lucrat cu ziua, unde am putut. Mai luam și țeapă. Muncă necalificată: șanțuri, betoane, tot ce se face, fundații. Manual. Dădeai la târnăcop. Stau cu mama acuma, că a fost o problemă cu mama. De vreo patru, cinci ani. Înainte am stat pe stradă, cam vreo cincisprezece ani. Aproape cincisprezece ani. Înainte nu era Samusocial, era Medicii Fără Frontieră. Altă firmă, altă fundație. Și pe urmă s-a format Samusocial. Mă duceam la ei. Mereu mă duceam la Medicii Fără Frontieră. [Mă ajutau] cu îmbrăcăminte, cu medicamente, cu un buletin. Oriunde te duci, trebuie buletinul. Chiar dacă e pe un an de zile, îți trebuie buletin. Când te duci la orice muncă, îți cere buletinul în ziua de azi. Aia zic, e foarte greu pe stradă. Chiar dacă am familie în București, la ora actuală nu prea am legături cu ei. Oamenii s-au ajuns și nu mă bagă în seamă. Nu [am copii]. Mai am o soră la Pitești, dar nu mai știu nimic de ea de douăj’ de ani. S-a căsătorit acolo. Nu mai știu nici eu, nici mama. Cu mama și cu un văr [mai țin legătura], dar atâta. [Părinții mei] s-au despărțit când eram copil. Au vândut casa și nu s-au înțeles ei între ei, frații. Și am rămas pe stradă. Cel mai greu de suportat este că nu există un om să te înțelegi cu el. Să te-nțelegi, să-ți dea o mână de ajutor, cum ar veni. Nu ai unul care să-ți spună, 208

Maturii străzii

„băi, faci treaba asta sau asta”. Să te îndrume. Deaia zic, asta e foarte greu! De făcut foamea, nu faci foame, că te duci la o cantină socială. Eu mă duceam la o cantină socială. Luam mâncare de la ei. Cum ar fi, astăzi e marți, [deci] mâine e cantina socială. Miercurea. Lunea, miercurea și vinerea. Oamenii nu mor de foame pe stradă. Din contra, mulți a-nceput să-și revină. Mulți a dat în darul băuturii: bea spirt, nu șade fără băutură o secundă. O secundă nu șade! Dar alții și-au refăcut la loc viața. Au camere cu chirie. Deci, depinde de om. Toată treaba depinde de om. Deci, ce m-a ajutat? Ambiția, cel mai mult. Când văd pe unul de seama mea mai jos, decăzut, [îmi spun], mă, eu să n-arăt ca ăsta! Să dau în darul băuturii. Beau și eu o bere, un vin sâmbăta, duminica, dar să n-ajung ca ăla. La bordură s-ajung, iarăși? Ultima spiță? Mă salt, vreau să mă salt, s-ajung altceva. Să mă duc acolo să mă culc în boschetul ăla? Nu. Deci în situația asta, la omul străzii, totul e ambiția. Mulți s-au angajat, lucrează. Când locuiam pe stradă, lucram cu ziua. La vile, la apartamente, unde avea omul nevoie. Zilier. Găseam de muncă astăzi, [să zic]. „Cât ai nevoie de mine?” „Am nevoie de tine o săptămână.” O săptămână stăteai cu omu’ ăla și munceai. Îi dădeai 209

Ciprian Voicilă

numărul de telefon, dacă aveai telefon, și te căuta. Pe tine te căuta că știa că nu stai cu băutura. Că pe Unirii, acolo, sunt fel de fel de oameni unde se strânge, la „Piața Neagră”. Deci, să vă explic. Unde întoarce tramvaiu’ 40, care o ia spre Pantelimon. Sus, acolo. Acolo e „Piața Neagră” de peste douăj’ de ani. [Acolo se adună] și oamenii străzii, și mai multe personalități [sic!]. Și cei care stau prin București. Se duce omu’ acolo și caută de muncă. Și depinde: poți să găsești de muncă, poți să nu găsești. Poate să nu-ți dea banii… Mi s-a întâmplat și mie chestia asta. În loc să îmi dea banii care trebuia, mi-a dat o sută cincizeci de mii2. Un pachet de țigări! Deci se-ntâmplă. Nu numai românii noștri, şi turcii fac [așa]. De-aia spun: sunt fel de fel de oameni. Străinul, când a venit în țară, nu știa ce preț are românul la muncă. Inginerul i-a zis: „faci așa, că e mai bine. Plătești omul așa”. Sunt fel de fel de oameni. El nu știa cum e munca la noi, la început, în ‘90 și ceva. În ‘90 și ceva un necalificat lua, îmi aduc aminte, un milion la zi, șapte sute, opt sute. Depinde cum găsea. Eu, pe stradă, când dormeam în veceul ăla, mi se întâmplase să mi se fure mâncarea. Dar pe urmă nu mi s-a mai furat. Deci mâncarea se fură. Între ei, se fură: telefoane, bani. Se fură între ei, se iau la bătaie, ei între ei se iau la bătaie. Dar depinde 2

15 lei, în bani noi.

210

Maturii străzii

cu cine te culci, depinde cu cine dormi. Dacă dormi cu oameni liniștiți, nu se-ntâmplă chestii de-astea. Dacă dormi cu de-ăștia cu băutura-n faptă [sic!] și se iau la bătaie, se omoară între ei. S-a-ntâmplat cazuri în care s-au omorât între ei. Au băgat cuțitu’ unu-ntr-altu’. A băgat, s-au omorât unu’ pe altu’. Depinde cu cine dormi, cu ce persoană dormi. Mie mi s-a întâmplat să mi se dea foc într-o seară acolo. Aveam pe unu’ , Țâc-Țâc. Și noroc că nu beam în perioada aia! Acuma a plecat la oi. Unu’ în vârstă. A dat foc la sticle de-alea de plastic. Cinci inși eram acolo. Mă trezesc din somn și, în momentul în care m-am trezit din somn, am simțit mirosul. Dacă nu beam! Beam rar un pahar de vin, sâmbăta sau duminica. Mi-a venit mirosul. Era să murim atuncea patru inși pentru un om de-ăsta. A dat foc la sticle de-astea de plastic. Și dacă am văzut așa ceva, l-am scos afară. Și de-atunci i-am zis, „băi, nu mai ai ce căuta aici, nu mai veni”. N-a mai călcat pe-acolo. Deci se-ntâmplă cazuri când își dau foc între ei. Se iau la bătaie. Depinde cu cine dormi. După locație. Dacă dormi cu oameni deăștia răi, care bea încontinuu și caută să mănânce bătaie, îi spui a doua zi, „bă, stai cuminte. Să nu mai faci ce-ai făcut”. M-am întâlnit cu drogați. Cu copii! Aici stăteam noi, pe locația asta, și-n partea ailaltă erau niște drogați. Dar nu erau periculoși cu noi. Erau cu altă lume, străină. Dar cu noi nu, că ne cunoșteau bine.

211

Ciprian Voicilă

212

Cu alții se luau pe stradă. [Drogații stau] în zona Unirii. Sunt și pe Ferentari. Sunt mulți acolo. Unde stau eu acuma – pe Sălaj, cu chirie – la mine nu, pe zona aia. Sunt acolo la Vâltoarei, la garsoniere. Numai pe locația asta unde stau sunt zece chiriași. Dar fiecare cu camera lui. [Stăm în] Sălaj. Proprietarul e un om nici bun, nici rău. Dar când aude scandal în curte, intervine. Eu mă cert rar, dar sunt unii care face scandaluri. Se ceartă între ei, familiile. Una singură avem acolo care e [înscrisă] la Samusocial. O femeie bătrână, cu fii-su. În rest, un zidar, bodyguarzi. N-au treabă cu așa ceva. Dar femeia asta este la noi, că am întrebat-o eu într-o zi și [mi-a zis], „da, sunt înscrisă la Samusocial”. Mi-aduc aminte ca acuma. Acum câțiva ani de zile venea o inspecție olandeză. Și doamna Lili mi-a zis, „cine se oferă ca voluntar la mine, să sape în grădină?” Zic, „eu”. Și [de] atuncea, ba am venit, ba am plecat. Mi-am pus dantura datorită lui Samusocial. M-a ajutat să-mi pun dantura. Și-acuma o pun pe asta de jos, în colaborare cu „Regina Maria”. Ați auzit de Fundația „Regina Maria”? Eu sunt înscris și-acolo, ca beneficiar. Deci mereu m-a ajutat. Și când am fost cu piciorul, acuma, că am tije în picior. Am pățit-o cu piciorul. Niște drogați m-au confundat cu cineva. Acuma, de curând. În noiembrie, anul trecut. Căutau telefon, căutau bani. Venisem de la un văr de-al meu. Distanța era mare,

Maturii străzii

şi [de la distanţă] m-au confundat cu cineva. M-a dus la spital la „Baltazar”. Au zis că am piciorul scrântit. Sunt niște doctori nebuni. „Are piciorul scrântit, n-are nimic.” Și era piciorul meu rupt. A venit mama, m-a luat cu taxiul. Am stat vreo patru zile acasă. După patru zile, am dat telefon la Salvare. M-a dus la „Municipal”. Când m-a văzut, zice [doctoru’], „are piciorul rupt”. Și i-am explicat, uite, domnule, ăștia la „Baltazar“ zic că am piciorul scrântit. „Ăștia sunt nebuni?” Aveam piciorul rupt. Și a cam cheltuit atuncea bătrâna, vreo patru milioane jumate, cinci milioane3. Ba îmi lua pastilele astea, ba [alte] pastile. Aveam niște dureri enorme cu piciorul. Am ajuns la „Municipal”. Mi-a făcut radiografia pe 1 sau 2 noiembrie. M-a internat. Pe 4 sau pe 5 noiembrie m-a operat. Mi-a pus tije. Este diferență mare între „Baltazar” și „Municipal”. Diferență și la curățenie, și la colectivul care lucrează… La „Baltazar” am fost jignit, nu știe să vorbească cu oamenii, n-are bun simț. La „Municipal”, la Urgență sunt altfel de colectiv. [Cât am stat pe stradă] am avut prieteni care aveau lucrări. Vile. La tencuieli, le făceam materialul, la curățenie. „Băi, Bogdane, azi avem de muncă acolo. Stai acolo, te culci. Ca paznic. Te plătește și ca paznic proprietarul.” Noi de sâmbăta nu mai lucram, de la ora unu. Că ei plecau 3

În bani vechi.

