România văzută prin ochii străinilor

România văzută prin ochii străinilor

Poveştile expaţilor care trăiesc în România ne dau ocazia să ne cunoaştem mai bine şi să acceptăm că modul nostru de viaţă nu e doar unul printre atâtea altele. Străinii văd mai clar ceea ce localnicii consideră un dat.

Fie că este vorba de oameni de afaceri sau de vedete de televiziune, România se simte altfel din pielea
unui expat.Pentru unii doar o ţară pierdută undeva pe harta lumii, România devine, pentru mulţi dintre străinii care s-au stabilit de mai mult timp aici şi cu care am stat de vorbă, un drog de care nu se mai pot despărţi.

O nouă viaţă pentru azilanţi

Mbela Nzuzi, prezentatoare la postul de televiziune B1, a ajuns în România în 1997, împreună cu soţul ei, căpătând un an mai târziu statutul de refugiaţi.„În ţara natală, Congo, soţul meu era implicat întrun partid de opoziţie ai cărui membri erau persecutaţi.
Lucrurile luaseră o întorsătură care ne punea viaţa în pericol”, povesteşte Mbela. Aşa au ajuns la concluzia că trebuie să ia totul de la capăt în altă ţară, în care să nu se mai teamă pentru siguranţa lor.

De ce tocmai România? Pentru că aici aveau un prieten pe care ştiau că se pot baza la greu. Procesul de adaptare nu a fost uşor. „La început, totul mi se părea ciudat. Trebuia să învăţ valoarea banului, traseul maşinilor de transport, amplasarea spitalelor şi a organizaţiilor care ne puteau ajuta. Când mă uit în urmă, îmi este greu să cred că au trecut mai mult de 10 ani de atunci”, spune congoleza. Ceea ce nu-i dădea linişte la început a fost sentimentul că pierde tot ce era legat de ţara natală. În România nu erau magazine şi nici restaurante cu specific african.

„Discutând cu alţi prieteni, am ajuns la concluzia că nevoia de a păstra legătura cu tradiţia şi cultura mea nu era doar un capriciu al meu, ci o necesitate comună pentru toată comunitatea noastră”, povesteşte Mbela. Aşa s-a născut grupul „Gloria”, având scopul de a promova cultura africană şi facilitarea integrării refugiaţilor în România. „La început, cântam pentru un public restrâns, compus din membrii comunităţii noastre şi câţiva prieteni români”, îşi aminteşte Mbela. Din 1999, au început să colaboreze cu Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi şi să participe la campanii de sensibilizare a opiniei publice pe problema refugiaţilor.Tot atunci, Mbela a înfiinţat şi Organizaţia Femeilor Refugiate, pe care o conduce şi în prezent.

Românii sunt curioşi

În România, Mbela a trebuit să facă faţă câtorva „intemperii”: frigul extrem din timpul iernii şi întrebările oamenilor. „Congolezii sunt mai discreţi, mai tăcuţi, mai rezervaţi atunci când sunt în compania unui străin. Românii, din contră, sunt foarte vorbăreţi, curioşi şi atât de entuziaşti şi doritori de a af la cât mai mult despre interlocutor încât, dacă nu eşti obişnuit cu ei, poţi trage concluzia că sunt cam băgăcioşi.” Campionii la „luat la întrebări” sunt taximetriştii, afirmă Mbela.

Prezentatoarea postului B1TV adoră muzica populară românească, bancurile cu beţivi şi papanaşii

„Cele mai frecvente întrebări la care a trebuit să răspund sunt următoarele: «De unde eşti?», «Unde vine ţara asta?», «Cum e acolo?», «E mai bine aici, nu?» şi o serie de întrebări la care este foarte greu, de multe ori, să răspunzi cu sinceritate.” Mbela declară că nu s-a plictisit niciodată într-un taxi, ba mai mult, în ultimii ani a învăţat să-i ia şi ea la întrebări, „ca să vadă cum e”! Glumeaţă şi pusă pe şotii, Mbela povesteşte cât de ciudat i se părea la început când oamenii îşi făceau cruce în autobuz.

