Daniel Ionescu (Dion) sau nebunia unei pasiuni

Am aflat de Daniel Ionescu și colecția lui impresionantă de discuri de vinyl de pe pagina de Facebook “Vinylmania”, pe care el a inițiat-o și pe care o administrează, pagină care în momentul de față are peste 1500 de membri din toată lumea. Această pagină este dedicată colecționarilor de discuri și melomanilor în general. Din acest motiv l-am provocat la o discuție in urma căreia am aflat multe detalii interesante despre discurile de vinyl, cât și despre profesia sa.

În spațiul virtual folosești un pseudonim. De ce nu cu numele real?

Am putea spune că “Prietenul la Facebook se cunoaște”. Acest spațiu virtual este un teren de joacă unde îți poți face prieteni, dar uneori și dușmani. După cum știi, sunt mulți nebuni în libertate, unii frumoși, alții mai puțin frumoși. Mulți poartă măști, alții pot fi vulnerabil de sinceri.

Un pseudonim poate fi un fel de protecție dacă vrei sau un fel de poreclă pe care și-o dau copiii la joacă pe maidan. Facebook e un fel de maidan. Dion, numele pe care îl folosesc, este de fapt pseudonimul meu artistic după care mă cunoaște o lume întreagă. Daniel Ionescu este numele real pe care îl folosesc pentru a-mi plăti taxele și alte obligații fiscale sau sociale și uneori să dau interviuri.

Spui că te cunoaște o lume întreagă după pseudonimul tău artistic “Dion”. Ce fel de artist ești?

Plastic spus, sunt un artist plastic. Am semnat cu numele acesta sute și sute de ilustrații de presă și caricatură, grafică de carte, de afiș, de discuri, de mai știu eu ce, pictură, lucrări multimedia și alte trăznăi artistice. Mulți mă numesc caricaturist fiindcă am publicat multe caricaturi pe vremuri în revista de umor “Urzica”, dar și în “Flacăra”și apoi, după ce am reușit să fug din România în 1986, m-am stabilit la New York și mi-am câștigat existența, și ca să confirm că sunt un umorist, zic: “și faima”, ca grafician.

Am publicat ilustrații de presă și caricaturi în “The New York Times”,“Newsday”, “Newsweek”,“Village Voice, “Newyorker”, “Time Magazine” și multe altele de prin varii cotloane ale lumii. Din 1996 m-am restabilit alternativ și în România și am reluat colaborările și cu presa autohtonă. Am publicat timp de trei ani câte un desen zilnic în ziarul “Cotidianul” și am mai mâzgălit pe ici pe colo câte ceva.

Dion – Coperta față “Lume albă” Sfinx

Ai făcut deci și grafică pentru coperte de discuri. Ne poți spune câteva realizate de tine?

Am făcut pe la începutul carierei mele de grafician câteva coperte de disc pentru Electrecord, dar doar unele au fost acceptate de cenzura vremii sau poate doar prostia și lipsa de cultură și viziune estetică le-a refuzat pe celelalte.

Primul proiect l-am făcut pentru discul LP de debut al formației Sfinx, “Lume albă”. Gândisem proiectul de coperta cu gatefold. Considerentele economiei de material au exclus din start această idee. Paradoxal, a fost refuzată și coperta de față și verso care se lega tematic de interiorul coperții, astfel, pentru a exclude perspectiva iminentă a unei grafici imbecile ca cea a majorității producțiilor Electrecord, în ultima clipă, împreună cu Bibi și Dan am conceput coperta cunoscută de colaje cu tăieturi din ziare. Au urmat apoi câteva coperte acceptate pentru discurile lui Dan Mândrilă și orchestra Electrecord-ului.

La discul de debut,“Antirăzboinică”, al prietenului meu Vali Sterian, grafica propusă de mine li s-a părut speriecioasă celor de la Electrecord și au respins-o. Au acceptat în cele din urmă, și aia cenzurată parțial, grafica propusă de colegul meu de breaslă și prieten, Ion Barbu.