213

Ciprian Voicilă

214

acasă. Și rămâneam ca paznic acolo. Mă asigura proprietarul cu televizor, aragaz, hrană. Îmi spunea ce are nevoie. Aveam noaptea control de la poliție. N-aveam treabă cu oamenii. Proprietarul, când te bagă, îți face verificarea prima oară, când te bagă într-un imobil. Aveam foaie de-asta temporală [sic!]. Și m-a dus și m-a verificat. „Da, domnule, ești în regulă.” Oricare om care te bagă la el în locuință îți cere buletinul. Că mulți care au plecat de pe Unirii, de-acolo, au furat, au spart. Din locații au furat. Furau scule. Și lumea cam i-e frică de la o vreme. „A, e Bogdan, e cutare. Lasă, că știu cine e acolo.” Și mie îmi dădea sculele în primire. Mi le dădea, mi le puneam în baracă la mine, acolo. Aveam eu altă baracă, pe din două: aicea adormeam și aicea era sculele. Adică trebuia să treci peste mine să iei sculele. Și le dădeam pe inventar. Făceam zugrăveli. Dar acuma, în ultima vreme, nu se mai găsește [de lucru]. Nu mai e de muncă cum era odată. Omu’ te ia la zugrăveală și nu-ți convine. 60 de lei pe zi. Îți iei un pachet de țigări, mănânci, se duc banii. Nu mai e cum erau prețurile odată în România, la noi. Au scăzut mult de tot prețurile la noi în România. Oamenii străzii, majoritatea care au fost pe-aicea, ori au plecat în străinătate, ori au rămas. Unii strâng PET-uri acum, sticle de-astea de plastic. Le vinde omu’ la magazin, la depozit. La orice depozit.

Maturii străzii

PET-uri, cutii. Le strânge și-și mai câștigă și el o bucată de pâine. Plasticul se vinde, şi cutiile alea de Pepsi. [Vin la Samusocial] zi de zi. Păi, dacă sunt voluntar la ei?! Zi de zi. În caz de am treabă, nu vin în prima parte a zilei, vin după-amiază. Știe și doamna directoare. Mereu m-a ajutat. Și la spital m-a ajutat, cu medicamente. Medicamente, căruț mi-a dat, când am avut nevoie. Căruț de-ăla portativu’, cârjă… Mi-a dat și bani. Dar foarte multă lume [care vine] aici își bate joc. Unii vin beți, înjură în incintă. Nu dă o mână de ajutor. Țipă, urlă – fie bărbat, fie femeie – nu țin cont. Asociația asta fiind foarte bună! Te duci, „dă-mi un medicament, dă-mi un pansament”. Mulți nu țin cont de chestia asta. Uite, vine acuma, intrăm la baie. Avem și baie aici. Le dă săpun, șampon. Vine [cu] fel de fel de boli. Eu știu deja. Sunt obișnuit cu așa ceva. Vine cu râie, vine cu păduchi. Se defectează baia după ce pleacă ei. Băgăm clor. Și tu ca om poți să iei. Prosoapele se bagă la mașina de spălat. Să faci o baie undeva contează. Dacă te duci la baie, e zece lei la baia publică. Există, cum să nu? E la Grivița. Omu’ , dacă vrea să se reabiliteze, poate. Dacă zice „vreau”, se poate. Pe undeva, da, [m-am simțit desconsiderat]. Dar mi-am revenit, cu timpul. A fost doar o perioadă. Mă vedeam: ia uite, mă! Cu familie, [şi

215

Ciprian Voicilă

stau] pe stradă?! Că am familie aici, în București. Am familie, rude. Nu m-am dus la ei, la veri. Și [sunt] oameni capabili, cu prăvălii. Ambiția! Prin muncă și ambiție, astea două lucruri, [mi-am revenit]. Ajunsesem să dau în daru’ băuturii acum cinșpe ani, la început. În depresie. Pe urmă am zis, stai, mă, că nu e bună băutura! A fost, să vă spun așa, prima săptămână. Pe urmă m-am dezobișnuit. Mi-am făcut de lucru pe colo, pe colo, pe unde găseam. Sunt aici, la Samu’. Îmi fac de lucru colo, colo. Uiți. Bei o cafea, mănânci. Altu’ se gândește numai la băutură, dar nu se gândește ce mănâncă a doua zi sau în ziua aia. De băut, mult de băut! Hai să beau! Dar după ce bei, nu trebuie să și mănânci? Că stomacul cere. O fasole, un cartof… Obligat - forțat trebuie să mănânci. Și de-aia spun, sunt fel de fel de oameni. Unii au avut ambiție, și-au refăcut viața, alții nu. Cazuri de aici, de la Samu’: unu’ de pe stradă. Mi-a zis, „Bogdane, mi-am făcut contract de casă la Cotroceni. Eu am pensie, ea muncește ca menajeră la lume. N-am treabă. M-am dus la primărie, mi-am luat casă”. I-a dat casă primăria. El e pensionat pe caz de boală. Sunt fel de fel de cazuri care și-au revenit. Fel de fel de oameni care au avut ambiție. Zice, „bă, stau pe stradă toată viața? Nu. Mă retrag”. Și s-au retras. Îi vedeai oameni de beau, 216

Maturii străzii

erau la bordură. Zic, nu mai beau, frate! De ce nu mai beau? Păi, nu îmi mai convine. Vreau să ajung aici la Samu’. Mai vin pe aicea, la un medicament, că dacă stau cu chirie au drepturi. Dacă locuiești cu chirie, ai drepturi aicea. Numai dacă ai proprietate nu ai dreptu’ să mai vii aici. Mai vin pe aici cei cu chirii. „Bogdane, iau și eu un medicament!” „Du-te, mă, la medicală și ia un medicament, dacă au.” [Mai vin] la o consultație. „Păi, lucrez la Carrefour. Mi-am luat cameră cu chirie.” Își vede de treaba lui fiecare. Sunt oameni și de așa ceva la noi, care i-au angajat, i-au trimis la muncă. O grămadă de oameni lucrează la „Romprest”. De la noi, oamenii străzii. Sunt o grămadă, vreo patruzeci, cincizeci de inși acolo. De-ăștia care mătură pe stradă. Doarme acolo, le dă cazare. Câte cincizeci de inși, dacă sunt vreo patru sute de inși. Și ei lucrează o lună de zile și șapte zile sunt libere. Dar o lună de zile le lucrează. Și le dă vreo zece milioane salariu, zece milioane cinci sute. Şi pe urmă le dă șapte zile libere. Le dă masă acolo, cazare. Multă lume s-a reabilitat prin muncă. Că avem și de-ăștia care fură. Sunt și oameni de-ăștia, care nu le place munca. Dar unii ce spun? „Mă duc la muncă și-mi văd de treaba mea.” Și mulți de la noi lucrează. Samu’ a trimis multă lume la muncă. Domnișoara Camelia4 a trimis multă lume 4

Camelia Dumitru, consilier ocupațional la cabinetul medico-psiho-social al Asociației Samusocial.

217

Ciprian Voicilă

218

la muncă. Dă telefon, vorbește la firma respectivă. Contează chestia asta, să-i ajute pentru muncă. Contează mult de tot! Multă lume nu se descurcă cu mâncarea. Am văzut. Păi, cum cară ăla două, trei PET-uri, poate să care oricine două, trei sticle de-astea. Și la un sac de-ăla îi dă două sute de mii. Un sac mare, douăj’ de lei [noi]. Dacă alergi de dimineața până seara, faci patru sute, cinci sute. Le găsește pe la coșuri deastea de gunoi, containere. Ăștialalți, care vrea să facă bani, pleacă dimineața de la patru. Am eu un băiat aicea. E plecat la Moldova acuma. E din Moldova. El șade aicea cu un băiat, în câmp. Cu Rudaru. El la ora trei e sculat în picioare. Și se duce să ia PET-uri din astea, cutii. Și face bani. Îl vezi că trece cu sacu’ , cu căruțu’. „Ce faci, mă?” „Mă duc să le vând.” De-aia zic, sunt oameni care se ocupă numai de așa ceva. „Ce fac, domnule, aici? Fac foamea? N-am țigări, n-am mâncare. Așa, mă duc, miadun câțiva saci de-ăia, am și mâncare, și băutură.” Dar el le strânge și pe urmă vine mașina și le ia. Că e mai avantajos aşa pentru el. Că el le strânge, ăla le cântărește și îi dă banul pe loc, cum ar veni. Alții strâng fiare. Alții se duc de dimineața, caută fiare. Caută cupru. Caută în gunoaie și găsește telefoane. Din telefon, din firele-astea de cablu, de la internet, ia firul ăla și-și face banii. Cărți… Au anticariat. Cărți vechi, tablouri, ce nu găsește omu’ la container, la gunoi? Și le găsește și își face banii să

Maturii străzii

mănânce. Depinde de om, la ce oră se scoală. Ăștia umblă noaptea mult. Știu unde scoate gunoiu’, zona respectivă. Și-i vezi, umblă. PET-urile [sunt] cele mai căutate. Și cuprul, dar dacă găsești cupru! PET-urile, asta se vinde oriunde. În orice cartier, în orice zonă. Îs cele mai căutate. Și la cupru a scăzut prețul [față de] cum era odată. Cupru’, aluminiu’, fieru’. Fieru’ e cel mai prost plătit: douăj’ de bani. Să știți că mi s-a-ntâmplat odată să mă plictisesc. N-am avut de lucru. Pe urmă căutam de lucru, nu mai stăteam. Oriunde mă duceam: și la șanțuri, și la orice avea nevoie omu’. Stăteai o zi, a doua zi te duceai la muncă obligat! Dimineața la ora cinci erai sculat. Te duceai pe platformă la Unirii. Acolo stăteai. Prima dată, veneau clienții de dimineață, care avea nevoie de oameni. Care venea pe la unșpe, doișpe, era țeapă: nu știai dacă îți iei banu’ sau nu. Platforma e jos, acolo, la Unirii. Acuma, se strâng oamenii pe colț. Sus face hotel acuma. Aicea la tramvaiu’ 40, la Sfânta Vineri. Acuma face hotel. Acolo era platforma noastră unde ne strângeam. Și-acum se strâng oamenii jos. Ne duceam acolo pe platformă și stăteam [la] o cafea. Venea omu’. Plecau câte zece inși, cinșpe inși, douăj’ de inși la muncă. Câți avea nevoie omu’. „Avem nevoie să terminăm fundația astăzi.” Astăzi terminam fundația. La săpat numai; la dulgherie avea alți oameni. Te uitai la om: dacă prezenta garanție, îi făceai dul-

219

Ciprian Voicilă

gheria. Că eu fac și dulgherie, mă pricep și la dulgherie. Nu-ți convenea, plecai. I-ai făcut fundația, i-ai săpat-o, plecai. Dacă îi spuneai prețu’ – „mie îmi dai atâta la dulgherie” – şi el spunea că nu poate să-ți dea, îți dădeai seama: gata, asta e țeapă! „Atuncea, dă-mi banii pe ce ți-am muncit!” Și plecai. Dacă cădeai la preț cu el, da, era altă treabă. Mai erau oameni din ăștia, mai se nimereau. „Păi, n-am dulgher.” Dulgherie îi făceai. Zic, „la dulgherie sunt bun, dar la acoperiș nu mă bag!”. La acoperiș nu mă băgam. Era foarte dificil. Doar la stâlpi, la o fundație. La un stâlp din ăla, după ce i-ai făcut zidăria, poți să îi faci cofragul, zidăria. Să îl împănezi. Asta e altă treabă. Dar acoperișul e foarte dificil. Singur am învățat, pe șantier. Că sora lu’ mama a fost șefă de echipă. Pe timpu’ lu’ Ceaușescu lua câte o sută cincizeci de oameni la muncă. Și-am furat [meserie] de colo, de dincolo. Și dulgheria asta e o meserie migăloasă, dar e bănoasă. Acuma nu mai e prețul cum era odată. Îi ziceai la unu’, „băi, îmi dai atâta la zi”. „Da.” Îmi dădea un milion sau două milioane la zi, [bani vechi]. Și el spunea: „Până deseară e gata?” „Până deseară e gata.” Venea șeful de lucrare sau proprietarul și verifica stâlpii. Și îți dădea banii și rămâneai acolo. Da, am dormit și prin scări de bloc. Pe Șoseaua Giurgiului. [Locatarii], dacă nu lăsai mizerie, se 220