„Am înţeles ulterior că se face acest lucru în faţa unei biserici. Ceea ce nu am înţeles nici până astăzi este de ce unii oameni îşi făceau cruce când ne vedeau pe mine şi pe prietenii mei africani...” Trecând peste asta, Mbela e îndrăgostită de ţara noastră. Dacă înainte românii nu erau obişnuiţi cu fenomenul migraţiei, acum s-au obişnuit şi sunt civilizaţi şi deschişi către alte popoare, spune congoleza. „De aceea nu mai vreau să plec. Eu aici rămân. Nici dacă mă baţi, nu mai plec!”, spune Mbela râzând. Plus că, în 12 ani de locuit în România, a asistat la toate schimbările, unele semnificative, precum construcţiile masive, altele mărunte, dar foarte importante, cum ar fi curăţenia  din parcuri, care înainte lăsa de dorit.

„Primarii ne-au mai dat ceva băncuţe, pentru toată lumea, nu doar pentru bătrâni. Oraşul arată mai civilizat, am observat că şi lumea aruncă mai puţin gunoi pe stradă. Mai necivilizaţi sunt cei cu maşini scumpe. Ei aruncă şi cutii de bere, nu doar mucuri de ţigară.” Însă atât de mult s-a obişnuit cu viaţa de aici încât atunci când merge în vizită în Congo îşi pune o prietenă din România s-o sune în fiecare zi, să-i povestească ce se întâmplă în ţară şi să aibă cu cine vorbi româneşte. E înnebunită după sărmăluţe, papanaşi, bancurile româneşti, îi plac mai ales cele cu beţivi, canibali şi preşedinţi de ţări, care cumva se şi leagă, şi adoră muzica populară. „Ce vrei să-ţi mai spun despre România? Că e o ţară frumoasă, dar păcat că-i locuită? Nu! Asta spuneţi voi!”

A exportat sărmăluţele în Congo

Ca mulţi alţi străini din România, Mbela este fermecată de Braşov. Ideea de a locui într-un orăşel de munte i se pare „extraordinară, iar faptul că nu este foarte departe de Bucureşti este de asemenea un argument”. Dar, mai spune congoleza, „nu pot să mă desprind total de Bucureşti, chiar dacă aerul de la munte este mai sănătos. Eu sunt din Bucureşti şi nu aş putea pleca de tot din oraşul acesta”.

Mbela se simte „ca acasă” în România. „Am trăit totuşi o mare bucată din viaţa mea aici. Mi-ar fi foarte greu dacă va trebui să aleg între România şi Congo. De fapt, nu va fi greu, ci imposibil, pentru că ambele ţări sunt casa mea. Mă simt bine în România, îmi plac oamenii, mâncărurile, tot! Când am fost în Gabon, am gătit pentru un eveniment şi am promovat sărmăluţele româneşti. Tinerele care m-au ajutat la bucătarie au fost impresionate.

Au spus că vor găti sarmale atunci când îşi vor serba zilele de naştere.” Având în vedere motivele pentru care a plecat din Congo, Mbela este acum, mai presus de toate, mulţumită pentru că se poate trezi dimineaţa fără să se teamă de nimic. „Am învăţat multe despre mine şi despre viaţă. Experienţa mea de azilant, care a pornit dintr-o situaţie foarte neplăcută, a fost transformată într-un caz fericit, de succes.” !

„Blocurile comuniste au furat frumuseţea pe care o vezi în multe alte locuri”

Wilmark, în Delta Dunării,alături de dansatoarele de la Academia de Baile

Pe Rizzo Hernandez Wilmark – „micuţul Will” - îl ştim de la radio, de la televizor şi din cluburile de salsa. Columbianul este un adevărat entertainer. Însă mai puţini ştiu, poate, că „micuţul Wil”, cum este poreclit, şi-a început aventura pe pământ românesc în 1994 ca student al Facultăţii Petrol - Gaze din Ploieşti. Visul lui era să devină inginer. Ca să înveţe limba, a urmat un an pregătitor la Piteşti.

„Era prima dată pentru mine într-un cămin. Erau acolo şi multe naţionalităţi.Făceam autostopul pentru a ajunge la mare, ne distram”, povesteşte Wilmark. „Aşa am învăţat româneşte. Bine, evident că şi la curs”, adaugă el repede. „Ploieşti pentru mine a fost o treabă ceva mai serioasă, încercam să fiu conştiincios în ceea ce privea facultatea. În orice caz, îţi dădeai seama de ce erai acolo încă de la intrarea în oraş, pentru că imediat după hipodrom simţeai mirosul de petrol.”