O poveste frumoasă o are coperta pe care am realizat-o pentru discul “Mașina de jazzolină” al lui Ioan Gyuri Pascu. Când Gyuri m-a rugat să-i fac coperta viitorului său disc, nu mi-a spus decât titlul albumului. Nedorind să fac ceva redundant, am imaginat trei morcovi dansând pe o scenă a la Folie Berger. Lui Gyuri i-a plăcut mult ideea și astfel i-a inspirat compoziția piesei ce va deveni cunoscutul hit “Morcovul românesc”. Cât am stat în State am mai făcut câteva coperte pentru case producătoare ale unor discuri indie.

Să înțeleg deci că ai trăit mai mult timp în America? Acolo ți-ai inițiat pasiunea pentru discuri?

Pasiunea pentru muzică și discuri a apărut la mine odată cu pubertatea, venită parcă firesc ca o transformare și trăsătură în plus conferită de modificările fizionomice și psihologice specifice adolescenței. Este ceva ce sălășluiește în mine intrinsec încă de atunci și care îmi păstrează energia juvenilă și bucuria ludică. Discurile, muzica în sine, m-au însoțit și mă însoțesc mereu oriunde aș fi, fiindu-mi și cea mai frumoasă și loială companie și muză de inspirație. Acolo unde îmi sunt discurile, acolo e și casa mea, dar și atelierul meu de lucru.

După un deceniu în care am locuit eminamente în SUA, m-am repatriat cu un container plin de discuri. Apoi, la fiecare întoarcere în țară, mai aduceam pachetoaie și colete cu discuri “made in USA”. Discurile americane au proprietăți audiofile deosebite și se găsesc mai rar în Europa, fiindcă foarte puține au fost importate și mai mult au fost comercializate sub formă de licențe europene (vorbesc de muzica produsă în America cu artiști americani).

Am avut marea șansă că atunci când am ajuns la New York mulți colecționari de muzică, din considerente de spațiu și noutate, își vindeau colecțiile de discuri de vinyl în favoarea strălucitorului și “zornăitorului” format CD și care, odată cu aparițiile discografice la zi, au început reeditările discurilor clasice de rock, jazz și blues. Astfel am acumulat o cantitate semnificativă de discuri de vinyl “first press”de o calitate deosebită, multe discuri care acum sunt rare ca șuvițele de păr la spân. Am avut buna inspirație să fiu consecvent și să strâng vinyluri și mai puțin CD-uri care la început nu mă satisfăceau d.p.d.v. audio-calitativ.

Dacă deja te prinsese pasiunea pentru discurile de vinyl înainte de a ajunge în America, cum a fost să fii colecționar de discuri în România comunistă?

La noi muzica occidentală era considerată de către comuniști decadență și cu influențe negative, în special asupra tinerilor. Cu cât “drumul luminos spre socialismul multi-avansat” lua amploare, cu atât tot ce venea din occident devenea restricționat și considerat nefast ori nevolnic. Libertățile se restrângeau în raport invers proporțional cu “realizările culturilor la hectar”. Cultura artistică și spirituală nu avea ce cauta în cuantificarea victoriilor comunismului. Au fost timpuri sumbre, timpuri reci și timpuri de o tăcere asurzitoare. Să asculți rock devenise aproape o manifestare antisocială.

Scuze unora, dar cu foarte puține excepții, nu pot numi rock ceea ce se cânta atunci în România. Și totuși, interdicția naște interesul. Prin muzică, generația mea a supraviețuit și a reușit în bună parte să își păstreze sănătatea mintală și emoțională. Dar această muzică se procura extrem de greu. Cei din București, Constanța sau din Timișoara au fost ceva mai favorizați în posibilitatea de a procura discuri din străinătate. Piloții, marinarii și cei care mai reușeau să plece în deplasări în străinătățuri mai aduceau nădragi de blue-jeanși și discuri, obiecte la mare căutare.