Maturii străzii

purtau bine. Noaptea [dormeam acolo]. Mă știau. Îl ajutam pe omu’ de serviciu să scoată cazanele, când eram liber. „Băi, Bogdane, vreau să spăl și eu scara.” „Dă încoace că o spăl eu.” Spălam eu scara. Și te vedea un locatar: „domnule, vii să scutur și eu un covor?”. Nu te chema omu’ degeaba. Îi scuturai covoru’ lu’ ăla, îi făceai [altceva] lu’ ăla și te cunoștea lumea. Și la un moment dat, ei veneau cu mâncarea, cu țigările, cafeaua. „Unde e băiatu’ ăsta?” „Păi, astăzi nu e.” „Sâmbătă dacă este, să-mi scuture și mie covoru’. Să-mi spele și mie geamurile.” Și făceai. (interviu realizat de autor în 28 mai 2015, la cabinetul medico-psiho-social al Asociației Samusocial)

221

Gheorghe Azizoaie „Eu am stat în Militari, prin parc. Tot în zona unde te cunoaște lumea“

Numele

meu este Azizoaie Gheorghe. Din Moldova. De când am avut accidentul, am rămas fără casă. Am avut un accident, am căzut de la serviciu şi am fost operat şi din ’97 sunt pensionat pe caz de boală. Am lucrat la metrou. Am căzut dintre etajul unu și doi. S-a rupt un fier care era dintr-o sudură mai veche, anterioară, de când s-a construit. Și-am căzut. Am venit pe spate şi mi-a dat drept în cap. Și, în zbor, am prins o creangă de copac şi am venit pe umărul ăsta. Am coloana fracturată. Acuma am cincizeci şi şase de ani1. La remarca mea că, în ciuda vârstei, pare mult mai tânăr, răspunde că tocmai s-a bărbierit şi a făcut baie. (Ciprian Voicilă)

Ciprian Voicilă

224

În ’92 am rămas fără locuință. Aveam o casă de serviciu şi s-a dărâmat. Aicea, în Militari. Şi fiecare am plecat unde-am putut. Ni s-au redat… Cum să zic? Ni s-a dat o locuinţă undeva în Ferentari. Dar în ţigănia aia acolo era crimă şi pedeapsă! Stau pe stradă din alte motive, pentru că am venit şi m-am recăsătorit cu a doua soţie. Am făcut nunta acolo şi am venit aici. Am dat bani şi n-am scos chitanţă. N-am tăiat chitanţă. Şi banii care i-am dat, la revedere! Şi-am ajuns pe stradă. Nu puteam să stau cu soacră-mea, fără acte, fără nimic. Mi-a furat geanta cu acte din faţa primăriei capitalei, pe stradă. Pe stradă stau din 2010. Sunt cinci ani. Eu am locuit întâi în Militari, prin parc. Am foşti colegi din Sectorul 6 care mă cunosc. Foşti colegi de la metrou. Sunt mulți care mă cunosc. [Cel mai bine este să stai] tot în zona unde te cunoaşte lumea. Avantaje sunt. Să zicem că poliţia te cunoaşte. În primul rând, poliţia aceea comunitară. Sunt prietenii şi copiii prietenilor mei care sunt mari, care te cunosc. Şi oricum, dacă s-ar întâmpla să ai un accident, ceva, adică să te bată sau mai ştiu eu ce treburi, nu poate să nu fie unul care să nu te cunoască. În altă zonă, te fură cu tot. Un singur coleg – stau la el de vreo trei ani – m-a ajutat material. Dar el, omul, mai are un an de zile până la pensie şi pleacă la ţară. Acum este plecat. Locuiesc la el. Mi-a lăsat o maşină, să stau

Maturii străzii

în ea. E pusă undeva bine şi merg seara şi mă culc acolo. La el în casă [țin lucrurile importante]. Cu Samusocial colaborez exact din 2010 sau 2011, cam aşa ceva. Pe mine m-au ajutat foarte mult. Păi, am venit la asistenţă socială. Am spus durerile care le am. Mi-a dat un bilet de trimitere la spital. Mi-a dat trimitere să merg la ochi, să merg la un dinte, dacă am avut probleme din astea. Şi m-a ajutat, nu pot să spun, cu o conservă, o pâine, un pachet. În primul rând, este o baie. Poţi să faci o baie, poţi să te speli. Un pantof, un ciorap, o şosetă. Și cu haine m-au ajutat: un chilot, un maieu, o cămaşă, o haină mai groasă. Bic2, săpun, ce se dă de aici. Am trecut printr-o perioadă foarte grea, exact în momentul când m-am despărţit de fosta soție. Adică am plecat. M-am despărţit când m-a înşelat şi am dat şi banii. Între timp, nu se mai putea sta. Buletin n-aveam, acte n-aveam. Am plecat, cum s-ar spune, pe drum. Am luat-o de nebun! Şi am găsit un loc de muncă. Am lucrat, dar era o muncă foarte grea pentru mine. Și am rezistat vreo lună de zile ca să recuperez nişte bani. Barem să-i obţin aşa! Și am venit şi am făcut buletinul, mi-am făcut ce a trebuit. Am mers la ţară să-mi recuperez certificatul de naştere. Dup-aia am venit şi-am făcut buletinul. Şi, plus de asta, m-am găsit cu colegul ăsta. M-a 2

Aparat de ras.

225

Ciprian Voicilă

găsit în maşină, dormind. Ajunsesem la capăt. Nici nu mai puteam să reacţionez în momentul ăla, de obosit ce eram! Era o maşină de transport în comun. Şi am adormit. Şi [când m-am trezit], când colo, chiar colegu’ care m-a ajutat! Și în ziua de azi mă ajută foarte mult! Boala e cea mai grea de suportat. Sunt operat de două ori de hernie de disc, de vreo patru ori la burtă şi aşa mai departe. Ultima operaţie [am avut-o] în 2010. Am avut eventraţie, muşchiul rupt. Probabil că-l aveam de când am căzut. Un singur medic m-a măcelărit ca pe porc. Nu-i dau numele, că nu e cazul să-i dau numele. Când o fi cazul, îi dau şi numele. De plictisit, n-am cum. Numai ce stai să te gândeşti ce mănânci mâine, poimâine şi trebuie s-o iei la pas ca să te duci să-ţi cauţi de mâncare. Stau şi mă gândesc, bă, dar trebuie să merg în partea aia, să mă duc să-mi rezolv problema. Trebuie să mă duc la spital, trebuie să merg… Merg, mai strâng o cireaşă. Merg, strâng o nucă din copac. Ce-mi cere [lumea]. Adică dumneavoastră îmi cereți, „adu-mi şi mie două, trei kilograme de cireşe!”. Fac şi eu un mic efort. Găsesc pe cineva, se urcă-n copac şi-mi dă nişte crengi acolo. Le strâng, le pun în pungă şi-am plecat. Aţi înţeles, nu? Doi ani la rând am stat, iarna, la adăpostul de la Pallady, dar stricându-se treaba acolo… 226

Maturii străzii

Doi ani de zile am dus-o bine. A fost bine, chiar dacă era aglomerat. Era cu totul altceva. Dar anul trecut n-am mai stat acolo din cauză că a-nceput s-arunce mâncarea din geantă. Nu-ţi dădea voie cu mâncare înăuntru. De exemplu, o pâine, o conservă dac-o aveai, ca să mănânci şi tu când te culci. Nu, că cică dă mâncare. Și ne-aducea două sandvișuri. Nu te lăsa cu mâncarea ta. Mâncarea mea, caream dat bani pe ea, mi-a luat-o şi mi-a aruncat-o la coş. Am dormit o singură noapte şi n-am mai stat. Am preferat să nu mai merg acolo. Şi am noroc de colegul ăsta, v-am zis. Dar problema este că-n fiecare zi merg la el şi mănânc. Ajutor care face foarte mult! Ce aş dori eu? Să fie condamnaţi toţi ăştia din ’90 încoace, din ’89. De la Iliescu, toţi, cu Petre Roman. Pentru că sunt criminali, au făcut un genocid în ţara asta. Ei sunt genocidul. Nu Ceauşescu, Ceauşescu n-a făcut niciun genocid, nimic. Ei sunt genocidul. Și mai ales, acuma, Ponta. Poate o să scăpăm de el, nu știu. Politica asta şi neajunsurile care le-a provocat în ţara asta! Nu mai sunt fabrici, nu mai sunt uzine, nu mai sunt locuri de muncă, nu mai e nimic… Chiar dac-am căzut, dar puteam să-mi continui serviciul. Nu mai pot acum, acum e prea târziu. Vârsta a înaintat, boala a înaintat. Am dimineţi în care eu de la mijloc în jos simt că sunt amorţit 227

Ciprian Voicilă

cu totul. Nu mai pot nici picioarele să le mişc. Asta este, n-am ce face. Cel puţin de două ori pe săptămână [vin la Samusocial] pentru baie. Pentru un săpun, pentru un bic. Dacă-i cald şi transpir, pentru o cămaşă, pentr-un chilot, pentr-un maieu, pentr-un ciorap. M-au ajutat şi psihologic. Și cu bani, până la urmă, m-au ajutat, dacă vreţi să mă credeţi! Şi le mulţumesc pe calea asta, lu’ doamna Elena, lu’ doamna blondă, c-am uitat cum o cheamă. Irina. Şi la toate, de fapt. O cafea, ce este, mi-au dat. N-o să vină de-acasă cu mâncare să-ţi dea ţie, că eşti Gică, sau Gheorghe sau X, Y. Dau şi ele din ce primesc, din ce le aduce. Gânduri de viitor? Să am undeva să stau. Chiar şi-n spital să stau! Să am să stau undeva la cald. Din ce faci mişcări, ţi se pun oasele-napoi în mişcare, dar dacă n-ai unde să te duci? Unde te duci să munceşti? Nu te plăteşte. Te ţine o săptămână, două, trei, la revedere! Sunt ăştia în vârstă, care au șaizeci, șaptezeci de ani, care ţin locul în care ar putea să lucreze alţi doi, trei tineri. Altceva? Sănătate şi voie bună! (interviu realizat de autor în 10 iulie 2015, la cabinetul medico-psiho-social al Asociației Samusocial)