Pentru faptul că a „deraiat” de la acest curs prestabilit, el dă vina pe „sângele caliente” care nu i-a dat pace. „Dorul de ţară, de atmosfera relaxată şi de petrecerile din Columbia m-au determinat să-mi schimb traiectoria.” Pentru că în Ploieşti nu exista decât o singură discotecă „mai acătării”, iar ieşirile cu prietenii aveau loc la casa de cultură a studenţilor, Wilmark a început să facă naveta la Bucureşti, unde se deschisese primul club de salsa. „Trebuia să fiu acolo, îmi amintea de casă”, mărturiseşte el. Astfel că, la doar un an de la venirea în ţară, şi-a început activitatea ca instructor de salsa.

Samba - si, trabajo - no

Wilmark s-a obişnuit repede cu haosul din Bucureşti, care, ca şi Bogota, oraşul în care s-a născut este „mare şi plin de viaţă”. A găsit şi multe asemănări între oamenii din ţara adoptivă şi cei de acasă. „Sunt sociabili, ospitalieri, solari. Totuşi, când vine vorba despre muncă, nu se îngrămădesc; mi se pare că românii sunt comozi din fire, dar la distracţie sunt primii, cum spune şi o zicală care circulă în America Latină: samba - si, trabajo - no (samba - da, muncă - nu).”

De altfel, Wilmark spune că i-a displăcut întotdeauna „uşoara lipsă de organizare” şi dictonul „lasă pe mâine ce poţi face azi”. „E nevoie de mai multă concentrare.” România şi Columbia mai au în comun pasiunea pentru fotbal, pentru mâncarea bună şi pentru femeile frumoase. Desigur, cu aşa preferinţe, nici n-ar fi greu să găsim afinităţi cu trei sferturi din glob.

Băiat de oraş, cum se autodefineşte,  Wilmark spune că nu poate renunţa la agitaţia din Bucureşti, deşi oraşul lui preferat este Timişoara, pentru „aerul relaxat şi occidental” pe care i-l inspiră. La fel, Clujul, care este „plin de oameni veseli, are o arhitectură deosebită şi se remarcă prin respectul în trafic”. Braşovul e şi el pe lista columbianului, bifat la „comori turistice”. Wilmark afirmă „cu toată tăria” că România este acum casa lui, de care îl leagă nu doar cariera, ci şi soţia Ioana şi fiul Loukas.

Cluj, „un oraş frumos, dar scump”

Ghedi Kamara, cântăreţul de culoare din trupa Alb Negru, a aterizat în România în noiembrie 1997, cu scopul de a juca fotbal şi de a studia jurnalismul. Nici pentru el socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Ajuns vedetă mai întâi prin muzică şi racolat apoi de Pro TV pentru un film serial în care va juca, din toamnă, rolul unui agent francez, Kamara vorbeşte acum despre şocul de a intra în contact cu o cultură total diferită de cea a ţării sale, Guyana Franceză.

„Am primit o bursă de la statul român şi apoi încă una de la autorităţile din Guyana. Primul an l-am petrecut la Cluj, pentru a învăţa limba. Apoi, m-am mutat în Bucureşti în '98, unde aveam o soră pe care nu o mai văzusem de 14 ani. Aşa a început povestea mea”, spune artistul.

În Bucureşti însă nu îl aştepta nici un Rai. Mai mult, Kamara spune că a fost „un pic şocat” când a văzut cum arată locul. „Veneam dintr-o ţară colorată, aşa că aveam impresia că blocurile cădeau peste mine, mai ales când ajungeam în Piaţa Romană!” Aşa că a plecat din nou la Cluj, „un oraş frumos, dar scump la acea vreme.” Cu atât mai scump cu cât cumpăra totul de la supermarket. „Abia când mi s-au terminat banii am aflat unde este piaţa”, spune Kamara amuzat. Dar cel mai greu lucru la venirea în România a fost adaptarea la traiul solitar.

„Nu mi-a plăcut că aici oamenii trăiesc separat, nu ca în Guyana, unde fraţii, surorile, părinţii, bunicii, verii, toţi stau în aceeaşi casă. În România, familia nu este la fel de unită ca acolo.” Vara avea să-i mai aducă un şoc: acela de a vedea în ce haine ies fetele pe stradă, deoarece la el în ţară erau „mai acoperite”. De altfel, mai spune Kamara, în Guyana, femeile nici nu se curtează ca aici. „Totul se face într-un mod mult mai politicos, se vorbeşte întâi cu părinţii, trebuie să le ceri voie.