Unii norocoși mai aveau rude “pe afară” și primeau pachete cu “ciungă”, “blugi” sau discuri. Toate astea abia de reușeau să aducă o firavă senzație de mondenitate pentru acei norocoși și o sursă de informare despre ce se întâmpla in lumea liberă în materie de muzică și modă. Informația circula din gură în gură și din mâna în mâna.

Discurile se împrumutau și circulau în cercuri de prieteni până la uzare totală. Nu toți aveau pickup-uri performante, cu doze adecvate și unii nici nu aveau suficientă îndemânare în manipularea discurilor, astfel, cu timpul discurile se degradau, cumulând zgârieturi și păcănituri ce ajungeau să fie fredonate mental împreună cu muzica de pe ele.

Discurile se mai dădeau și la schimb pentru a se imprima pe benzi de magnetofon sau ulterior pe casete. Erau foarte apreciați și respectați cei care veneau cu “magul la ceaiuri”, adică puneau muzică la petreceri. Acesta a fost poate primul imbold avut pentru a-mi face o colecție personală de discuri, în scopul de a le da la schimb și de a imprima cât mai multă muzică pe benzi. Pe lângă că nu erau ușor de găsit, un disc costa și aproape un sfert din salariu.

Până în momentul când am șters-o din țară, acumulasem în colecția mea cam 350 de discuri, toate străine, cantitate amețitoare pentru acele vremuri. Doar Moțu Pittiș cred că mai era posesorul aceleași cantități de discuri, cu toată că, uneori, multe din discurile lui erau la mine și invers sau ale noastre la alții. Nu cred că circulau în modul acesta mai mult de câteva zeci sau, cu îngăduință, doar două-trei sute de titluri de discuri. Eu aveam sursele mele de unde le procuram, Moțu pe ale lui și uite așa, țin minte că ne strângeam in micuța lui camera din cartierul Uranus mai mulți artiști, poeți și visători rebeli la audiții inedite cu Yes, King Crimson, Genesis, Pink Floyd, Deep Purple, Black Sabbath și ce mai apărea și reușeam să facem rost. Înainte să plec din țară am vândut sau am lăsat la prieteni mai toată colecția mea. Am păstrat doar câteva pe care știam că îmi va fi greu să le mai găsesc, câteva discuri românești și seria de jazz polonez.

Dion Ionescu – coperta Vali Sterian – Antirazboinica (verso)

Dacă spui că scopul principal al unei colecții de discuri în acei ani a fost pentru a avea ce da la schimb pe alte discuri, care a fost motivația ta de a colecționa discuri odată ajuns în lumea liberă?

A fost ca o necesitate aproape organică de a recupera ceea ce nu mi-a fost îngăduit să pot avea. O recuperare a unui timp și a unei epoci. O necesitate posesivă totodată și o altă formă de a supraviețui într-o altă lume și o altă realitate. Practic, aceași pasiune suprapusă pe alte repere existențiale. Privind retrospectiv, consider acum că am avut un mare noroc să pot trăi în două sisteme opuse, unul represiv și altul al unei libertăți autentice. Muzica înseamnă libertate și eliberare din cotidianul anost și retoric. Pentru unii este forma cea mai desăvârșită a artei. Când ai la îndemână arta, parcă nu o apreciezi la justă ei valoare, dar atunci când cunoști restricția de a accesa la ea, arta capătă valențe asemănătoare cu cea a fructului oprit.

Ajungerea în acei ani în America a fost pentru colecția mea de discuri un veritabil Eldorado. La început m-am axat pe întregirea discografiilor artiștilor favoriți și reprezentativi în istoria muzicii rock și rockului psychedelic și progresiv. Am aflat și descoperit și multe trupe și artiști de care nu auzisem până atunci. Am bătătorit drumurile între numeroasele magazine de discuri second hand din Manhattan, Brooklyn și împrejurimi. Le știam pe toate și le frecventam cu o cerbicie asiduă. Teanc peste teanc, metru după metru, colecția mea de vinyluri se augumenta din ce în ce mai mult. Poate ai auzit de acele, atât de tipice americane, “garage sale”sau “moving sale”.