228

Dan Motruc „Dacă te-a văzut c-ai adormit, te-a vizat că ai bagaj, te «rezolvă»“

Sunt Dan Motruc [şi am] cincizeci şi trei [de

ani]. Și acuma sunt pe stradă. Să nu exagerez, de vreo zece, doisprezece ani. Figurez în București, dar sunt născut în județul Iași. Am plecat de la problemele care sunt acolo în sat. E vorba de casa părintească. Au murit părinții. Am o soră acolo, datorită ei am ajuns pe străzi. Când a murit maică-mea, eu nu eram în sat. Eram undeva în țară, la muncă. După ce am terminat munca, am ajuns în sat. Maică-mea era moartă. Era înmormântată. Mai am un frate, la Constanța. A băgat-o pe sora din sat în casa părintească. Sora a făcut cum a vrut ea, nu cum i-a dat ordin fratele. Și prin aspectul ăsta, am ajuns pe drumuri. Normal, [fiind] casa părintească, legal ar trebui să am și eu drept acolo. Dar problema e că nu avem cum

Ciprian Voicilă

232

să dezbatem două moșteniri. Nu am nici cum s-o dau în judecată, nu am cum să fac nimic. Dacă am dezbate două moșteniri sau ar fi o înțelegere mai coerentă între noi, aș putea să stau și eu acolo. În Iași, practic dormeam prin gară. Și nu numai prin gară. Vara dormeam pe unde apucam. Am stat în Cluj, am stat în Suceava. În Suceava am găsit și de muncă, la oameni. În București – [din] care n-am mai plecat nicidecum – stau de vreo șase ani. De șase, șapte ani sunt înscris la Samusocial. Aici, în București, nu am o zonă fixă. Mai sunt care dorm prin scări de bloc și fac și prostii. Se apucă de furat flori. Datorită unor [astfel de] persoane și-au băgat oamenii camere de vedere și nu mai poți să mai intri pe oriunde. Dar, pe unde am intrat eu, am fost văzut bine. Nu am un sector fix. De exemplu, aseară am fost în Militari. O noapte mai înainte, am fost în Sectorul 3, în Tineretului. Caut și eu zone unde să fiu ferit de hoți. Sunt și din categoria oamenilor de pe stradă, și din alte categorii sociale. Sunt unii care le place să se țină de furat. [Asta-i] o categorie. A doua categorie, care suflă în pungă. Aurolaci, da. Ăia iar nu gândesc, ăia fac prostii. Ca reședință, au Gara de Nord, dar mai sunt și prin alte părți. Găsim în tot Bucureștiul, și nu numai în București. Te-a văzut c-ai dormit, te-a vizat că ai bagaj, te „rezolvă“. Dacă mergi, așa, nu prea se leagă nici aurolacii. Dar cum ai pus capul jos, ești terminat. Deci problema e să căutăm locuri

Maturii străzii

unde să nu fim vizați de ei: scările de bloc, anumite parcuri mai ascunse. De fapt, în parcuri sunt cam peste tot fel de fel de [oameni]. Iarna, până acuma am stat tot așa, prin scări de bloc. Căutam o scară în care se putea intra. Acuma s-au deschis anumite adăposturi și ne mai ducem la adăposturi. Alea două, trei luni de iarnă, când e mai frig. Dup-aia ieșim iar, ne căutăm pe unde putem. Care figurăm pe București, ne ducem, ne înscriem. Dar sunt anumite persoane [pe] care le ia cu poliția, îi ia și îi duce la adăpost. Personal, nu știu dacă avem șanse să intrăm [iarna într-un adăpost]. Tot prin cineva. Prin Samusocial sau prin altă fundație, sau să anunțăm noi organele de poliție: „Domnule, vrem să mergem la adăpost!”. Am fost în mai multe adăposturi. Am fost la un adăpost lângă Spitalul Municipal. Am stat doar două luni acolo. Am fost acum doi ani la adăpost la Pallady, tocmai la ieșirea din București spre Constanța. Și iarna trecută am fost la Sectorul 2. De vreo șase ani [vin la Samusocial]. Șase sau șapte, nu mai știu exact. Avem șansa să facem o baie. Dacă avem probleme cu sănătatea, există un medicament, ne oferă. Dacă avem nevoie de ceva, de o îmbrăcăminte mai așa, există, ne oferă. Deci eu, personal, am avut beneficii. Nu prea mari, dar oricum, am fost mulțumit. Am nevoie să fac o baie? Am venit să fac o baie. Nu pot să spun că nu am avut beneficii. După probleme, după necesități. Deci

233

Ciprian Voicilă

234

[vin] la baie la o săptămână. Acuma, cum e vară, vin mai rar. Dar la problemele cu sănătatea am venit mai des. Am o problemă cu o boală de piele, o boală internă. Și la picioare un fel de eczemă. O am de ani de zile. Nu știu dacă pot să scap de ea. De dinainte le am. Psoriazisul, l-am luat. Mi-a apărut din ’85, că aveam serviciul și deodată mi-a apărut. Că prima dată m-am și speriat! Mi-au spus medicii. Știam că asta e boală care nu dispare în veci. Și medicii m-au încurajat mult. „Să nu te sperii că nu mori de asta. Mori cu asta. Nu dispare asta în veci. Trebuie, numai, s-o tratăm.“ La vreo treizeci şi opt - patruzeci de ani [am ajuns pe stradă]. O mică depresie ar fi apărut, dar s-a schimbat imediat. În primul rând, am ajuns la o vârstă. De atunci am început eu să văd că nu mai figurează lucrurile bune. Un loc de muncă sigur nu l-am mai avut. [Înainte de a ajunge în stradă], am avut un loc de muncă sigur. Care am gândit eu că e sigur, dar nici ăla n-a fost aşa. Am lucrat la C.F.R. Și, după cum am prins eu din tinerețe, C.F.R.-ul era pe mult timp. Acuma s-a cam stricat și cu C.F.R.-ul. Am făcut o școală profesională, dar s-a stricat și aia, meseria asta. Și-acuma o am, dar degeaba o am dacă fabricile nu mai funcționează. Nu mai e nicio fabrică, s-au dărâmat toate fabricile. În primul rând, la vârsta pe care o aveam

Maturii străzii

atunci, nu puteam să realizez o familie. Nu aveai un loc de muncă sigur. Nu puteai să-ți găsești o femeie, să fiți împreună. Deci era foarte greu. Am stat și-am gândit: și-așa viața îmi trece. Dacă mă consum așa, aiurea… Oricum viața, dacă s-a dus până acuma, de-acuma tot se duce. Am cincizeci şi trei de ani, înapoi la douăzeci şi cinci de ani sau la douăzeci nu pot să mai ajung. N-am cum. Și mi-am schimbat imediat părerea, că nu are rost să mă consum aiurea. [Oamenii] m-au ajutat. Cu bani, cu alimente, m-au ajutat, nu pot să spun că nu. Când dormeam prin scări de bloc. Mai sunt oameni fel de fel: unul te-ajută, altul spune, „băi, nu mai veni aici că nu e bine”. Sunt oameni între oameni. În primul rând [îmi doresc] un loc de muncă. Dup-aia mi le pot rezolva pe toate. Dar atât cât nu avem loc de muncă, nimic nu putem rezolva. Nu aș putea să vă dau răspuns [la întrebarea cum o să-l obțin], că e și vârsta care împiedică mult. Prin Samu’, prin anumite fundații, [sper să îl obțin]. Fără muncă nu poți să trăiești. [Ai nevoie] de oarecare venit, normal, că fără un venit nu poți să trăiești. Nu ai cum să supraviețuiești. Dacă ai un loc de muncă sigur, te poți axa pe un sprijin pe mai mult timp, dar atât timp cât nu e locul de muncă, sigur nu te poți axa pe nimic. Carte de muncă am. V-am spus, am lucrat în fabrică de mobilă, am lucrat la C.F.R., am lucrat în mai multe puncte. E băgată la o fundație unde am avut loc de muncă, la Ateliere Fără

235

Ciprian Voicilă

Frontiere. Și acolo a fost cu multe certuri. Acolo am toate actele, toate documentele. Am și certificat de naștere, am și carte de muncă, și toate diplomele, ceam mai făcut eu acolo. Dacă le-aș purta cu mine pe stradă, mă prinde hoțul, mi le fură, rămân fără ele. Nu se poate! Păi, dacă astea le-am pierdut, înapoi nu mai pot să le fac. Buletinul se face. Se poate face, dacă sunt cum sunt eu. În comuna de unde eram, mă duceam la primărie la comună, rugam pe cineva să mă ia în spațiu, mă lua în spațiu și făceam buletin. Și acolo am făcut de mai multe ori buletinul. Eu am fost luat de cineva în spațiu și mi-am făcut buletin pe Sectorul 2. Certificat pot să fac, mă duc la comună, dar cartea de muncă nu se mai face în veci! Aia nu se mai face. Am lucrat un an acolo. Mi-au dat un loc de muncă pe la Mega Image, acolo, ca parte privată. La Ateliere Fără Frontiere munceam, tot așa, o muncă necalificată. Şi la Mega Image la fel, tot muncă necalificată. Luam, stricam, reparam. Asta era! [Din familie] nu mai e nici mama, nici tata. Cu frații am încercat să țin legătura prin telefon. Am vorbit o perioadă. Cu fratele de la Constanța, care a băgat-o pe sora în casă, am colaborat. Acuma nu mai am numărul lui, deci nu știu ce se mai întâmplă. Cel mai greu de suportat [pe stradă] e că nu ai condițiile care trebuie ca să te înscrii în societate. În primul rând, să fii spălat la timp, să dormi la timp, să te duci la un loc de muncă la timp. Cum are 236 orice om: au un serviciu, se duc la muncă, vin de la

Maturii străzii

muncă, merg acasă. Eu nu mă duc… Dimineața, mă trezesc. Dacă mă trezesc, mă duc în oraș. Mă duc să caut să văd ce pot să fac și eu. Să fac rost de ceva de mâncare, rost de un bănuț, ceva, dacă se poate. Dacă nu se poate, asta e. Asta e cel mai greu de suportat. Mai mă duc prin gară și mai car câte un bagaj. Sunt mulți care colectează PET-uri, dar mie numi convine, nu e convenabil. Una, sunt prea ieftine. Aduni cât aduni, deci alergi, și nu iei mai nimic. Și a doua, îi „ridicăm”1 noi, ăștia ai străzii, pe ăia care le colectează. Sunt firme [care vin să le colecteze]. Am încercat să colaborez cu o fundație pentru a face un alt curs de calificare, dar am fost oprit. Nu are importanță să spun de cine. Deci m-am înscris la Fundația „Motivation” să fac un curs de ajutor de bucătar. Și acolo am făcut dosarul, tot. Dup-aia, gata, mi s-a oprit. La catolici nu m-am dus la fundație, m-am dus la, ca să zic așa, un fel de biserică catolică unde, tot așa, ne ajută să facem o baie. Pe Griviței. E o casă misionară, mai bine spus, de maici catolice. O casă misionară, așa îi spune. A fost biserică misionară în Chitila, dar nu mai e. Și acolo sunt fel de fel de oameni, ca peste tot. Fel de fel de oameni. (interviu realizat de autor în 10 iulie 2015, la cabinetul medico-psiho-social al Asociației Samusocial) Se referă la faptul că oamenii străzii, strângând PET-urile din zonele insalubre ale capitalei, îi îmbogățesc pe cei care vin cu mașinile să le ia de-a gata, contra cost, din anumite puncte de colectare.