Respectul faţă de cei mai mari decât tine e nelipsit. Aici constat şi acum cu stupoare cum un copil îşi permite să înjure un bătrân.” Kamara afirmă că i-a trebuit ceva timp să înţeleagă şi să accepte ce se întâmplă aici.

Cântăreaţa Analia Selis a venit în România pe urmele iubirii.Originară din Argentina, ea l-a întâlnit pe Răzvan la Boston. După o vizită de Craciun în 2002, a hotărât să se mute în România, să „încerce o viaţă în doi”.S-a mutat abia în septembrie 2003. Aici a predat muzica la o grădiniţă, în timp ce îşi căuta formaţia cu care să înceapă să cânte. Aşa a descoperit „Cerbul de Aur”, concurs la care s-a clasat pe locul al treilea în 2004. Ca mai toţi străinii care ajung pentru prima dată în Bucureşti, Analia s-a simţit confuză. Pe de o parte i se părea gri şi pe de altă parte, frumos. „Blocurile comuniste au furat frumuseţea pe care o vezi în multe alte locuri.”

Cu toate acestea, ea spune că adoră oraşul. „Aici lumea se plânge că este aglomerat, poluat, murdar, dar nu au văzut cum este în alte ţări! Mie îmi place tocmai pentru că e un oraş mare, sunt multe lucruri de făcut, de vizitat. Este un oraş viu!” Şi cu localnicii ma fost „surprisa mare”. „Am cunoscut oameni minunaţi, calzi,primitori, care au însemnat foarte mult în hotărârea mea de a veni în România”, spune argentinianca.

Şocul Cultural

Analia Selis este atrasă de tihna şi demnitatea traiului maramureşean

Nici Analia nu a scăpat „şocului cultural”. „Îmi era foarte greu să înţeleg când cineva devenea insistent la masă dacă eu nu voiam să mănânc”, povesteşte cântăreaţa. „Sau problema curentului care te trage!La noi nu există aşa ceva, nu există să te îmbolnăveşti pentru că este aer, sau să se umfle o măsea, sau să răceşti la ovare pentru că umbli desculţă.

Mai sunt şi alte lucruri, dar cea mai şocantă a fost problema asta cu mâncarea şi curentul.” Sună cunoscut? Dacă ar fi trăit aici cu nici 50 de ani în urmă, ar fi aflat că şi de la apă se îmbolnăveau românii, aşa că făceau baie mai rar. Analia mai spune că diferenţa cea mai mare între ţara ei şi România constă în faptul că aici„fiţele, complexele şi prejudecăţile sunt mari, acolo -nu”.

Argentina este o ţară în care „nimeni nu se uită la tine să vadă ce maşină ai sau ce mobil ţi-ai luat”. Asta pentru că, punctează cântăreaţa, „oamenii au alte priorităţi, printre care se află şi aceea de a încerca zilnic să trăiască demn şi liniştit. Bineînţeles că nu toţi sunt aşa, dar în general oamenii sunt relaxaţi. Situaţia economică este atât de grea acolo încât oamenii au învăţat să fie fericiţi cu foarte puţin.” În România, doar în Maramureş Analia a găsit o atmosferă mai demnă şi o viaţă mai tihnită. „Este zona mea preferată, pentru că acolo oamenii trăiesc mult mai sănătos şi au alte priorităţi, total diferite de cele pe care le avem noi aici.”

Un olandez la Bucureşti

Aflat în România de aproape 15 ani, George Alberts se simte perfect integrat

George Alberts, preşedintele societăţii KD Investments, a ajuns în România în anul 1995, recrutat de KPMG ca să-l ajute pe Ion Ţiriac să-şi consolideze afacerea. Anii erau încă tulburi, dar tocmai de aceea prielnici pentru cei care ştiau să facă mişcări inteligente. Ţiriac avea nevoie de expertiză, iar Alberts era omul cu un parcurs profesional impresionant.

Cariera îl purtase prin Thailanda, Singapore, Taiwan, Hong Kong, China, Rusia şi, desigur, Europa Occidentală . Discrepanţa a fost, deci, destul de mare când, într-un final, a ajuns într-o ţară din blocul est-european la începutul anilor ’90. Alberts descrie România de la vremea respectivă ca fiind la un nivel atât de scăzut încât nu putea decât să se dezvolte. „În 1995, pentru cei care îşi amintesc, totul era rudimentar.