Consumeriștii americanii în general nu au cultul pentru obiect și atunci când se mută, și o fac destul de des, renuntă la lucruri și la obiecte pe care nu le mai folosesc sau de care nu mai au nevoie. Asta a fost o altă sursă aproape inepuizabilă de discuri pe care uneori le luăm mai mult simbolic pe câțiva cenți. Apariția internetului a revoluționat mapamondul și a facilitat comunicarea și comerțul. Multe magazine s-au mutat în virtual, iar cele reale s-au diminuat mult în număr, multe disparand, altele rămânând ca niște iceberguri stinghere pline de nostalgie. Sute, poate mii de discuri am mai cumpărat de la licitațiile de pe Ebay. Acum comand mai mult de pe siteul specializat “Discogs”și mai achizitionez repressuri de la câțiva distribuitori europeni și din State. Cumpăr în continuare aproximativ 100-150 de discuri anual.

Ce fel de discuri preferi, noi sau Second Hand? Ce fel de sunet au discurile repress?

Depinde. Nu sunt categoric asupra acestor opțiuni. Pentru mine este importantă muzica în primul rând. Cred că sunt în colecția mea cam fifty/fifty, dar toate în condiții VG+ sau M (grade de evaluare a condiției de uzură a discului). În ultimii ani am cumpărat cu precădere repress-uri și asta datorită faptului că acele titluri sunt imposibil de găsit ca first press, fie le poți găsi dar la sume fabuloase și în condiții nu tocmai perfecte. În plus sunt avantaje majore de natură tehnică și estetică la un disc repress.

Cum până la sfârșitul anilor‘90 am tot cumpărat discuri SH, găsite din noroc sau achiziționate la licitații, astfel încât încheiasem deja discografiile complete ale trupelor majore care mă interesau, titlurile pe care le-am cumpărat și cumpăr în continuare, în funcție de ce naiba mai sapă ăștia și readuc la lumina sunetului, sunt trupe obscure ce au înregistrat albume în perioada sfârșitului anilor‘60 până pe la jumătatea anilor‘70. Acestor titluri li se mai spun și “Holy Grails”, adică un fel de trofee de o valoare aproape inestimabilă.

Aceste titluri aparțin unor trupe care nu au reușit să iasă din underground cu muzica lor și să cunoască succesul la vremea respectivă, dispărând astfel în negura timpului. În emulația potențialului de talente și de muzici a perioadei era practic imposibil ca toți să aibă posibilitatea să se afirme și să devină cunoscuți publicului larg. Muzica pe care aceste trupe au făcut-o atunci este însă incredibil de bună și de originală, muzică care totuși nu a reușit să rupă anumite bariere ale convenționalului ori să atragă interesul criticii și a promotorilor, ori poate chiar și cultura estetic muzicală a publicului vremii nu a fost suficient de pregătită pentru a înțelege muzica lor, făcând astfel ca producțiile lor să fie trecute cu vederea.

Am destule discuri și din aceste titluri și formații obscure în stare perfectă first press, dar multe titluri din acea perioada efervescentă a muzicii psychedelice și progressive nu se mai pot găsi niciunde, oricum ele inițial au apărut în ediții limitate de câteva sute. Sunt case mici de producție specializate pe astfel de reeditări și care reproduc astăzi identic aceste titluri în stoc limitat, folosind eminamente benzile master, păstrând sunetul analog și neintervenind absolut deloc cu digitalizări și alte artificii care omoară sunetul autentic al acestor înregistrări. Materialul plasticului folosit este virgin, nereciclat, iar ștanțarea se face pe discuri de 180 de gr., ceea ce face că discul să aibă atât o robustețe materială, cât și a dinamicii sunetului oferit.