237

Lari Ciungu „La început am stat aproape șase luni la metrou, la Basarab, fără să știu altă zonă“

Ciungu Lari este numele meu. Am treizeci de

ani. Fac treizeci şi unu de ani anul ăsta. Eu sunt plecat cam din ’92 de acasă. După ce a murit mama lui tata, am plecat în lume, singur, așa. În orașul Odobești m-am născut, județul Vrancea. Am plecat singur, copil de şapte ani și ceva. Tata mă bătea foarte rău. Eram singurul băiat. Și mai avea un alt băiat cu altă femeie. Și pe mine mă bătea. Eu am mai fost bătut și înainte să moară bunică-mea. El zicea că făceam probleme. Dar ca un copil, orice copil mai face câteva probleme când e mic. Am zis că decât să stau să apuc să mor… că am stat și prin spital înainte să fug! Am prins o boală, cavernă, cam așa îmi aduc eu aminte că se

Ciprian Voicilă

240

spunea. Am avut gaură în plămâni, de T.B.C. Și Dumnezeu mi-a dat putere să nu mai am probleme cu acea boală și am fugit de-acasă. Altceva n-aveam ce să fac. Am zis, ce-o fi cu mine [o fi]. Unde o vrea să ajung, acolo ajung. Primul tren l-am luat. Mă gândeam în mintea mea că unde duce trenul ăsta, acolo voi rămâne. Dacă, să zic, trenul acela era de Constanța și se ducea în Constanța, acolo rămâneam. Nu mă mai întorceam. Că n-avea rost să mă întorc înapoi sau să plec în altă zonă, că vreau neapărat București sau în alt oraș. Am zis că unde m-oi duce, acolo rămân. Am rămas și ăsta sunt, cum sunt acuma. La început am stat vreo patru luni de zile [pe stradă] și aproape șase luni de zile la metrou, la Basarab, fără să știu altă zonă. În 1997 am venit în București. Acolo, la Basarab, am coborât din tren. Și-am rămas în zona aceea, că nu știam să umblu. Pe urmă am început să învăț câte puțin, câte puțin și-am plecat din zona aceea. Într-un fel, viața era grea, pentru că eram un copil și stăteam acolo. În timpul ăla nu era cum e acum. Atunci se mai dădea de pomană. Nu stăteam să-mi dea de pomană. Stăteam acolo pentru că nu știam să umblu și n-am vrut să plec din zona aceea. Că am zis să nu mă pierd în altă zonă și să nu pot să vin înapoi. Chiar n-am avut pe nimeni, în alea șase luni de zile. Nu cunoșteam pe nimenea. Doar vreo

Maturii străzii

patru personaje. Jos, la metrou, casierițele metroului, care vindeau acolo bilete. Și atât. Și câțiva polițiști care veneau o dată la nu știu cât timp. M-au întrebat, mi-au luat datele. M-au căutat și au vrut să mă trimită înapoi. Și am zis că nu vreau să merg. Dacă mă trimit înapoi, eu tot o să plec. Le-am zis situația care era. Până la urmă a venit un puști, tot așa, aproape de vârsta mea cum sunt eu acuma, de treizeci de ani. Și a zis ca să mă ia acasă la el. Eu am fost de acord să merg. El mai venea, trecea pe la mine și-mi mai lăsa mâncare. Și-am zis să merg, să nu stau acolo permanent. Și când am ajuns în cartierul 23 August a zis că nu poate să mă mai ia. Că l-a sunat nu știu cine și nu poate să mă ia. În fine, nu știu care era ideea. Și am rămas în cartierul 23 August. Chiar în gară, în parcuri, în zona aceea. Atuncea era altfel. Acuma nu mai este cum era înainte. Atunci puteai să dormi și în gară, puteai să dormi și pe lângă barăci. Aveai unde să stai, dar acum, nu. Acuma nu mai este cum era înainte. De la oamenii de pe stradă [făceam rost de bani]. [Erau] călătorii care treceau. Chiar mă mirasem, că atât cât am stat acolo făcusem o grămadă de bani. Aveam o grămadă de bani în buzunar. Îmbrăcămintea, mâncarea [costau]. Din magazin1 [le luam]. Luam acolo de un leu, de un 1

Se referă la un magazin second-hand.

241

Ciprian Voicilă

leu și jumătate, depinde cât cântărea. Dar de un timp am început să nu mai cerșesc. Am încercat să mă mențin din muncă, din tot ce pot să produc. Ajutam, cum s-ar zice, pe angajatul de la aprozarul ăla. Îi căram o ladă, mă trimitea să-i aduc apă, și altele. Până a început să mă cunoască unii din patroni. Și mi-a zis unul dintre patroni să stau lângă el, acolo, că-mi dă el în jur de opt sute de lei, cum sunt acuma. Salariu, să-mi dea pe lună. Și eu am fost de acord. Mâncarea mi-o dădea el. Mi-a dat o baracă de fier în care dormeam. Și am stat acolo. Acolo am locuit vreo patru ani și ceva, cinci ani de zile. Mi-a adus un televizor. Am făcut niște improvizații și-am stat acolo. Până la urmă știa și poliția din 23 August de mine. Nu mai eram omul ăla care să pun mâna sau să fac altele, cum sunt unii de obicei. Eu nu făceam lucruri din astea. Să zic c-am stat până prin 2001, aproape. Aproape de ’98 până în 2001 am stat. Și în 2001 am căzut la penitenciar. Am fost la pușcărie dintr-o greșeală cu niște droguri. Am început să consum, că eram puțin mai mărișor. Am luat pe cineva de pe stradă, o fată. O puștoaică luată cu japca. Cum s-ar zice, un viol. Și am stat vreo cinci ani jumate acolo: şi pentru droguri, și pentru japcă. Am scăpat de la pușcărie și atunci am cunoscut Samusocial. Au venit niște colegi de-ai lor în 23 August să 242

Maturii străzii

aducă mâncare. Mai aduceau mâncare. Și în timpul ăla am zis să întreb prin ce zonă e. M-au luat în seara aia, îmi aduc aminte ca acuma. Mergeau cu mașina şi dădeau mâncare caldă. Și la ora actuală mai sunt câteva personaje, [oameni] care-i cunosc de atunci. Și am zis să vin și eu aici. Asta cam prin 2007 - 2008. Și primul personaj care era a fost dânsa… am uitat cum o cheamă. Nu cea blondă, cealaltă, doamna Elena. A fost prima persoană care mi-a făcut actele pentru social, aici. Dosarul. Aveam foaia temporară, care era expirată. Și am încercat atunci să mă angajez. Eram puțin mărișor. Am făcut tot posibilul. Am fost pe la comandanți, pe la poliția din Ștefan cel Mare. La Poliția Capitalei, ultima oară când am fost, dânșii mi-au spus că nu se poate să-mi facă nimic. Și am zis: „Da? Stau la ușă și cine iese – că este gabor, că este civil – îi dau [una] și-l omor, să ajung înapoi la pușcărie, dacă nu mă ajutați!”. Că nu aveam buletin, nu aveam nici certificat de naștere, decât foaia aceea temporară, care era făcută în penitenciar. Și am făcut tot posibilul să mă angajez. Dânșii, dacă au văzut că chiar insist, m-au ajutat foarte mult. Și maxim într-o săptămână și jumătate de când am scăpat de la pușcărie, m-am și angajat, la „Rosal Grup“ prima oară. Și am stat vreo trei ani și ceva acolo. Atunci [Samusocial] m-a ajutat cu mâncare, 243

Ciprian Voicilă

cu niște îmbrăcăminte. Dar acuma, ultima oară, de ce să nu spun? M-a ajutat și cu bani într-un fel, că-mi trebuia bani pentru chirie. Să pot să stau cu chirie, să nu stau pe stradă. Când m-am angajat la S.C. Urban, unde sunt acuma, momentan. O firmă de salubritate stradală. Și atunci normal că nu aveam bani. Nu aveam nimic. Și [S.C. Urban] mi-a dat bani abia după două luni de zile. Cei de la Samusocial m-au ajutat și cu bani, de ce să nu zic? Am discutat [cu ei] despre chestia asta2, dar a trebuit să am eu ambiție. Puteam să zic da [şi să nu mă duc]. Că am văzut că alții zic: „ajutați-mă, doamnă, că mă angajez” şi când să se ducă acolo, nu se mai duc. Eu am încercat și am avut în gândul meu, așa, puțin mai multă ambiție de a face ce vreau eu. Să muncesc, să nu încerc să fac iarăși alte prostii și să ajung din nou la pușcărie. Acum doi ani de zile m-am angajat la S.C. Urban. Doi ani de zile fac de când sunt angajat acolo. Samusocial m-a ajutat. Am venit, am zis că vreau să mă angajez, am intrat pe internet. Am sunat acolo. Am întrebat. Tot eu am vorbit acolo. M-am dus acolo. Am plecat la țară. Am scos cazierul, că nu puteam să scot cazierul de aici, din București. Și m-am angajat în timpul ăla. Eu aveam niște bani să plătesc chiria și îmi mai trebuia o sumă de trei milioane și ceva, aproape, ca să mai plătesc 2

244

Despre dificultățile existenței pe stradă.

Maturii străzii

o lună. Am venit și-am vorbit cu doamna Elena. Am vorbit cu ea și a intervenit în serviciul social, aicea. S-au făcut niște hârtii și în maxim două zile m-au chemat să-mi dea banii, să mă duc să plătesc și diferența de chirie. Nu puteam să muncesc și să stau și pe stradă! De când sunt angajat, [vin la Samusocial] o dată pe lună. Vin așa, să mai văd lumea. Să nu zică: „Uite, bă, l-am ajutat și nu mai vine și el pe la noi pe-aici, să-l mai vedem și noi!”. În mod normal mă duc la o singură persoană, nu mă duc la toți. La doamna Elena, cred că doamna Elena o cheamă. Numai la dânsa mă duc, că cu ea m-am învățat mai mult. Ea mi-a făcut prima oară actele. Acum lucrez tot la S.C. Urban și vreau să mă mut în „Romprest“. Tot stradal. Probabil [e mai bine], că dau banii la timp. Ăștia la S.C. Urban nu dau banii la timp. Salariile tot alea sunt, atât că se dau bonuri de masă. Nouă milioane șapte sute cincizeci 3, care e minim pe economie. Cam unsprezece milioane ar trebui să avem, normal, salariu. Dar unii au nouă milioane șapte sute cincizeci, unii unsprezece, depinde. Și la ăștia ne dă câte o masă pe noapte, că eu lucrez numai de noapte. Și, normal, aș vrea să schimb. Să fiu și de zi, nu numai de noapte. Încerc să mă angajez în partea cealaltă. [Îmi doresc să stau cu chirie] în 3

Toate sumele sunt exprimate în bani vechi.