În Bucureşti erau doar trei restaurante,iar eu întotdeauna mâncam în oraş, aşa că mă cunoşteau toţi. Băncile, societăţile de asigurări, ASIT-ul pe atunci, nu aveau departament pentru reclamaţii. Dacă aveai o nemulţumire,nu exista. Per total, situaţia nu era deloc bună”, povesteşte acesta.

Aşa cum se aştepta, îmbunătăţirile nu au întârziat să apară. Alberts numără cinci „boomuri” ale societăţii româneşti pe parcursul celor 15 ani de când se află aici: lansarea primului post de televiziune privat care a scos publicul din plictiseală,introducerea telefoniei mobile care le-a dat oamenilor senzaţia unui statut, asaltul graniţelor, nimeni nu ieşise nicăieri în lume, miar acum, cu ultimul ban, plecau în Franţa, în Italia sau în Grecia.

Una dintre schimbările în care George Alberts a fost direct implicat este dezvoltarea băncilor şi a împrumuturilor. „Am fost primul care a introdus serviciile bancare pentru populaţie, prin credite în magazine. Înainte, băncile erau orientate către companii. Acum, oamenii aveau şansa să cumpere maşini de spălat, televizoare şi ce mai aveau nevoie, şi să se simtă bogaţi. Înainte de 2001 nu puteau face asta, aşa că e un prag important”. Ultimul boom al economiei a fost apariţia lanţurilor de supermarketuri. „Când am venit aici era foarte dificil să găsesc mâncare variată”, aşa că lansarea hyper-marketuri-lor a fost un alt punct major în dezvoltarea ţării.

O ţară în curs de dezvoltare

Alberts cunoaşte toate faţetele României, fiind implicat în multe proiecte, inclusiv în activităţi umanitare. El colaborează cu una dintre cele mai importante fundaţii umanitare din lume. „Luna trecută am fost într-un sătuc lângă Vaslui, în care erau 3.000 de oameni care nu aveau ce mânca în afară de mămăligă. I-am întrebat unde le sunt găinile, dar ei au spus că nu au bani să cumpere mâncare pentru găini”, povesteşte Alberts.

Pentru că România este încă o ţară în curs de dezvoltare, plină de extreme şi contraste, oamenii îl întreabă adesea de ce stă aici. „Ei bine, răspunsul este pentru că eu îmi pot crea propria oază de lux. Sunt unul dintre puţinii fericiţi care au o casă frumoasă, o maşină bună, pot mânca în cele mai bune restaurante, pot să merg la film, pot face orice. Aşa că pentru mine e grozav! În plus, sunt lucruri pe care în Olanda nu mi le-aş putea permite, însă aici mi le permit, cum ar fi să plătesc o menajeră. Din 1998 nu am mai fost nevoit să-mi spăl singur lucrurile sau să fac curat!”

Diferenţe de socializare

De asemenea, aici Alberts se bucură de compania unor oameni foarte interesanţi. „Îmi este mult mai uşor să vorbesc cu un ministru aici, pentru că sunt străin şi am făcut anumite lucruri, decât în Olanda”. Alberts mai vorbeşte şi despre diferenţele de socializare ale angajaţilor dincolo de munca la birou.

„În Olanda, după serviciu, oamenii ies la bere. După o sticlă unii vor pleca acasă, alţii vor rămâne pentru încă una, iar după aceea o parte din ei, în funcţie de obligaţiile familiale, vor merge sau nu şi la o pizza cu colegii. Aici nu pare să se întâmple aşa”. În schimb, spune Alberts, olandezii n-ar introduce cu prea mare uşurinţă un străin în cercul lor intim de familie şi prieteni.Aici, Alberts are prieteni vechi de 10 - 15 ani, aşa că se simte total integrat.

A fost şi însurat cu o româncă,până toamna trecută. Deşi restul familiei a rămas în Olanda, respectiv mama şi fratele său, George Alberts are destule motive să vrea să stea în România în continuare. În afară de mai sus numita sa „oază de lux”, olandezul spune că lucrează la „o grămadă de lucruri interesante”. De exemplu, îl preocupă exploatarea minieră a rezervelor uriaşe de aur şi uraniu ale României.