Tehnic vorbind, aceste producții sunt calitativ superioare edițiilor originale. În plus, copertele sunt tipărite pe carton special, cu grafică și informații aferente. Diferențele de calitate am constatat că apar la discurile repress ale numelor cunoscute și arhicunoscute. Aceste repress-uri se fac în cantități mari, prefigurând și vânzări masive, astfel producțiile sunt făcute anapoda căci ele se vând oricum. Cele mai multe dintre acestea sunt fabricate pe repezeală, folosindu-se surse digitale din motive evident mercantile. Aceste producții au un sunet spart, cu o dinamică artificială sau total lipsită. Deci, atenție mare la casele de producție și la ce anume cumpărați!

Dion Ionescu – Coperta ”Antirazboinica” – Vali Sterian

Câte discuri însumează la ora actuală colecția ta și ce gen de muzică asculți și colecționezi?

Ca să mă exprim în termini nostalgici, așa cum se spunea pe vremuri, am acum cam 40 de metri liniari de discuri de vinyl. Un teanc înalt cât un bloc comunist de 10 etaje. Sunt 6500 de vinyluri și încă 2500 de CDuri, în total cam 9000 de titluri. Dar să-ți spun ceva: nu cantitatea contează cât conținutul și calitatea exemplarelor într-o colecție.

Raportându-ne la faimosul colecționar austriac Hans Pokora, el consideră în antologia sa în patru volume, “Record Collector Dreams”, că ar fi pe lumea asta 7000 de discuri meritorii de colecționat. Aprecierea lui se rezumă strict la rockul psychedelic și progresiv, inclusiv jazz rock și blues rock. Firește însă că panoplia preferințelor muzicale se mulează pe gusturile fiecăruia. Nu e ca la numismatică ori ca la filatelie, să le strângi doar fiindcă au valoare de cotație.

Sunt mai multe categorii de colecționari ce pot fi identificați după genul muzicii pe care o colectează. Preponderent cred că sunt ca și mine colecționari ce se încadrează în cartea viselor lui Pokora, dar sunt și colecționari de discuri de muzică simfonică, de country music, de jazz ori colecționari de techno, disco sau chiar de muzică populară.

Eu nu țin decât discurile care îmi plac și pe care le și ascult. Sunt unii artiști ori trupe faimoase care pe mine nu mă interesează și nu îmi plac, deci nu vor intra niciodată în colecția mea. După cum vezi, eu mă apropii foarte mult de realizarea visului recomandărilor lui Pokora. Cam 80-90 % din titlurile recomandate de el le dețin deja în colecție. Ar mai rămâne circa 500 de titluri (unele le am deja în format CD, dar mi le doresc în format vinyl) pentru a finaliza alergătura asta dementă după discuri. Și apoi ce fac, doar ascult muzică? Cred că temerea cea mai mare a unui veritabil colecționar nu ar fi că nu va reuși să le strângă pe toate, ci că nu ar mai avea ce cauta după.

Parte importantă din emoția pe care o are un colecționar constă tocmai in acest travaliu al căutării. Momentul in care reușești să găsești un disc pe care l-ai căutat asiduu multă vreme, echivalează cu o victorie măreață și care îți dă o satisfacție nemaipomenită. Recunosc, poate fi și un soi de nebunie această pasiune de colecționar. Psihologii consideră acesta anomalie drept “horting”, dar asta doar psihologii care nu sunt ei înșiși colecționari.

Dion – Coperta “Masina cu jazzolina” Ioan Gyury Pascu

La câte titluri de discuri posezi, cum reușești să găsești în rafturi discul pe care vrei să îl asculți la un moment dat? Cum este organizată colecția ta?

În filmul “Hi Fidelity” apare această dilema. Personajul principal al filmului, care este și colecționar dar și negustor de discuri, îl apucă să își reorganizeze discurile pe rafturi atunci când simte că trebuie să schimbe ceva în viața sa. Însăși viața sa se raportează la ordinea pe care o ține pe rafturi, reorganizându-și viața și discurile după principii diferite, uneori insolite și extrem de personale, cum ar fi organizarea discurilor în funcție de muzica pe care obișnuia să o asculte cu o anumită iubită din viața lui.“Every record tells a story” sau altfel spus, muzica pe care obișnuiești să o asculți îți recrează o anume analogie de memorii și emoții. Așa cum reușesc să țin minte aproape fiecare disc de unde l-am achiziționat și adesea în ce circumstanțe, așa știu exact unde se află pe raft un anume disc. Dacă viața mea personală a fost destul de haotică, colecția de discuri este riguros catalogată și organizată.