245

Ciprian Voicilă

Piața Ferentari. Ar trebui să zic că mă simt bine, într-un fel. Dar într-un fel mă simt prost, pentru că nu-mi intră banii când trebuie să plătesc. Dacă nu pot să plătesc luna asta și nu-mi intră banii, trebuie să fac rost din altă parte, să umblu. Normal că este rău. [Pe stradă] de agresat nu, [n-am fost], dar de furat au încercat. Îmi dispăruse niște lucruri mai mici, dar n-am dat importanță. Până la urmă mi-am dat seama cine le-a luat. Tot d-ăștia care mă cunoșteau. Putea să nu fie boschetari, putea să fie copii care n-aveau case. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, n-aș mai face câteva lucruri. [În rest], aș face aproape aceleași chestii. Primul lucru pe care nu l-aș mai face, dacă aș da timpul înapoi, ar fi să nu mai ajung la pușcărie. Și mai e un lucru: e vorba de o fată și de niște copii. De la viitor [ce aştept]? Să am putere să muncesc și să pot să strâng niște bani să-mi fac o casă la țară. Aș vrea să mă mut, normal, la țară, că am loc acolo la țară, în Vrancea. E altceva când ai casa ta acolo. Stai la casa ta. Așa, te duci, stai la mătușă, stai la unchi-tu, stai la văr-tu, nu-ți vine să stai! Am fost de cinci ori căsătorit până acuma. Am în jur de cinci copii. Sunt la mama lor. Doi la una, doi la una și unul e la una. Cu două n-am avut [copii]. Am avut numai cu trei femei. Cu cei mai 246

Maturii străzii

mari mai țiu legătura, că ei mai vin după mine, câteodată, când aud că sunt tot prin zona unde am stat mai demult. Și când aud că sunt acolo, vin după mine. [Au] aproape 14 ani. Vin să mă vadă. Normal, ei vin să ceară, dar dacă văd că n-am nimic, nu mai au curaj să ceară. Chiar nu m-am plictisit niciodată, pentru că munceam, făceam, mai mergeam. Sunt printre primii cu Samusocial. Mai era o altă firmă ca Samusocial, tot în stilul ăsta. Dacă mă credeți, nu mai țiu minte cum îi chema. Dar sunt și acum. Mai era un preot atunci, pe unde-i PRO TV, pe Protopopescu. Normal, ar trebui să fie față-n față cu PRO TV-ul, dar era pe o altă stradă, în spate. [M-am dus la ei] înainte să ajung aici, că ei veneau cu masă. Îmi aduceau de mâncare, ne lua câteodată și ne aducea acolo. Stăteam de dimineața până seara acolo, înăuntru. Dacă vroiam să stăm! Ne uitam la televizor, ne jucam ce au ei acolo, activități care ți le dădea. Am fost plecat și prin munți, și pe la mare, chiar și prin afară. Făcuseră niște acte ei acolo, nu știu cum, dacă vroiam să mergem ăștia care n-aveam casă. M-am bucurat, într-un fel, că am vrut să cunosc. Dacă venea cineva la mine și-mi zicea, „hai să mă ajuți!” sau „hai să facem ceva!”, fără să mă cunoască, mă duceam. Riscam. Am mai pățit-o. A venit, „hai să mă ajuți la ceva!”. Și când am ajuns 247

Ciprian Voicilă

acolo, a încercat să mă ia la bătaie. Dar nu s-a putut, pentru că în acțiunea asta cu bătaia eram cam dus cu pluta, să zic. Nu mă lăsam, putea să fie cât de mare, tot mă dădeam la el. Iarna e problemă pentru că unii – acuma zic din experiență – au stat în canale. Și tocmai d-asta mie nu mi-a plăcut să intru să stau în canal. Mai bine am preferat să dorm în gară, să dorm pe unde apuc. Unde s-ar putea să dorm, dar nu în canal. Pentru că nu am suportat chestia asta, să stau în canal. Chiar nici nu știu așa foarte bine cum este, dar din poveștile altora zice că sunt țevile calde, că e căldură, nu e ca afară. Dacă afară e minus douăzeci de grade, să zic, acolo n-o să fie atât. O să fie cu cinci, șase grade în plus, că sunt țevile care dau căldură. Și n-am vrut să stau. Mai bine am preferat să dorm în gară, pe un calorifer de-ăla călduț sau într-o baracă în care nu vine frigul ăla așa mare, cu învelitură, cu îmbrăcătură, cu ce s-a putut. Este un om care și la ora actuală, dacă trec pe la el prin cartier pe-acolo și-l văd, îl salut. Pentru că se bucură să mă vadă de câte ori mă vede. Și, într-un fel, pentru mine ar fi al doilea tată. E băiatul acela, zis proprietar la un aprozar, care a încercat să mă bage. Ăla m-a ajutat foarte mult, cu bani, cu mâncare, cu ce se putea. În fiecare zi când venea la muncă mi-aducea câte un borcan de mâncare caldă ca să mănânc. Mai mă lua pe 248

Maturii străzii

acasă, făceam baie. Nu când stăteam în zona Gării [de Nord]; în 23 August, tot în zona gării. Și m-a ajutat, de ce să nu zic? Acela e pentru mine ca al doilea tată, să spunem așa. Pentru că a fost un om care m-a ajutat întotdeauna. Și dacă mă duc acum la el și-i cer un sfat sau îi cer ceva, mă ajută fără nicio problemă. (interviu realizat de autor în 11 iulie 2015, la cabinetul medico-psiho-social al Asociației Samusocial)

249

Sorinel Tudor „Am locuit la centrul de adăpost al capitalei, Theodor Pallady“

Sunt Tudor P. Sorinel şi am cincizeci şi şase de

ani. Din 2011 [sunt pe stradă]. Concret? Am o soră. Până să decedeze mama, [pe sora mea] a ținut-o la ea, mama având un apartament în Călărași. Apartamentul l-a preluat sora, s-a dus, a chemat notarul. Ea, bătrâna, a fost cu accident vascular, legumă la pat. Am îngrijit-o și eu, în colaborare cu sor-mea. Acuma, să zic cinstit, că nu-i nicio fereală, a vândut apartamentul din Călărași pe ascuns, fără să mai declare că mai are frați. Că mai avem încă o soră la Constanța. Deci, fără să ne ceară și nouă consimțământul. Și s-a mutat bine-mersi undeva în Prahova, pe lângă

Ciprian Voicilă

fetele ei, că are trei fete. Să fie aproape de fete. A luat-o şi pe mama acolo. Acuma, n-am fost să acționăm nimic, nici eu, nici sor-mea cealaltă. Să ne acționăm în instanță sora care a făcut fapta asta. Că de ce a declarat că nu mai are frați? Și a rămas cu apartamentul în Prahova, lângă Ploiești. În 2011 a decedat mama și atunci am plecat eu. Că sor-mea zice, „ia-ți un dormitor și stai aici”. Ce să fac eu la Plopeni, lângă Ploiești, unde activități de muncă nu, pensie nu? Zic, plec înapoi la București. Şi eu mi-am luat inima în dinți și am venit în localitatea București, unde-am stat. Și stau pe la un prieten. Am stat la adăpostul Sectorului 2. Acolo eu i-am înțeles pe oameni, au fost destul de drăguți, de îngăduitori. Au zis că nu e pe viață, deci trebuie să ne mișcăm, care mai putem să ne mișcăm de colocolo. Pentru că acopo țin oamenii în jur de trei luni, pe urmă e proiectul acesta cu ieșitul cu chirie, prin primărie. Îți găsești proprietar. [De exemplu] v-am găsit pe dumneavoastră, proprietar. Faceți actul la Financiar, contractul de închiriere, și primăria, respectiv la mine la Sectorul 2 – nu știu cum e la celelalte primării, bănuiesc că e aceeași lege – asigură chiria, până la nouă sute de lei. Se face o comisie. Vine comisia, vede, nu așa oricum. Să ai tot ce trebuie, toaletă separat. E vorba de două sute de euro, cum ar veni. Deci nu 252

Maturii străzii

asigură mai mult de nouă milioane [vechi]. E mai greu de găsit proprietarul. Proprietarul vrea banul în mână, direct. „Nu mă complic eu cu contract la Financiar“, că și el din suma asta trebuie să plătească la impozit. Am colegi care s-au mutat și au zis că e în jur de un milion trei sute, un milion patru sute. Ştiu eu cât la sută e toată socoteala? Și el mai rămâne cu șapte. Eu am stat în București. Am divorțat. Am lăsat casa soției, nu mi-a trebuit nimic. Am un băiat de treizeci şi doi de ani. Nu prea am mai ținut legătura, pentru că s-au răcit treburile, cu timpul. [Ei] stau acolo, la Dristor, unde i-am lăsat. E om în toată firea, ce să-l mai zgândăresc de ce m-am despărțit de maică-sa când avea el doi anișori? Mi-am plătit pensia alimentară, cum se spune, dar nu prin instanță. Și ea a fost înțelegătoare, să nu ajungem să ne facem de rușine cu „na banul”, „dă banul”. Și a câștigat, zic eu, mai mult decât patru sute de lei, cum era atunci, pe vremea răposatului [Ceaușescu]. Deci era vorba de patru sute, că la atâta se încadra. Eu aveam meserie bună: strungar la mașinile alea la I.M.G.B. Am lucrat la secția de echipament nuclear pentru centrala de la Cernavodă. S-a terminat în ‘92, pe vremea lui domnu’ Petre Roman, că le-a zis mormane de fier vechi și nu a mai fost nevoie de meseriile astea. Am lucrat în societatea de 253

Ciprian Voicilă

pază la transporturi de valori cu aviz de port armă. Am locuit la adăpostul Sectorului 2, la centrul de adăpost al capitalei Theodor Pallady, care era subordonat direct la domnul Oprescu, la Primăria Capitalei. Și vin foarte rar [la Samusocial]. Poate să confirme și doamna Adam. Nu am avut probleme de sănătate. M-a ferit Dumnezeu! Așa, cu mici excepții, că am probleme cu tensiunea. Și m-au mai servit cu medicamente, dar rar, că restul m-am descurcat singur. Am lăsat loc și pentru alții, să poată să găsească. Am avut prieteni de bună-credință, după ce am terminat cu adăpostul. Am un contract de muncă acum, să vedem cum o ieși, că e dat în urmărire omul cu „Romprest“-ul, Walter Florian. Că ei au făcut măgării la nivel înalt. „Romprest“-ul are mai multe de-astea, domenii de muncă. Într-o firmă de construcții, am lucrat muncitor necalificat. Din strungar categoria a cincea, care am fost! Studii? Opt [clase] plus trei profesională, cum se făcea la vremea mea. Nu m-am dus mai departe. Am avut înțelegere [la Samusocial]. Dar v-am spus, așa, rar am venit, mai mult sunt vizitator. Uitați, azi m-ați nimerit, dar n-am trecut pe-aici de două luni. Doamna doctor și domnul doctor care au fost înainte [m-au ajutat]. Mai ales, la mine, cu tensiunea. Am întâmpinat greutăți cu medicul de familie, că și dânsul, din punct de vedere legal, 254