Catalogul este ținut la zi și fiecare disc pus în ordine alfabetică pe nume de autori în secțiuni de genuri muzicale. O secțiune este dedicată muzicii ambientale și de new age, alta de world music, apoi muzică electronică și de avangardă, RIO (Rock In Oposition) și Zehul. Cea mai consistentă secțiune este cea a muzicii progresive, dar aproape tot atât de generoasă este și secțiunea dedicată psychedelicului, cât și heavy rockului. Ceva art rock, new wave și punk sunt genuri prezente într-o altă secțiune. Jazzul, jazz rockul, fusion-ul și soft jazzul este pus într-un alt department. Bluesul este prezent printr-o generoasă secțiune. Folkul, baladele și southern rockul reprezintă un alt sector. Nu lipsește din colecție și istoria muzicii beat și pop. Rockul și jazzul din Europa de est, inclusiv românesc, îl țin pe rafturile destinate. Muzica clasică, simfonică și contemporană întregesc colecția. Alegerea a ce vreau să ascult o fac în funcție de starea sufletească pe care o am în diferite momente.

În acest context, care ar fi cele mai valoroase discuri, emoțional și financiar vorbind, din colecția ta?

Sunt multe discuri rare și valoroase în colecția mea, dar nu m-aș despărți nici de cel mai ușor de găsit și ieftin disc din colecție. Nu știu care o fi ăla. Sunt discuri pe care le prețuiesc în mod special sau sunt artiști care mă fascinează și pe care îi ascult până la saturație. Cred că nu există să treacă o luna întreagă în care să nu reascult un Jethro Tull sau un Gentle Giant. Mă reîntorc periodic la Beatles, Doors sau la Rolling Stones. Bach, Mozart sau Hyden sunt mereu pe lista preferințelor mele. Sunt și multe discuri pe care nu le-am mai ascultat de multă vreme, dar știind că ele stau cuminți acolo în raft și că le pot asculta oricând vreau eu, asta îmi da o stare plăcută de avuție cultural-spirituală.

Posibil că cele mai valoroase să fie cele pe care le am cu dedicație și autografe de la artiștii respectivi. Sunt și astea destul de numeroase. Am avut șansa sau am creat-o de a cunoaște și a fi față în față în diferite ocazii cu mulți dintre artiștii pe care îi admir. Sunt și discuri pentru care am scos mulți gologani din buzunare și din cont pentru a le deține.

Am găsit într-un magazin la New York unul dintre primele discuri ale lui Miles Davis, “Blue Moods”, scos de Debut Records în 1955, anul în care m-am născut. Cea mai mare surpriză a fost totuși să constat că discul era virgin, sigilat din fabrică. A stat cuminte acolo timp de peste 30 de ani și m-a așteptat să îl extrag dintr-un teanc. Calitatea audio a acestui disc este excepțională la superlativ, fiind înregistrat cu o tehnică unică și ștanțat în matriță cu șanțuri mai largi și mai adânci, astfel încât când îl ascult parcă Miles este cu mine în cameră. Acest disc a fost reeditat dar este departe de a atinge calitatea audio inițială. Cred că l-am cumpărat doar cu câțiva dolari. Astăzi, la calitatea pe care o are exemplarul meu, prețul cerut depășește 900 de dolari.

Câți colecționari veritabili de vinyluri crezi că sunt în toată lumea?

În branșa mea de interese muzicale, cred că cunosc deja pe câțiva dintre ei și uneori mai comunic cu aceștia. Nu vreau să rănesc orgolii sau să mă infatuez gratuit, căci nu acesta este scopul colecției mele de discuri, dar e posibil să am o colecție unică, cel puțin în România.