Maturii străzii

are dreptate: trebuie achitate părțile sociale. Eu nu aveam venit atunci, în perioada aceea, și cardul ăsta de sănătate e de ne-asigurat, cum să vă spun? Și m-am mutat. Colo [spun] că ești prea în vârstă, colo că... Am căutat să fug de grupurile astea de oameni care au venit din țară, adică oamenii străzii, care îi vedem cu ochiul liber în București, pe bănci. Da, recunosc [că sunt om al străzii], dar nu umblu. Și acum stau la un prieten de bună-credință până când oi găsi proprietarul să plătească ăștia nouă milioane la primărie. Iarna am fost la Theodor Pallady, până în 15 - 20 aprilie. [Nu mi s-au furat lucruri] pentru că n-am purtat [după mine]. Nu adorm pe bănci. Acuma am la mine cu ce am venit să mă bărbieresc. [Actele le țin] la mine. Stau deci în casă de om, până rezolv problema. Acuma e mai greu pentru mine. Trebuie să-mi văd de treabă, să-mi mențin cât se poate serviciul. De viitor, zic. Deocamdată să am norocul cu vreun domn proprietar, cu ieșitul ăsta cu chirie, care este garantat de primărie. Deci nu e să spună că i-oi da, nu i-oi da banu’. Să meargă treaba mai stabilă și pe urmă, tot așa, că nu mai am eu șanse să strâng bani de cumpărat vreo casă. Tot prin chirie [voi sta]. [Îmi doresc să stau cu chirie], în limita normalului, zic eu. Că așa, dac-ar fi să decad, mă 255

Ciprian Voicilă

las, cum s-au lăsat alții la mâna lor, de Doamne ferește! Erau cu păduchi, cu nenorociri! Adică, practic, oameni care nu îi mai interesează de ei, eu așa am tras concluzia. Păi, doar având condiții la Pallady, apă fiartă non-stop, de te opăreai, și [nu voiau să se spele]! Alții plătesc acasă – își plătesc oamenii întreținerea pe timp de iarnă – de ajunge la câte „n” milioane. Știu și eu, că am stat în casă, nu? Sunt certați cu apa, mai pe românește. Cu japca trebuiau împinși în baie! Dar a luat măsuri foarte bune domnul doctor Oprescu, primarul capitalei, cum au făcut acolo, cum le-a dat sarcini. Îți făcea portretul-robot, treceai pe etajul întâi. Erau condiții: cu oameni curați, oameni la locul lor. Mulțimea a locuit la etajul patru, ultimul etaj, că e cu patru nivele. E un bloc frumos amenajat. E cu patru nivele, sală de mese, cu cameră de rezervă. Deci sunt persoane care stau acolo, care au pensii, au socoteli, [depinde] pe ce criterii i-a încadrat. Cu acte în regulă, cu analizele la zi, tot, tot. Și pentru ceilalți au asigurat, în perioada asta de iarnă, când intră codul acela [roșu] și se pune în pericol viața omului de pe stradă, la temperaturi de minus câte grade sunt pe timp de iarnă. În data de 15 martie, mulțimea a părăsit căminul, când s-a considerat că nu mai e viața în pericol. Vezi Doamne, să se descurce [singuri]! Și pe noi, cei din București, ne-a mai ținut încă o lună, până 256

Maturii străzii

pe 15 aprilie. S-au dat niște formulare, dacă doreai să rămâi rezident, adică să rămâi pe rezervele acelea. De făcut analize, inclusiv testul HIV, s-au făcut gratuit la „Regina Maria”. E policlinică socială, una din ele, deci nu plătești. Că la celelalte am înțeles că e cu plată. Au mai multe fundații [cei de la] „Regina Maria”. Ne-a ajutat din toate punctele de vedere. „Dom’le, mă doare măseaua, n-ai ce să-mi dai?” N-a avut un nurofen, că e mai scump, mi-a dat un antinevralgic, și tot mi-a dat. Sau aici, în funcție de fiecare, ce a avut nevoie. Oamenilor cu probleme de astm le-a dat spray-uri, că am văzut cu ochii mei. Ce a avut doamna doctor în cabinet; dacă nu a avut, [le-a zis], „n-am, băieți, mai treceți și voi pe aici!”. Dar în general au fost dotați. Modul de trai este cel mai greu. V-am spus, sunt persoane și persoane. Unii s-au lăsat așa, nu i-a interesat nimic. Degeaba au plecat de unde au plecat – din toate colțurile țării. Că sunt puțini din București, dacă îi iei la puricat la acte. Mulți n-au acte. Samusocial i-a ajutat cu foile acelea temporare, de un an sau de cât [au fost]. „Buletin lipsă spațiu”, cum ar veni, să aibă un act de identitate. Așa trăiești. Vine polițistul: „Băi, ce faci, cine ești?”. Stă ăla să-l dea la verificări, că mulți au decăzut, nu mai știu nici când s-au născut. Am avut depresie când a decedat mama și am urât-o la început pe sor-mea pentru gestul pe care l-a 257

Ciprian Voicilă

făcut. Trebuia să vină frumos, să spună omenește: „Haideți să iau eu un apartament lângă fete – cum l-a și luat – cu trei camere. Frate-miu, vino!”. Nu cum a zis, „poftim, ia-ți un dormitor și stai. Ce, am zis eu să nu stai aici?” „Dar unde muncesc?” Că acolo nu e de muncă. Ce făceam acolo, ce mâncam? Așa, de bine, de rău, am prietenii din copilărie. „Stai, mă Sorine, stai, ia și tu!” Dar vă dați seama, nu poți să stai pe capul omului! Că „decartez” și eu, nu trebuie să „decartez”? Unde stai trebuie să plătești. Dar e chestia asta cu primăria. M-a anunțat și pe mine șeful adăpostului social de pe Sectorul 2. Domnul Dancu Petre se ocupă acolo. Și a zis: „Bă, uite, cauți cu chirie. Proprietarul. Vii, îți dau adeverință.” Că trebuie să respecți niște condiții, să ai cel puțin șaizeci de zile că ai locuit la adăpost. Nu așa, hai, du-te și plătește! Au fiecare evidență, cum are și Samu’ , că au grijă de persoanele acestea. Am avut înțelegere, dar nu prea m-am lovit [de probleme mari]. Acum doamna Adam zice, „bre, te știu din vedere, dar rar [vii pe la noi]”. Păi, alerg și eu cu munca. Acum, când am făcut eu fișă la dânșii, se dădea mâncare. În afară de faptul că se venea la baie, la bărbierit. La mâncare și ciorbică caldă. Era Mădălin, îl țin minte ca acu’: „Ce număr porți, bre?” „Patruzeci și șase.” „Stai așa...” Iarna se dădea ciorbă în fiecare zi. Veneam noi aici, la Samusocial, 258

Maturii străzii

cum aș fi venit astăzi. Toată lumea știa și stătea în coloană, frumos, și-și lua. Avea omul cum să se descurce. Știu eu? Au contracte cu anumite restaurante, că erau mâncăruri de mai multe categorii. Eu prindeam o ciorbă de perișoare, ăla prindea de văcuță, deci toată lumea. Nu rămânea nimeni nemâncat. La pachet, biscuiți, borcane de dulcețuri, de gemuri, îmbrăcăminte, încălțăminte. Dar se mai uitau și la om. Eu n-am nimic cu ei și fiecare, na, cum gândește! Dar multe lucruri sunt noi și [oamenii de pe stradă] nu le poartă, dacă mă înțelegeți. Că nu e o turnătorie [ce spun], e o realitate. Păi, nu le poartă! E mai simplu să se ducă să le vândă. Și au venit cu sticla de spirt în buzunar. Umblă, bea spirt medicinal. Deh, pentru băutură, lua de colo și vindea. Nu numai de aici. Vând pe un pol, un leu, pe unde apucă, până-și face [banii] de băutură. Deci nu-i mai interesează, că de mâncare se găsește. De mâncat, mănâncă de la cantinele sociale. Dacă ia de luni până luni, are agenda încărcată, cum zic eu, ca primul-ministru. Adică luni mă duc în trei puncte ale Bucureștiului, unde e mai la îndemână, zice omul. La ce? La cantinele sociale, unde are lumea tichet de-și ia pentru acasă. Cei care au ajutoare sociale sunt înscriși la cantină. De regulă, sunt cei de etnie rromă. La punctele astea o să vedeți puțini români. Care vine, ia cu 259

Ciprian Voicilă

sufertașul. Majoritatea nu ia mâncarea gătită, ciorba și felul doi. Ia decât hrana rece: brânză, salam, roșii, castraveți, fructe. Cei care au ajutor social au tichet și primesc și banii ăia de ajutor social: două milioane jumate, trei milioane, cât le dă de membru de familie, pentru copii. Și amărâții se așază și ei la rând. Le ia chiar țigăncile. Taie sticle de-alea de doi litri. Au canțarolete1 de-astea cu capac, de-alea rotunde. Își ia mâncarea, nici nu poate să mănânce cât are. Mai ales pe timp de vară, mănâncă câteva linguri și aruncă la gunoi. Mai merg la mănăstirea de pe [strada] Apusului, o mănăstire după calendarul gregorian, pe stil vechi. Stați, să răspund la telefon. Era concubina. Așa ne-am cunoscut, [mergând] colo, colo, colo. Am ajutat-o cât am putut. E în evidență [și ea], o știu toate pe-aici. E cu probleme psihice, cu internări la Obreja2. Ea stă unde am stat și eu. La adăpost la Sectorul 2. Și o forțează și pe ea, îi tot spune că așa e regulamentul, „hai, găsiți-vă proprietar!”. „Păi, uite, domnu’, aleargă și Sorin.” E mai greu, e mai dificilă dacă are probleme cu „globul”, cum zic eu. N-o mai internează. O ținea câte treizeci de zile și îi dădea o pastilă. Degeaba o ținea. Așa, mai bine stai în patul de la adăpost. [Ziceam că la mănăstirea din Apusului 1 2

260

Caserole. Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia“.