Unii consideră că sunt colecționari de muzică pe formate MP3 sau depozitate cu miile de titluri în harduri externe. Astea nu sunt colecții, ci bancă de date, foarte bune însă surse de informare și de audiții, dar nici un caz colecții. Aproape toată această muzică o poți găsi și accesa ușor pe Youtube sau pe streaminguri specializate. Sunt apoi colecționarii serioși de CD-uri, dar aceștia sunt o altă categorie de colecționari. Posibil să fie doar o mie-două de colecționari înverșunați cu colecții de poate peste 10000 de vinyluri cu titluri absolut reprezentative din istoria muzicii rock universale. Nici interesul nu este atât de mare pe cât se poate crede.

Discurile rare se reeditează cum am spus deja în doar câteva sute, până într-o mie de bucăți, atât cât să ajungă doar celor interesați de ele. Sunt multe titluri obscure și rare care se caută în continuare de către colecționari.

Cred că te încadrezi la categoria grea a colecționarilor din elita mondială. Ești un colecționar profesionist. Cum îmbini deci cele două profesii?

Această pasiune a devenit pentru mine cu timpul și o profesie adiacentă. Construirea unei colecții de discuri implică și multă informare și cunoaștere a unui fenomen ce se include total în cultura contemporană. Toate aceste cunoștinte acumulate în mulți ani de audiții și de descoperiri de muzici necunoscute și deosebite, muzică care rezistă valoric în timp și nu mainstream-ul anost și repetitiv al succeselor de o vară. Am încercat să o împărtășesc și altora această muzică, muzică perenă și nu cea perisabilă, căci o bucurie nu este totală dacă nu este și împărtășită. Desigur, trebuie să ai și deschidere, curiozitate și sensibilitate pentru a înțelege și aprecia adevărata valoare în artă.

La New York am colaborat cu John Schaefer la postul național de radio WNYC Public Radio la emisiunile realizate de el, intitulate “New Sounds”. Am produs câteva din aceste emisiuni.

Reîntors cum am spus în țară în 1996, am încercat să fac ceva similar la Pro FM în emisiunea“Orele Nopții cu magul de la Snagov”. Un program de muzică eclectică și absolut novatoare și surprinzătoare. Odată cu schimbarea grilei de emisie și de orientare către un mainstream comercial, după aproape un an emisiunea a fost scoasă din programele de emisie. Cei de la ProFM nu au înțeles ce voiam eu să fac cu această emisiune. Muzica pe care eu o difuzăm atunci a fost cu mult înainte ca publicul să fie pregătit pentru a asculta așa ceva. Acum, auditoriul este mult mai educat estetic, chiar dacă pe o nișă ușor elitist intelectualistă.

În curând se va lansa primul post de radio românesc dedicat jazzului. Voi relua pe această frecvența de undă același concept de emisiune. După ce mi s-a întrerupt colaborarea la radio, peste câțiva ani urma să lansez o revista cu precădere de muzică, revista Art&Roll (revista celor care trăiesc, simt și gândesc Rock). Aceasta a reușit să aibă o viață ceva mai lungă, dar după trei ani de apariție lunară, probleme de finanțare a producției ei a dus la încetarea apariției. De trei ani colaborez cu articole la actuala revistă de muzică “Sunete”.

Cât despre îmbinarea celor două pasiuni (grafica și vinyl-urile), mai realizez câteodată grafică atunci când mi se solicită. Chiar săptămâna asta lucrez la grafica și machetarea de copertă a dublului album vinyl si 2xCD al lui Doru Stănculescu, o producție ce urmează să fie lansată pe piață la începutul anului viitor. În spiritul celor expuse mai inainte referitor la redescoperirea unor valoroase producții muzicale ale psychedeliei anilor‘70, tot pentru anul viitor pregătesc producția și machetarea grafică a unui disc vinyl LP al lui Mircea Florian și Ceata sa melopoică, cu înregistrări care nu au apărut niciodată pe disc. Realizarea acestui album va fi făcută de o prestigioasă casă de producție din străinătate și va fi distribuit internațional.