Maturii străzii

oamenilor de pe stradă] le dă de mâncare călugării basarabeni. Au o vizetă unde ei se prezintă cu sufertașul. Pac! i-a pus mâncarea, pâinica. Mai cer și-un ban, „părinte, dă-mi și mie un pol, doi lei, trei lei”. [Pe urmă] pleacă la cealaltă [mănăstire], de la „Antim“, pe lângă Casa Republicii. Pe lângă Parlament pe-acolo. La „Antim“ dă în fiecare seară. După ora cinci, ei se duc acolo. Merg cu canțarolele. Se dă seară de seară mâncare. E lăsat cu limbă de foc de Antim, care a fost starețul3. Primesc o ciorbică, un felul doi, ce le dă acolo. Deci nu moare nimeni de foame. Problema mai grea e că sunt unii care au decăzut de tot. Dacă-i propui, „hai, mă, să faci ceva sau să cauți de muncă cu ziua”, sunt unii care se interesează și mai prind câte o zi de muncă. Se duc pe la Unirea, unde era locul vechi, de se strângeau. Veniți dumneavoastră, [de exemplu]: „Am nevoie de trei oameni. Haideți să faceți prin curte.” Ne înțelegem cât se dă pe zi. Eu am contractul de muncă. Am fost strungar, prelucrător prin așchiere: strung, freză, raboteză, morteză, toate. Dar s-a terminat. Nu mai e ca pe vremea lui Ceaușescu, să facem export. Vin gata făcute acuma. Sfântul Antim Ivireanul, ctitorul mănăstirii, a lăsat în anul 1713 un „Așezământ”, potrivit căruia obștea Mănăstirii Antim are datoria să ofere în fiecare zi câte o masă caldă săracilor care se strâng în apropierea mănăstirii.

261

Ciprian Voicilă

Eu n-am mai văzut [anunțuri] în ziar. În afară de firmele de pază, care au apărut ca ciupercile după ploaie. Toți bărbații la muncă de trântor, că dacă-i iei pe toți la scuturat, au avut altă meserie în viața lor. Vorbesc de cei mai în etate, așa, ca mine, față de puștanii ăștia care n-au prins nici lovitura4. Asta e părerea mea personală. Nu sunt eu prea citit, așa, dar înțeleg multe și am participat. Că eram la I.M.G.B. Nu ne-a scos pe 21 [decembrie] la miting? N-am fost acolo până când a început dezastrul? Și pe urmă, na, ca tot românul! Noi neavând evenimente de așa natură la noi în țară, atâta perioadă de timp, nu eram obișnuiți. Și apare curiozitatea românului, în general. Așa am rămas și peste noapte, să mor pe-acolo și mai multe nu! Când a început să se tragă pe bune, am luat-o la fugă, nici nu știu cum am sărit gardul la „Colțea“, în spital. Că în spital la „Colțea“ am stat pitit. Când vedeam pe geam cum înaintau, zic, ne omoară, ce mai țin cont ăștia de spital? Doctori speriați, bolnavi, pacienți... Spre norocul nostru, au băgat mașinile de spălat pe stradă. Parcă n-a fost nimic în noaptea aia, pe 21 spre 22, când a fugit el. Spălau și periau mașinile strada, sângele. La cinci dimineața ieșea lumea de la gura de metrou, care veneau din Colentina, din Militari. Se duceau oamenii la 4

262

Se referă la Revoluția din 1989.

Maturii străzii

serviciu. Habar n-aveau ce-a fost în noaptea aia pe bulevard! Și de-acolo am plecat și eu la serviciu. Și a venit secretarul de partid, că am fost și membru de partid, că așa era regula jocului: sindicat, partid, ca să plătim cotizații. Și a anunțat că nu începe nimeni. Nu pornește nimeni niciun utilaj. Deci gata, se știa că pică [Ceaușescu]. Dacă a venit secretarul de partid! Și stăm și așteptăm ce ordine [se dau]. Și ordinul a fost: „Încolonarea și hai!” Și ne-am intersectat cu ceilalți, de la „23 August”, întreprinderile astea mari. Părerea mea personală e că [Ceaușescu] era arestat de atunci. N-a trebuit să caut nici în arhive, nici în cărțile care au apărut: el era arestat, se știa. Dar ca să știți: revoluție fără vărsare de sânge nu există. Nu? Așa am învățat prin istorie. Trebuia să moară cineva, drept dovadă că au murit. Cimitirul Eroilor e plin de tineret, deci oameni care nu au avut de-a face cu arma de foc, care nu au făcut armata, puștanii ăștia care au murit. Ei nu știau ce înseamnă că se poate trage cu arma de foc. Ziceau că e o joacă. Au tăbărât pe tancuri, pe TAB-uri, pe mașinile de pompieri. S-au bătut parte-n parte cu soldații. Și a fost să fie să tragă. Nu? Acuma pentru ce-au murit copiii ăia? Ca să fie mai bine. Eu n-am pretenții, dar mă uit așa, vă spun sincer... Eu, cât oi mai putea și eu, mă descurc. Dacă vine cineva acuma, „băi, am de săpat de acolo atâția 263

Ciprian Voicilă

metri”, întreb: „Cât vrei dumneata să-mi dai?”. Nu sunt din ăla să mă țigănesc: cât consideră omul. Dar sunt unii care nu mai pot să facă nimic. Atunci, se descurcă prin ce v-am spus: se duce colo. Astea leam aflat, că se află imediat. „Du-te la Antim, du-te la aia, du-te la aia!” Acuma cred că sunt înșirați prin parc. E cald. Își iau cartoane. Eu nu le zic boschetari, le zic Moș Crăciuni. Păi, ce să le zic? Moș Crăciunii cu bărbile atât! Ia de acolo, aruncă jos. Sunt certați cu apa rău de tot. Acuma sunt gârlele astea, ar putea să meargă. Mai mare dragul să stai în apă până la gât, nu? Mai ieși, mai stai la căldură. Cu haleala, ai mâncat-o. Trăiești altfel. Dar d-aia se și degradează ca om. Viața asta se duce. Se consumă mai repede decât la unul care stă normal, în casa lui, cu familie. Eu așa am cunoscut-o pe femeia asta. E de aceeași seamă [cu mine], tot cincizeci şi şase de ani. Miau zis mulți acolo, „Sorine, mă uit la tine și tu ești ditamai omul! Mă, băiatule, îți merge «globul» și nu ești chiar de-ăla. Păi, tu ai avut de-a face cu Spitalul Obreja, cu psihiatria? Acolo sunt persoane bolnave.” Dar vedeți? Cu sufletul, de milă, zic, „dom’le, lasă că-i și ea amărâtă!”. O ajut, dar mai mult cere exact ce nu trebuie: țigară și cafea. Și cafea nu are voie deloc, scrie în actul medical. A avut și accident vascular cerebral, ischemic. O cunoaște și doamna Adam, și doamna Lili de la Social. Când 264

Maturii străzii

a aflat, zice, „Aoleu, băi, nea Sorine, te-ai înhăitat cu Arghira!”. Că numele ei e Arghira. „Lasă, dom’ne, să trăiască!” „Păi, da, dar ai grijă, că lângă un om din ăsta… Chiar am să te rog să vii să stai de vorbă cu medicul nostru psihiatru” – că au medic. Fiecare cu probleme de genul ăsta are medic. Spontan poți s-o iei razna, pentru că nu ești pe aceeași lungime de undă. Acum vorbim normal – cum am vorbit cu dumneavoastră, vedeți? Știe să dea un telefon, știe să răspundă la un telefon. Deci nu e o persoană redusă din punct de vedere [intelectual], că nu ar ști cât fac unu și cu unu. Dar apar reacțiile astea. Nu e de vină, că așa e boala. Acum vorbim normal, acum mi se poate întâmpla pe stradă: „Auzi, nu cumva te-ai uitat la aia?”. Și se ia de o persoană anume, aiurea în tramvai. Îi zic, „taci, Arghira, se uită lumea la noi!”. Și au apărut de multe ori și scăpări de expresii vulgare. „Măi femeie, măi cutare!” Pe mine nu mă deranjează cu nimic. Deocamdată n-am luat-o razna, n-am sărit după traiectorie. „Băi, ai grijă de tine! Că te cobori la nivelul ei și pe urmă, deodată, de la sine, pot apărea cine știe ce probleme! Poți intra în aceeași frecvență cu ea, de amnezie, știu eu?” M-a ferit Dumnezeu! (interviu realizat de autor în 10 iulie 2015, la centrul de zi al Asociației Samusocial)

265

BIBLIOGRAFIE

Farrington, Alice, Robinson, W. Peter – „Homelessness and Strategies of Identity Maintenance: A Participant Observation Study” în „Journal of Community & Applied Social Psychology” Vol. 9, No. 3, 1999 Goffman, Erving – „Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity”, Simon & Schuster Inc., New York, 1963 Kuhn, Randall, Culhane, Dennis P. – „Applying Cluster Analysis to Test a Typology of Homelessness by Pattern of Shelter Utilization: Results from the Analysis of Administrative Data” în „American Journal of Community Psychology”, Vol. 26, No. 2, 1998 Miller, Alison & Keys, Christopher – „Understanding Dignity in the Lives of Homeless Persons” în „American Journal of Community Psychology”, Vol. 29, No. 2, 2001 Negru, Natalia (coord.) – „De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureştiul contemporan”, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2016 Parker, Josie – „Self-Concepts of Homeless People in an Urban Setting: Processes and Consequences of the Stigmatized Identity, Dissertation, Georgia State University, 2012 Voicilă, Ciprian – „Casa din stradă. Cum locuim când nu avem unde locui” în „De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureştiul contemporan”, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2016

CUPRINS

Ciprian Voicilă – Viața pe stradă - vedere interioară. O introducere

Ion Bârlădeanu – De la casa - ghenă la marile galerii de artă ale lumii

Verge Stancu – „Eu am rezistat 25 de ani pe străzi“

Doru Marcu – „În general, lumea cam ne dă la o parte. Dar asta se poate întâmpla oricui“

Vasile Andronic, poet al străzii

117

Doru Alexandru - „Mă ajută credincioșii de rând, cu un leu, doi, o bucată de pâine, ceva de mâncare, o țoală…“

139

Ionuț Adrian Bâtcă – „Fiecare e pe cont propriu“

157

Minache Stroe – „Două luni de zile am stat într-o parcare; acolo era o mașină abandonată, o Dacie Solenza, fără uși, fără geamuri…“

165

Leon Litvin – „Noi suntem boschetari. Ei, aurolacii, dorm în canal, noi dormim 173 pe-afară…“

Vasile Costache – „Dacă vrei să vorbești frumos cu o damă, recomand «Roșu și negru», «Scrisorile lui Rasputin», «Doamna Bovary», «Pe aripile vântului»…“

181

Sandu Dumitru – „Mai am albumul de fotografii al părinților, părinții mei au 195 murit…“ Bogdan Florin Ionescu – „M-a ajutat 207 ambiția cel mai mult“ Gheorghe Azizoaie – „Eu am stat în Militari, prin parc. Tot în zona unde te cunoaște lumea“.

223

Dan Motruc – „Dacă te-a văzut c-ai adormit, te-a vizat că ai bagaj, te «rezolvă»!“

231

Lari Ciungu – „La început am stat aproape șase luni la metrou, la Basarab, fără să știu altă zonă“

239

Sorinel Tudor – „Am locuit la centrul 251 de adăpost al capitalei, Theodor Pallady“

Editura MARTOR MUZEUL NAŢIONAL AL ŢĂRANULUI ROMÂN Kiseleff nr.3, Bucureşti 011341, România Tel: +040 021 317 96 61 Fax: +040 021 312 98 75 E-mail: martor@muzeultaranuluiroman.ro Web-site: www.muzeultaranuluiroman.ro